Corina Sîrghi este una dintre vocile cu accente triste de pe scena muzicală românească, puțin adusă din interbelic, puțin adusă din mahala. De patru ani, își înfășoară un șirag de perle la gât și interpretează blestemele de altădată, pe care le îndulcește fie cu un zâmbet, fie cu un oftat teatral. Totodată, din repertoriul ei nu lipsesc nici romanțele sau doinele, care farmecă publicul prin simplitatea și sensibilitatea lor. După părerea ei, cele mai mari extravaganțe azi sunt eleganța și rafinamentul, ceea ce, între noi fie vorba, nu-i lipsesc. Într-o notă nostalgică, preferă instrumentele reci, versurile cele mai expresive și mai sincere, iar fiecare concert al ei poartă titlul unui cântec, care justifică întregul repertoriu. Pe Corina Sîrghi, alături de bandul ei, din care fac parte Shaun Williams la acordeon, Marian Mirea la vioară, Marian Șerban la țambal și Cristian Mirea la contrabas, îi veți putea asculta la Teatrul LUNI de la Green Hours, la Unteatru sau alte localuri din București. Totodată, pe aceleași scene, este acompaniată la pian de Cătălin Răducanu, cu care a început de curând un nou proiect. Am ales să vorbim astăzi despre micile lucruri care ne fac fericiți, despre cum era folclorul cândva și, invariabil, discuția a alunecat ușor spre viața Mariei Tănase, dar și spre poveștile din culise teatrelor în care artista interbelică a cântat.

„Aș vrea din străfund ca mama mea să nu afle că am murit, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament și din când în când să i se citească o așa-zisă carte poștală de la mine. Nu va fi greu, pentru că ea nu vede.” (Maria Tănase)

 În ultima vreme, au tot circulat în mediul online câteva cuvinte care mi s-au părut de un adevăr crud, ca o trezire la realitate: am fost fericiți și nu știam. Trăim un context în care fiecare trebuie să-și conserve ultimele rezerve de energie, de gânduri bune. Cum îți găsești tu fericirea? Ce te liniștește?

Am făcut toate lucrurile mărunte, pe care înainte mă amăgeam că nu am timp să le fac. Am stat în pat două săptămâni și am citit la întâmplare. Am evitat cât am putut contactul cu internetul și, în special, cu trecutul, cu oamenii care îmi aduceau aminte de trecut, iar gătitul și curățenia au fost singurele lucruri care m-au relaxat. Nu mă consider un om fericit, cred că niciodată n-am fost. Acum, în perioada asta, cred că am avut mai mult timp să fiu tristă și, cumva, asta m-a bucurat. Tot timpul mi-am dorit să fiu singură, dar, în același timp, mă speria singurătatea. Acum, practic, am fost forțată să mă gândesc cu adevărat la ce-mi doresc, la cum să fiu.

În general, oamenii își găsesc un mic refugiu în pasiuni fugare, îndepărtate de domeniul lor de activitate, tocmai pentru a evita un soi de presiune, de urgență, mai ales acum, când nu avem unde să ne mai grăbim. Tu ești cântăreață, o interpretă de muzică folclorică. Care a rămas contactul tău cu muzica? Exercițiu sau cercetare?

Nici una, nici alta. M-aș fi amăgit fără niciun sens, acum totul e întrerupt. Nu știu când voi urca din nou pe scenă, iar asta mă blochează și pe mine în activitatea mea. Nu m-a interesat să mă adaptez mediului online, pe care nu l-am considerat niciodată benefic sau, mai degrabă, potrivit pentru domeniul meu. Mi s-a părut că s-a creat un haos în care toată lumea alerga să-și întrețină imaginea, dar, din punctul meu de vedere, a fost doar cantitativ. Eu mereu am avut o problemă legată de cantități, iar acum mi s-a confirmat. Locul meu este pe scenă, lângă oameni, nu în online. Mă bucură faptul că există încă activitate, dar eu nu pot să fac asta, nu e în firea mea să găsesc soluții practice… roți ajutătoare.

Unde se încadrează, pe piața muzicală, folclorul? Și-a găsit, de-a lungul timpului, un loc al lui? Cât de greu este să te impui cu un gen atemporal și cum ți se pare că se poate promova acest tip de muzică, adus cumva din trecut pe scenele de azi?

Azi, folclorul e îmbrățișat cu o ușoară reținere. Nu mă plâng, am fost mereu primită cu brațele deschise, dar nefiind un gen muzical atât de popular (paradoxal!), lucrurile s-au complicat puțin. Dar folclorul, din punctul meu de vedere, a suferit și niște transformări, azi e asociat doar cu ramura lui comercială, pe care o vedem la televizor, care nu e folclor neapărat, ci o diluare. Pentru zona aceasta a muzicii vechi nu există o promovare specifică, propriu-zisă. Mi se pare că doar se încearcă o încadrare stângace, iar ce se promovează se cam duce într-o direcție greșită. Motiv pentru care am fost și refuzată. Cel mai mult îmi doresc să strâng toți oamenii la aceeași masă cu mine. Eu cred că e un gen muzical pe care toată lumea îl înțelege.

Ai început să cânți folclor acum 4 ani.  În tot acest timp ai rămas fidelă acestui gen de muzică, care s-a rafinat de la concert la concert. Cât de greu ți-a fost să te impui pe o piață atât de diversă și de actuală, cumva îndreptată mereu spre nou, spre inovație, spre un sunet cât mai electronic, prelucrat?

În cadrul festivalurilor unde am fost invitată, de multe ori m-am simțit nelalocul meu, fiind înconjurată de genuri muzicale atât de actuale. Am apreciat enorm invitația, chiar dacă m-a surprins opțiunea lor! (râde) Robbin and the Backstabbers și Tudorițo nene! La prima vedere pare o combinație destul de ciudată. M-am bucurat să-mi dau seama că am un public pestriț, care îmi dă senzația că pot să cânt acest gen oriunde, fie pentru președinte, fie la nuntă. M-a impresionat nota nostalgică pe care au arătat-o oamenii față de folclorul autentic, tradițional, vizavi de care s-au arătat atât de înnebuniți, de deschiși. Recunosc, nu sunt de acord cu instrumentele electrice în muzica tradițională și am evitat pe cât posibil acest lucru. Oamenii știu în continuare să aprecieze țambalul și acordeonul la rece.

Când vorbim de folclor, invariabil discuția este condusă spre autenticitate. Cum ne mai putem raporta astăzi la ceva autentic? Cum putem ieși de sub umbra unor mari artiști pe care îi interpretăm?

Când am cântat prima oară pe scenă, acompaniată de acordeon, am fost și eu surprinsă de cum pot să cânt, de vocea mea. Părerile n-au întârziat să apară, mi s-a spus că am o voce identică ba cu a Romicăi Puceanu, ba cu a lui Gabi Luncă și, nu în cele din urmă, cu a Mariei Tănase. În continuare port numele lor pe umeri, neștiind clar cine sunt eu, unde mă situez eu. E greu să te desprinzi de niște nume mari, care, în fond, au fost reduse la simple clișee, iar asta se întâmplă peste tot, cu oricine. Eu nu sunt doar Corina Sîrghi, eu sunt și Romica Puceanu, și Gabi Luncă, și Maria Tănase și câte puțin din tot ce-am ascultat și cântat până acum. Tot timpul m-au bulversat asocierile pe care oamenii le-au făcut. E și flatant, și intimidant. Am avut perioade în care am simțit că publicul nu mi-a dat voie să fiu eu, Corina Sîrghi. Iubesc muzica artistelor pe care le interpretez, dar nu am încercat să mă identific cu ele sau cu vocea lor. Încă nu știu dacă oamenii vin la concertul meu sau dacă vin să asculte o melodie pe care cândva o interpreta Maria Tănase (râde). Consider că autentică rămân prin respectul față de ce au creat ele, poate. Nu cred că azi mai putem face folclor cu aceeași intensitate și aceeași relevanță ca atunci. Nu mai avem aceeași simplitate, nici în a iubi, nici în a suferi, și nici nu se mai scriu cântece despre copaci, flori sau întâlniri la portiță. Îți mai pui azi busuioc în păr ca să-l vrăjești pe ăl de-l iubești?

La început ai interpretat, majoritar, cântecele cu care Maria Tănase s-a impus. De ce ea?

M-am folosit de Maria Tănase fiindcă era cea mai cunoscută figură din folclorul românesc. Ea este kilometrul zero. Astfel, cântecele ei au fost mult timp cârligul de care am stat agățată și cu care am agățat publicul. În repertoriul actual mai am doar două sau trei cântece de-ale ei. Mi-am focusat atenția și pe ceilalți soliști ai vremii, de la cel mai cunoscut până la cel mai obscur, și am ajuns până la maneaua anilor ’80- ’90, care, nu e nicio surpriză, a avut cel mai mare impact, mă refer la melodia „Cristina”, interpretată de Tita Bărbulescu, și multe piese lăutărești, dintre cele mai săltărețe, adică muzică cu balans.

Atunci când alegi un cântec, care-i primul aspect care te interesează? Melodia în sine sau versul?

Versul. Și, mai ales, mă interesează titlul. De fiecare dată, în concerte, explic titlul, povestea cântecului, iar pe afiș se găsește titlul „câștigător” din repertoriul pe care îl intepretez în acea seară. Concertele care mi-au fost cele mai dragi au purtat titlurile: „Supărată sunt pe lume”, „Tu ești ca o floare care n-are soare” și „Să știi, fă, că te-am iubit”. Iar versurile, din punctul meu de vedere, cântăresc enorm, simplitatea lor, tragismul lor, tristețea lor și, foarte important, cât mai multe Of-uri. Mi s-a atras atenția, la finalul unui concert, că în toate melodiile mele oftez (râde). În toate! Dar eu îmi aleg versurile după chipul și tristețea mea.

Obișnuiești să studiezi viața artiștilor pe care îi interpretezi? E un criteriu care te apropie mai mult de un interpret?

Da, mult. Mă interesează cum au trăit, ce slăbiciuni aveau, ce pasiuni aveau, dar, cel mai mult, mă interesează ce iubeau. M-a întristat foarte tare viața Ioanei Radu, tot ghionionul pe care l-a avut în dragoste, iar pe Maria Tănase am considerat-o tot timpul o ștrengăriță, nu doar „pasărea măiastră”. Am vrut să le cunosc și să le văd și altfel, nu doar din punct de vedere muzical. În spatele scenei, suntem oameni ca toți oamenii, iubim, plângem, ne îmbolnăvim. Cred că altfel înțeleg muzica lor atunci când mă uit puțin și în culise, în povestea lor.

Cu siguranță rămân multe lucruri din personalitatea unui artist pe care noi, simplii ascultători, nu le aflăm din cântece. Ce-ai vrea să știe oamenii despre Maria Tănase, de exemplu?

Nu e neapărat un lucru pe care aș vrea să-l știe musai cineva, dar pe mine m-a uimit când am aflat că Maria Tănase a păstrat într-un bol toate florile pe care le primea la concerte. Din acele petale a fost făcută perna pe care și-a culcat ultima dată capul, așa cum a cerut ea, o ultimă dorință. Asta m-a emoționat, m-a șocat…

Maria Tănase a colaborat și cu teatrul, fie că vorbim de teatrul radiofonic sau de scenele deschise. Putem numi asta un model de promovare a muzicii folclorice? Cât de importantă e contribuția unui cântăreț în echilibrul unui spectacol de teatru? Cum era pe atunci?

După ce am citit foarte mult despre Maria Tănase, mi-am dat seama că ea a petrecut mai mult timp în teatru, cântând în spectacole. Pe lângă faptul că a fost una dintre cele mai cunoscute cântărețe ale vremii, a fost și o cupletistă foarte curtată. Mai întâi a fost angajată a teatrului „Cărăbuș”, sub conducerea lui Constantin Tănase, un teatru care avea, într-adevăr, forma unui cărăbuș. Nu a interpretat cu numele ei, pentru a nu se crea o confuzie între ea și Constantin Tănase, așa că i-a fost atribuit numele Elise Lamé, pe care l-a refuzat, ca apoi să accepte să apără drept Mary Atanasiu. Totul a decurs bine până i s-a cerut să se îmbrace, pentru un rol, într-un cache-sexe, cu pene de struț, ceva foarte provocator, dar care nu era genul ei. A refuzat categoric și a plecat. Publicul ei a fost destul de revoltat de implicarea în teatru, crezând că nu va mai susține niciun concert de muzică, dar asta nu a împiedicat-o să ia parte la cât mai multe proiecte. Voia, folosindu-se de Radio, să arate cum înțelegea ea folclorul, să impună oamenilor maniera ei de interpretare, convinsă fiind că va avea succes. Totodată, a colaborat mult cu teatrele, Teatrul Minicipal, Teatrul de Revistă sau Teatrul Țăndărică. Pe atunci, o cântăreață era absolut necesară, ea echilibra spectacolul cu vocea și numele ei. Cea mai strânsă legătură a avut-o cu teatrul lui Constantin Tănase, chiar dacă la un moment dat nu au mai încăput amândoi pe același afiș (râde), dar s-au împăcat imediat.

De s-o face cărdășia

Eu socot că n-o să-l lase

Nici Maria pe Tănase

Nici Tănase pe Maria.

Contribuția ei în teatre, în teatrul radiofonic a reprezentat un plus în cariera ei, fiindcă a devenit din ce în ce mai cunoscută. Oriunde se duceau, orice ascultau sau vedeau, oamenii se loveau de vocea ei, de amprenta ei.

Care este povestea celor mai cunoscute cântece ale ei? Din câte știm, unele dintre ele au fost create special ca ea să le cânte în spectacole de teatru sau în film.

Una dintre cele mai frumoase povești o are cântecul „Mi-am pus busuioc în păr”, făcut la cerința lui Nicușor Constantinescu, zis Nicon, care voia s-o distribuie de probă chiar în noua premieră a Teatrului Alhambra. Ion Vasilescu și Nicu Kanner erau responsabili pentru acest cântec-cheie cu versurile și linia melodică. În speranța că vor găsi inspirația potrivită pentru cântec, au plecat la Bușteni ca să creeze, dar, cum bine știm, muza nu vine când o chemi. În cazul lor, cântecul a prins contur doar atunci când o florăreasă a trecut prin fața ferestrei, strigând Luați busuioc, luați busuioc! Ce să facem, doamnă, să ni-l punem în păr? Dintr-odată, pornind dintr-o joacă, au găsit un început de cântec: Mi-am pus busuioc în păr. În două ore au terminat de scris piesa, i-au telefonat Mariei Tănase, ea a fost încântată, iar cântecul a devenit un fel de hit, piesa cea mai îndrăgită a artistei. La fel de cunoscută este și „Habar n-ai tu”, cea de-a doua piesă din spectacol pe care trebuia s-o cânte, compusă de Eugen Mirea. Timp de 3 ani, mi-am deschis fiecare concert cu „Mi-am pus busuioc în păr”. Era un fel de superstiție, aveam impresia că, dacă nu pornesc așa, concertul nu mai ieșea bine. Și, totodată, cred că cel mai mare succes l-am avut cu piesa „Habar n-ai tu”, la care mi s-au cerut 3 bis-uri. Cântecele astea chiar au trecut fără probleme proba timpului.

E important să fii omul potrivit la timpul potrivit? Ți se pare că atunci când s-a impus Maria Tănase exista o deschidere mai mare pentru genul acela de muzică?

Poate că drumul Mariei Tănase n-ar fi fost atât de ușor dacă nu l-ar fi întâlnit pe Sandu Eliad, un regizor de teatru al vremii, alături de care s-a adăpostit de ploaie într-o seară, în zona Universității, iar mai apoi în apartamentul lui, unde a început o poveste de dragoste. În apartamentul lui Eliad și-a adus și cântecul și tot acolo l-a cunoscut pe Harry Brauner, care mai târziu i-a prezentat-o pe Maria etnomuzicologului Constantin Brăiloiu. Acesta a îndrăgit-o mult și a ajutat-o să-și descopere toate calitățile și să-și înțeleagă folclorul. De aici, drumul ei a devenit ceva mai simplu și, astfel, a ajuns în teatru, în străinătate, în marile case de discuri ale vremii, pentru că, da, a fost omul potrivit la timpul potrivit, cineva i-a recunoscut talentul și a știut cum să o îndrume, să-și facă un nume. Toți cei cu care a colaborat au contribuit la succesul ei, și aici cred că e necesar să fie menționați, pe lângă Sandu Eliad și Constantin Brăiloiu, și Constantin Tănase, Constantin Brâncuși, George Enescu, Mihail Sadoveanu și mulți alții care au scris sau au vorbit despre ea mai departe. Chiar cred că e importantă această potrivire, aceste întâmplări, deși nu totul ține de noroc. E absolut necesar să ai talent. Să te pună cineva în valoare e doar un plus.

Măi noroace, măi noroace,

De te-aș prinde, ce ți-aș face,

Să te găsesc într-un loc

Din trei părți ți-aș pune foc,

Că la toți le-ai dat noroc,

Numai mie mi-ai dat foc.

Cum ți se părea generația de atunci și cum ți se pare că stau lucrurile azi? Ce mai înseamnă acum impresariatul și încrederea pe care și-o arată artiștii unii față de ceilalți?

Mi se pare că acum suntem foarte mulți, genurile s-au ramificat în subgenuri, care la rândul lor vin cu alte sertare din care ies altfel de artiști. Înainte, nu existau poate atât de multe opțiuni și variații. Era mai ușor să te impui. Nu știu dacă e greșit, dar chiar mi se păreau lucrurile ceva mai simple. Acum, fiindcă ai acces la informație mai ușor, ai totodată impresia că și tu poți să faci un anumit lucru, studiezi puțin pe Youtube și poți să înveți să cânți la un instrument. Facultățile pregătesc mulți studenți, dar locurile în sine unde putem cânta sunt extrem de limitate. Suntem mulți și nu avem loc. E normal, odată cu asta, să scadă și încrederea. Și în ce instituții am putea să ne angajăm, eu și colegii mei? Pare așa, că suntem sortiți, în mare, doar mediului independent. Eu visez la un turneu, dar nu știu cine ar putea să mi-l organizeze, nu pot să mi-l imaginez pe omul care să creadă atât de mult în mine, încât să meargă până la capătul lumii.

Tu ai încredere în tine?

Nu. Încă nu mi-am dovedit mie că sunt în stare să fac toate lucrurile la care visez, încă n-am ajuns acolo. Mă simt puțin pierdută și nu știu exact care sunt pașii pe care ar trebui să-i urmez ca să ajung acolo unde vreau. Momentan înaintez într-un dezechilibru. Și mi-e teamă. Nu știu de ce, dar asta simt. O teamă de ridicol, poate, sau de eșec.

Câtă nevoie mai avem azi de extravaganță? Ți se pare că e un criteriu care înghite actul artistic sau care îl ajută? Care sunt extravaganțele tale?

Nu știu dacă e extravaganță sau comoditate, dar eu, pe scenă, mă îmbrac frumos, în rochiță, îmi pun perlele la gât, dar mă încalț în șlapi. Niciodată n-am putut să cânt pe tocuri. Uit versurile (râde). Nu știu dacă m-am gândit vreodată la asta, cred că e nevoie de un dozaj, să ai puțin din fiecare, să se împace bine seriozitatea cu micile artificii. Din punctul meu de vedere, extravaganțele înghit uneori niște goluri. Eu consider că am mofturi, nu extravaganțe. Extravaganțele au o doză de gratuit, dar uneori sunt potrivite, alteori sunt o simplă rochie făcută din hălci de carne. Astăzi, cele mai mari extravaganțe mi se par eleganța și rafinamentul.

Te întreb acum, la final, care e primul lucru pe care ai fi vrut ca oamenii să-l afle despre tine?

Îmi place să fumez și să beau cafea,

Dar niciodată nu fumez dimineața la cafea.