Combinație unică de calități ce pare incompatibile, artistă care nu s-a lăsat pradă sentimentului de „vanitas vanitatum”, dar nici nu s-a luat vreodată prea în serios, spirit sclipitor, nedespărțit de autorironie, Judi Dench se configurează elegant între extreme. La 85 de ani, „comoara națională”, cum au declarat-o englezii, stârnindu-i fără îndoială o sinceră grimasă și prilejuindu-i niște comentarii acide despre comori și locurile lor, tocmai a pozat pentru o spectaculoasă copertă a ediției britanice din mai a revistei „Vogue”, mărturisindu-și îngrijorarea pentru oamenii care n-au o curte în care să iasă cât timp stau în izolare acasă.

Apropo, unul dintre multele spectacole care s-au suspendat, poate chiar s-au pierdut odată cu izolarea impusă de pandemia COVID-19, scrie cunoscutul critic de teatru Michael Billington în „The Guardian”, se numește „Remember It Well”, urma să se joace la London’s Bridge Theatre și să o aibă în prim-plan pe Judi Dench, care trebuia să răspundă la întrebări despre cariera ei. Un adevărat eveniment, pentru că actrița, care nu stă deloc bine cu vederea, nu a mai urcat pe scenă de o vreme. Iar unul dintre filmele care n-au mi avut premiera, așa cum era programat, în mai 2020, aceasta amânându-se până în septembrie, este „Blithe Spirit”, o comedie regizată de Edward Hall, cu Judi Dench.

Frica salvatoare

Doamnelor și domnilor, Judi Dench nici gând să se oprească. Dimpotrivă, nu-și vede capul de atâta treaba, iar la ea acasă cuvântul „retragere” e interzis. Frica de sfârșit, a recunoscut-o ea însăși adesea în ultimii ani, o face să meargă mai departe. E simplu de înțeles de ce unul dintre tatuajele de la mână, făcut când a împlinit 81 de ani, îi amintești fără încetare: „Carpe diem”. De altfel, pentru ea, frica nu este sentimentul acela care „ucide sufletul”, cum sublinia Albert Einstein, ci invers, ceea ce te salvează. „Mie mi-e frică mereu”, mărturisea într-un interviu publicat în „The Scotsman” acum câțiva ani, „Și în ziua în care n-o să-mi mai fie frică o să mă duc acasă, o să închis ușa din față și o să-mi pun picioarele la șemineu. Frica generează o energie uriașă. O poți folosi. Când simt că mă cuprinde frica aceea, îmi spun «A, da, uite-o, vine! E ca benzina»”.

Cum să le explici celor care n-au văzut-o jucând cine e Judi Dench? Cea mai bună actriță britanică din toate timpurile, cum au decis de câteva ori sondaje naționale, actrița britanică cu cele mai multe premii și nominalizări importante? O actriță importantă, care a jucat în 60 de filme și nenumărate spectacole de teatru, dar a convins târziu Hollywoodul? O voce unică? Regina Victoria? Cea mai bună Cleopatra și cea mai bună Lady MacBeth din ultimii zeci de ani? Da, dar acestea sunt simple informații. Ce e dincolo de ele contează. E valabil și în cazul ei. Actrița aceasta dincolo de a cărei carapace malițioasă răzbate o binefăcătoare dragoste de viață, actrița aceasta pe care o știți din atâtea filme, pe care poate ați văzut-o recent în „Victoria și Abdul”, pe care sigur v-o amintiți din „Shakespeare îndrăgostit” (1999), pentru care a câștigat, la 64 de ani, un Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru o prestație de nici zece minute, și din „Ciocolată cu dragoste” și-a ales de la început un drum de la care nu s-a abătut.

Încurcate sunt căile reginelor

Drumul a început cu o copilărie fericită, petrecută în Anglia, alături de familia iubitoare de joacă și de teatru și a continuat într-un sănătos spirit ludic. „Să-ți iei în serios treaba, dar pe tine însuți să nu te iei în serios. E cea mai bună combinație”, crede Judi Dench, amintindu-ne inevital de o opinie a lui Eugène Ionesco: a te lua în serios după 20 de ani e semn de prostie. Pe drumul acesta vedem o adolescentă, apoi o studentă căreia arta îi stârnește entuziasmul, colegă de facultate cu Vanessa Redgrave. Curiozitatea de atunci a rămas intactă și azi. Tânăra ar vrea să intre în teatru, dar la început i-ar fi plăcut să facă scenografie. Numai că a văzut așa niște decoruri minunate la niște montări shakespeariene la Stratford, în 1953, că a simțit că nu poate face mai mult. Și frica a dus-o mai departe, așa în curând a scos la iveală în ea o Julieta care nici azi nu s-a uitat în Anglia.

John Neville i-a zis când era tânără: „Trebuie să hotărăști de ce faci meseria asta, dar să nu spui nimănui”. „Și n-am spus niciodată”,  îi povestește ea lui Gyles Brandreth în spectacolul „Remember It Well”. Acum nu mai vede și nu mai urcă pe scenă, nu mai conduce, lucru care i s-a părut greu de suportat, nu mai poate tricota și nu mai scrie scrisori. Nici pe platoul de filmare, nici la ea acasă, în Surrey, într-o grădină mare, care în treizeci de ani s-a transformat în pădure, cu flori sălbatice și un stejar de două sute de ani, unde plantează un pom ori de câte ori moare cineva drag, nu spune nici acum de ce face meseria asta. E foarte probabil să creadă ce credea și în tinerețe. În 1968, de exemplu, la întrebarea „Ce e cel mai important în viață?” pusă într-un interviu, răspundea: „Oamenii. Să încerci să le explici oamenilor ce vrei să spui – în viață și în actorie”.

Ieri, ca și astăzi, îi place compania actorilor, dar nu și să vorbească despre actorie, despre care crede că nu se poate cu adevărat „învăța”. „Intuiție animalică. Asta e tot. Nu are nicio legătură cu intelectul sau cu inteligența”, decretează într-un dialog publicat în „The Scotsman”. De altfel, în viața ei sunt în continuare multe nu-uri. Nu prea mai respringe roluri, „de teamă ca asta să nu fie ultima ofertă”. „Nu o să faci în viața ta film, că nu ai figură bună”, i s-a zis cândva, iar ei îi strălucesc ochii ori de câte ori povestește asta, zâmbind, fără să divulge autorul acestei profeții. Nu îi place să se vadă în filme și foarte rar se uită la filmele în care joacă (adevăr sau minciună, nu s-a uitat niciodată la bine-cunoscuta peliculă a lui James Ivory, „Cameră cu vedere”, unde a făcut un rol recompensat cu Premiul BAFTA). Nu a crezut că o să facă vreodată musical, din cauza vocii. Nu a crezut nici că o să joace în seria James Bond. Nu a bănuit că o să joace nenumărate regine shakespeariene și nenumărate regine în general.

Dar nu-urile acestea, se pare, au fost doar glume pentru a înduioșa un destin care și-a urmat cursul. În 1957, tânara și-a făcut debutul alături de trupa de la celebrul teatru londonez Old Vic. Julieta ei a rămas de neuitat, iar Judi Dench a rămas în trupă și a rămas și la Shakespeare, în următorii ani fiind Katherine din „Henric al V-lea”, apoi din nou Julieta, în montarea regizată în 1960 de Franco Zeffirelli. A jucat mult în SUA și Canada, iar apoi a mai urcat o treaptă: s-a alăturat trupei Royal Shakespeare Company, jucând întâi într-un spectacol după Cehov, iar apoi Isabella din „Măsură pentru măsură”, rol cu care a debutat la Stratford-upon-Avon în 1962. N-a trecut mult și, inspirată încă o dată de frică, a ajuns Sally Bowles în celebrul „Cabaret”, făcând din nou cuceriri.

Imposibil să cuprinzi în câteva rânduri creațiile ei din douăzeci de ani de neliniști și de joacă, douăzeci de ani de luptă cu propriile limite. În 1976, se spune, s-a încumetat să fie Lady Macbeth și, pentru colegii de la Royal Shakespeare Company, mulți și azi îndrăgostiți de ea, dar și pentru public, a rămas cea mai puternică întruchipare a maleficei regine.

Pe regina Victoria, figură care nu contenește să-i inspire pe regizori, a jucat-o mai întâi în celebrul „Mrs. Brown” din 1997, regizat de John Madden, câștigând Globul de Aur pentru cea mai bună actriță, Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță, nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță etc. De fapt, pentru acest rol a primit nouă nominalizări în șase ani. S-a întors recent la regina aceasta tulburată și contrariantă și a jucat-o, la atâția ani distanță, în „Victoria și Abdul”, dezvăluindu-i fațete de o emoționantă umanitate. „Puternică precum un cutremur”, vocea ei unică – cea care a exasperat-o de atâtea ori în tinerețe, astfel că, înainte de un spectacol, a făcut-o să se furișeze în hol și să lipească următorul afiș la intrarea în sală: „Judi Dench nu e bolnavă. Așa vorbește ea” – a atins, ca întotdeauna, profunzimile acelea la care actoria nu ajunge ușor. Ca și cei mai sclipitori ochi din lume, cum spun criticii englezi, ca și calmul ei care ascunde furtuni.

De înălțat, a înălțat-o însă și cealaltă regină. Elisabeta I i-a prilejuit incursiuni și mai ales imersiuni remarcabile. Prima dată, în „Shakespeare îndrăgostit”, rol pentru care a câștigat primul Oscar pentru cum a creat-o pe misterioasa regină fecioară, trimițând la încă un nu, cum a explicat recent: „Nu vreau să văd realitatea. Chiar am ceva din Regina Elisabeta. La bătrânețe, a interzis oglinzile.”

„Spectacolul trebuie să continue”

Dar nu, nu e nevoie să interzicem oglinzile! Pentru Judi Dench, ele nu sunt dușmanul care distruge zidurile de apărare. Nici gând. Oglinda este, așa cum nu era pentru regina Elisabeta I, un obiect abstract, care pe actriță n-o sperie: „Vedeți dumneavoastră, în capul meu eu sunt tot o blondă de 39 de ani, înaltă și mlădioasă ca o salcie”.

Oscarul a fost cu noroc. Premiile sunt nenumărate în cariea lui Judi Dench, care mai rătăcește pe acasă statuetele, aruncate neglijent pe ici-colo. Amintim doar 10 Premii BAFTA, 2 Premii Globul de Aur, 7 Premii Laurence Olivier (nicio actriță nu a mai obținut atâtea), 1 Premiu Tony, cărora li se adaugă nenumărate distincții primite de la asociații de critici. Ele au contribuit, desigur, la celebritate, ceea ce se poate spune și despre participarea actriței, inițial ca la o provocare în joacă, la seria James Bond, apoi la „Casino Royale” (2006).

„Dacă trăiești în Anglia secolului XXI, una dintre marile bucurii e să fii câteodată prin preajma lui Judi Dench”, spune Ian McKellan, care a jucat cu ea.  Dar ce anume, puteți întreba, o face o actriță de acest nivel? Criticii au încercat să explice, ea a zâmbit, cum a făcut-o toată viața. Cu siguranță v-o amintiți măcar din mult premiatele „Ciocolată cu dragoste” (2000), regia Lasse Hallström, din „Iris” (2001) sau din „Jurnalul unui scandal”, ambele regizate de Richard Eyre.

Dar cum e să lucrezi ea? La această întrebare, John Madden, care a regizat „Shakespeare îndrăgostit”, răspunde: „E ca și cum ai avea un Stradivarius. Un instrument fără termen de comparație. Are un instinct extraordinar – atât de adevărat, atât de simplu și atât de al ei. El se combină cu o modestie uimitoare, cu convingerea sinceră că ea nu are cine știe ce de oferit, că nu știe cu adevărat ce face. Dacă ai avut norocul să lucrezi cu ea, asta va rămâne una dintre binecuvântările cele mai extraordinare din cariera ta”.

Pe scenă, acolo unde îi place cel mai mult, acolo unde chiar poți fi liber, a jucat până în urmă cu câțiva ani. Două dintre cele trei roluri în teatru de după 2000 au fost întoarceri la Shakespeare, această „planetă” care i-a făcut atâtea bucurii și atâtea surprize, cucerind-o ușor încă de la început. Nimic din ce e shakespearian nu-i e străin artistei răsfățate de lumea filmului, însă pentru care povestea actoriei înseamnă, în continuare, în primul rând scenă. Dar pe scenă nu s-a putut însă întoarce, din cauza pandemiei, în groaznica primăvară a anului 2020. „Comoara națională” așteaptă acasă, la Surrey, revenirea la normalitatea aceea când oamenii pot fi împreună ca să se uite la povești, ale altora și uneori ale lor, povești prin care descifrăm din când în când lumea. Iar lumea, crede Judi Dench, e plină de ființe care cu greu se lasă descoperite și de experiențe despre care nu poți înțelege niciodată tot, ființe care, nelăsându-se descifrate, o miră, o provocă și o fac să simtă că „spectacolul trebuie să continue”.