În decursul acestei lungi perioade de suspendare a activității în instituțiile de spectacole, fie ele private sau finanțate, într-un fel sau altul, de la buget, a fost repusă în discuție problema raporturilor dintre artiști și Stat. Veche de aproape 30 de ani și cam tot de atâta vreme rămasă la stadiul acelui caragialean să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic ori să nu se revizuiască, primesc, dar…..

Cum cei care au fost cei mai afectați sunt artiștii independenți, era firesc ca ei să ceară crearea și instituirea unui cadru legal care să le reglementeze existența. Și, inclusiv, salvarea în situații excepționale, cum e și aceea prin care trecem. Dacă cei angajați în feluritele teatre din țară au cât de cât veniturile asigurate, deși în câteva astfel de instituții de spectacol s-a recurs la măsura trimiterii artiștilor în șomaj tehnic, cei din sectorul independent s-au văzut dintr-odată complet lipsiți de venituri. Statul a luat rapid măsuri de ajutorare, ori a mimat că o face (aici și-a făcut apariția Shakespeare, contemporanul nostru, cu acel adagio Lumea e o scenă și toți oamenii actori) numai când a sosit momentul punerii lor în practică s-a mai dovedit o dată că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții. Condiții peste condiții, noian de acte doveditoare, mereu câte ceva de genul:adu matale o adeverință că ai nevoie de o adeverință, o infinitate de piedici birocratice.

Se impune, așadar, o lege atent cumpănită și nu ceva întocmit la repezeală, pe picior. Așa cum există în alte State ale Uniunii Europene. Numai că ce ne facem că și acolo, exact pe tema existenței acestei legi și a altor acte normative, disputele sunt masive. De pildă, se spune că protecționismul pe care îl arată Statul pentru așa-numiții les intermittents du spectacle se află la originea stării actuale deloc de invidiat a teatrului francez, de pildă. Și se spun toate acestea nu de ieri-de azi, ci de mai bine de zece ani. Pentru cei interesați de bibliografia problemei (e drept, nu bibliografia ține loc de banii necesari pentru plata chiriilor, a facturilor curente și, nu în cele din urmă, pentru procurarea celor necesare traiului) recomand cartea „Ce mai rămâne din cultura franceză”, apărută sub semnătura lui Antoine Compagnon și a lui Donald Morrison, tradusă în urmă cu vreo zece ani și apărută și în românește la editura bucureșteană ART.

Nimeni nu spune însă adevărul. Sau nu îl spune în totalitate. Că sunt excesiv de mulți nu, nu artiști, de ei avem mereu nevoie și în număr cât mai mare, ci posesori de diplome universitare în domeniu. Ministerul Educației Naționale și feluritele comisii de acreditare au încurajat și încurajează dezmățul în domeniu. Nu numai că nu se reduc locurile la admitere în instituțiile de învățământ superior deja existente, deși a ajuns să mă doară capul de câte ori am auzit despre adaptarea învățământului superior cerințelor de pe piața muncii, ci se înființează în devălmășie altele. Unde predau tot felul de universitari cu diplome de doctori date de Școlile doctorale a căror reacreditare este veșnic amânată. Școli doctorale proaste, unde plagiatele sunt la ele acasă ori fără abilitate ascunse sub preș.

Degeaba s-au tras nenumărate semnale de alarmă, în van s-a vorbit despre șomajul în creștere în domeniu. Cei care au făcut-o au fost puși la zidul infamiei. Așa se face că și azi ies pe piață anual aproape 300 de noi posesori de diplome de licență numai în domeniul actoriei. La fel stau lucrurile și la Regie, și la Scenografie, și la Teatrologie. Prioritară fiind asigurarea normelor așa-zișilor profesori, unii dintre ei fără nici urmă de activitate în domeniu.

În mod asemănător se prezintă faptele și în alte domenii de activitate. La Litere, de pildă. Numai că acolo nimeni nu cere adoptarea unor măsuri protecționiste, nimeni nu solicită să se recurgă la ceea ce se cheamă discriminare pozitivă. O discriminare pe care o denunță, în cazul artelor spectacolului, ca să revenim la teatru, în primul rând, independenții. E vorba despre inexistența, cel puțin deocamdată, a limitei de vârstă pentru directorii de teatru, scuze, manageri, despre faptul că aceștia se pot perpetua la infinit în funcții. Despre situația aceasta, să recunoaștem, aberantă, vorbesc însă nu doar independenții, ci și angajații din felurite teatre. Care acuză dictatura managerilor, faptul că aceștia se prevalează, mai mult, ar abuza de existența contractelor pe durată determinată spre a înăbuși din fașă orice contestare, orice revoltă. S-a ajuns astfel la situația imposibilă, ridicolă de-a dreptul, că tocmai cei care până mai deunăzi spuneau că un angajament pe viață duce la dezinteres, la lene, la luarea salariului degeaba, indiferent de performanțe, să vorbească despre necesitatea acestui gen de contracte.

Mărturisesc că nici mie nu îmi este clar ce și cum trebuie făcut. Îi las pe alții să propună soluții radicale. Le las altora șansa de a se dovedi în viitor alter-ego-uri ale celebrului Coriolan Drăgănescu. Constat doar că suntem nu doar în pandemie, ci și în plin Caragiale.

Din această dilemă nu putem ieși. Am zis!