Matei Lucaci-Grünberg este regizor de film, regizor de teatru și dramaturg. Crede foarte mult în consecvență, în „a face”, în a urma un traseu clar, susținut, fie că vorbim de artă, fie că vorbim de sport. Jamais-Vu și Dinamo, originalitate și valoare, mituri și eroi, John Cassavetes și Jordan, încredere și vanități – sunt doar câteva dintre subiectele pe care le-am discutat sau negociat astăzi. E de părere că fiecare epocă naște o generație diferită de artiști, de oameni, iar cea de acum e îndreptată spre diversitate, spre experimentare, căutând astfel, într-un sens mai larg, alte și alte provocări. De la rigoare la efemeritate, de la cadre fixe la experiențe vii, Matei Lucaci-Grünberg vorbește deschis, cu drag, despre ce înseamnă să faci film sau teatru, despre libertate și regret și, lăsând deoparte gluma, deși lui îi place comedia, despre cum e să ai grijă cu un pian pe scări.

Acum Jamais-Vu înseamnă: Matei Lucaci-Grünberg, Andrei Cătălin, Tavi Costin, Ștefan Huluba, Sever Bârzan, Mădălina Craiu, Reka Szasz, Kostas Mincu. Îi puteți vedea în spectacolele „Libretto Solitudine” și „Cui i-e frică de Mitică” la Teatrul Luni de la Green Hours sau în „Emisie: Titanic Vals” la Teatrul „Anton Pann” din Vâlcea, dar, până ne întoarcem la teatru, iată câteva scurtmetraje regizate de Matei Lucaci-Grünberg: „Și băieții câteodată”, „Rebelion” sau „Oase pentru Otto”.

După cum psihologia ne învață, jamais vu e structura opusă, dar complementară a lui déjà vu. Jamais vu e atunci când cineva nu recunoaște un lucru care ar trebui să-i fie familiar, care i se arată dintr-odată ca fiind nou, necunoscut. Jamais-Vu e și trupa de teatru înființată de tine. Dacă ar fi să ne oprim la această denumire pe care voi ați ales-o să vă reprezinte, ce înseamnă azi nou sau distinct? Care a fost premisa?

Noi ne-am adunat fiindcă aveam niște valori comune, ne doream să facem niște lucruri împreună, dar am descoperit această idee întâmplător. Povestea noastră a început cu Gala Hop, cred că eram în 2014, când niște actori cu care eu lucrasem pe film (la inițiativa Irinei Antonie) mi-au propus să-i ajut să facem un spectacol pentru Gala Hop, unde te puteai înscrie la individual și la grup. Am scris un text, „Paravan. 2 telefoane”, fix în ideea de a ne juca, să avem un spectacol în care să ne simțim bine, care să aibă un spirit ludic și care să fie despre universul teatrului, despre culisele teatrului, mai exact. Eu am scris textul, apoi ei m-au ajutat să-l dezvolt. Ne-am simțit foarte bine la Hop, a fost frumos și chiar am fost și premiați. Cumva, apoi, ni s-au deschis câteva oportunități, pe lângă mica validare a faptului că suntem capabili. Cam așa a început totul. Ne-am adunat, ne-am mai schimbat de-a lungul timpului, dar pentru noi a fost o primă experiență, care a avut un minim succes necesar. Dacă e să fiu sceptic, dacă n-am fi avut acel succes – deși pe mine nu asta mă interesează în principal, dar atunci eram atât de la început – cred că puteam să abandonăm și eu, și ei. Numele l-am ales exact pe acest considerent, încercând nu neapărat să venim cu ceva nou. Nu știu în ce măsură mai poți veni cu ceva nou în artă, cu o inovație, dar noi ne-am propus să avem o voce distinctă în peisajul nostru de aici, din România. De tipul: ne place ce face X, ne place ce face Y, dar noi ne simțim undeva între, într-o zonă aplecată către public, într-o zonă și puțin mai elitistă, spre un anumit tip de umor care ne interesa. Simțeam că e o nișă, care la rândul ei conținea mai multe nișe, dar în care noi credeam, în care noi ne simțeam bine și care nu era foarte dezvoltată. Dar, la 20 de ani, denumirea ni se părea și că sună într-un fel, e franțuzită, părem mai intelectuali decât suntem (râde). Fiță!

Atunci când ne raportăm la un produs artistic, vrem să ne lăsăm seduși, printre altele, de originalitatea sau valoarea acestuia. Cred că în timp ne formăm o disciplină, un set de criterii. Ce înseamnă pentru tine originalitatea și cât de legată este ea de valoare?

Mi se pare foarte interesantă întrebarea, dar și complicată. Nu știu dacă am un răspuns concret până la capăt, dar să vedem… În primul rând, nu cred că valoarea este dată de nimic în mod special în afară de actul în sine, nu cred că e dată de vârstă, de cât de original sau cât de nou sau cât de învechit e ca produs, nu cred că valoarea ține de vreun element concret. În schimb, cred că acei oameni care sunt cu adevărat atinși pot fi definiți într-o anumită măsură printr-un tip de originalitate. Cred că originalitatea e un dat în sine. Mulți se consideră originali și-și propun cu tot dinadinsul să fie originali neavând, de fapt, substratul necesar. Cred că fiecare își propune să descopere lucruri noi, să vină cu ceva nou, numai că nu simt că reușim să ducem povestea asta până la capăt. Avem anumite surse de inspirație, lucruri care ne marchează și pe care le reinterpretăm sau pe care le modificăm și cărora le dăm un nou aer și un nou suflu, dar cred că originalitatea, în sensul pur al cuvântului, este o chestie foarte rară, mai ales în domeniile noastre de activitate. În alte arte, în arta plastică de exemplu, care ea prin definiție e o artă avangardistă, elementul de inovație e mult mai prezent. Teatrul sau literatura sunt arte puțin mai conservatoare, în care inovația apare ceva mai rar, dar asta nu înseamnă că sunt mai puțin valoroase. Originalitatea, noul au devenit niște obsesii, toți vrem să ne simțim speciali. Evident, pot exista și oameni total lipsiți de educație, de un demers logic, susținut, și, totuși, să aibă elementul original, perfect întâmplător! Originalitatea și valoarea pot merge foarte bine împreună, dar și total separat. Poți întâlni la un moment dat un om cu care să vorbești trei minute și care să-ți revoluționeze întreaga gândire. Cred că trebuie să ai o doză de inconștiență, de lipsă de conservatorism. Practic, pentru a fi original, trebuie să te opui într-o anumită măsură felului în care se face, în care se citește, în care se scrie, în care se montează. Poți să pici într-o gratuitate, într-un offside total, sau poți să fii genial.

Știu că la un moment dat, pe masa ta au fost așezate două „contracte”: unul cu Dinamo, pentru Divizia A la baschet, și unul cu UNATC, la regie film. Ai studiat film, apoi ți-ai îndreptat atenția spre teatru. Cât de diferite sunt limbajele?

Mie sportul îmi place enorm și joc în continuare în Divizia C, la echipa Tractorul (!!!), unde sunt foști jucători de la Dinamo și de la Steaua. Toți au meserii diferite, își ocupă timpul cu altceva, dar ne adunăm în weekend și jucăm meciuri oficiale, cu arbitri, cu tot ce trebuie. E o divizie de amatori, practic. Tot timpul mi-a plăcut sportul, să-l practic, să-l consum. E ceva ce mă fascinează, pur și simplu îmi face plăcere. La 18 ani, când am avut acea oportunitate, eu făcusem deja baschet de performanță, aveam niște perspective în baschet, puteam să-mi continui cariera în direcția asta. În același timp, venind dintr-o familie de intelectuali, cred că am simțit tot timpul, involuntar, un anumit tip de presiune de a face mai mult decât atât, chiar dacă nu cred în ideea că teatrul e mai mult decât sportul. Am ales să mă duc în zona de film, deși am ezitat la început între teatru și film, nu puteam să mă hotărăsc. Când eram mic, îmi plăcea mai mult teatrul, după care am descoperit filmul. Mi s-a părut că există mai multă libertate de exprimare, mijloacele sunt mult mai complexe, așa am simțit atunci. Am dat la film, iar în timpul masterului am descoperit teatrul, l-am redescoperit, de fapt. Și chiar și acum mă simt mai apropiat de teatru, mi se pare că e mai uman, e despre relație, despre oameni, despre povești, e mai puțin tehnic, iar procesul de a face un spectacol, implicând mai puțini bani, mai puțini oameni, e un proces pe care îl simt mai intim, care se bazează pe niște lucruri pe care le stăpânesc mai bine.

Dar ce te-a făcut să te îndepărtezi pentru o perioadă de film?

Faptul că eu am făcut film, mi-a oferit niște lucruri, niște noțiuni, dar m-a și închistat. Am făcut o școală în care am învățat, într-o anumită măsură, cum se face. Începi să ai mici frici, mici ambiții și cred că te denaturează puțin, pentru că pornești de la ideea că „tu știi cum se face film”. La teatru, când am început, mă simțeam atât de liber, pentru că nu aveam noțiunile concrete. Am mizat pe ce am citit, pe bunul meu simț, am avut tot timpul respect față de această meserie și nu m-am aruncat cu capul înainte, dar am avut o libertate în plus, care mi-a dat un alt fel de confort. Pe când la film am simțit tot timpul o mică încrâncenare că anumite lucruri se fac „așa” sau „nu așa”.

Filmul, odată încheiat, devine un produs artistic de sine stătător. Poate fi infinit interpretabil, dar niciun detaliu nu mai poate fi schimbat. Ți s-a întâmplat să regreți vreun amănunt? Ce înseamnă regretul în film? Dar teatrul, cu forma lui vie, mișcătoare?

Asta e o întrebare foarte pertinentă. La film, unul dintre elementele la care am simțit că nu am avut niciodată suficientă răbdare a fost montajul. Filmarea propriu-zisă mi-a făcut întotdeauna plăcere, la fel și scrisul, dar montajul e momentul în care stabilești ce rămâne… pentru eternitate! Implică un anumit risc, e o lipsă de confort cumva, dar și de încredere, nu-mi place acel punct final. În teatru, reprezentațiile nu seamănă până la capăt: publicul îți poate modifica cu totul spectacolul sau un actor poate să facă o „tâmpenie” care să aducă un plus de valoare, toată această poveste care e vie într-adevăr îmi aduce mai multă bucurie și liniște. Îmi place efemeritatea, chiar dacă mi se pare și mai tristă. Cred că efemeritatea teatrului în sine dă un anumit tip de tristețe, care planează asupra spectacolelor, există așa o nostalgie. Și se creează și o zonă de mit cumva: marii regizori de teatru, marele actor care a făcut un mare rol – tu poate nu i-ai văzut, dar ai auzit de ei. Pe când la film nu e așa, îl vezi și trece, fie traversează epocile și supraviețuiește, fie nu. Pot fi considerate senzaționale în epoca lor, dar în timp pot îmbătrâni destul de urât. La teatru am simțit că toate spectacolele au o viață finită. Începi un spectacol, iar începutul în sine are o doză de entuziasm și de încredere, la premieră sunt oameni cunoscuți în sală, lumea care vine atunci te susține, sunt apropiați de-ai tăi. Urmează apoi o pantă ascendentă, care poate fi mai mică sau mai mare. Dar spectacolul, jucându-se, se reglează, se redescoperă, se mai construiesc alte lucruri pe lângă și, ușor-ușor, ajunge într-un vârf, indiferent cât de sus sau de jos, după care, aproape inevitabil, se consumă, începe să se „degradeze”. Dar această „degradare” poate să dureze ani, însă asta nu înseamnă că poate ajunge să nu te mai reprezinte deloc sau să nu mai fie similară deloc cu punctul de început. „Degradarea” asta înseamnă cumva a îmbătrâni, a nu mai avea același suflu, mizele scad, poate chiar și adevărul scade puțin, devine totul mult mai mecanic. L-ai consumat, l-ai descoperit, l-ai trăit, apoi îți pierzi interesul. Deci cred că putem vorbi de o buclă, care poate să dureze mai mult sau mai puțin, sunt spectacole cu o explozie scurtă sau mai lungă. Iar la film, ca să revenim, e o chestie ciudată. Nu am simțit niciodată că sunt mulțumit până la capăt. În același timp, sunt anumite scurtmetraje care mi-au plăcut de la început, simțeam că mă reprezintă, mai ales când am început să fac comedie, „Rebelion” și „Și băieții câteodată”.

Cum definești ceva care te reprezintă? Când știi că ceva îți place?

Când am intrat la facultate, eram foarte mult în zona de introspecție, căutam un anumit tip de sinceritate care se promova în mediul academic cel puțin, dar nu mă simțeam neapărat bine, ceva nu se lega. Apoi, la master, pentru că nu mai aveam 18 ani, aveam 20 și ceva, a început să-mi pese mai puțin – în sensul frumos al cuvântului! Și mi-am găsit vocea mea, am încercat alt tip de limbaj. Procesul în sine de a crea mi-a plăcut mult mai mult și m-am simțit mai bine după, am lucrat mai mult pe relaxare și plăcere și mi-am dat seama că aveam și mintea mai potrivită de a încerca să descopăr eu singur un anumit tip de univers. Am găsit în comedie ceva terapeutic. Dar și feedbackul mi s-a părut tot timpul valoros. Vorbim în teatru, de exemplu, despre râs, pe care îl obții prin ceva în care crezi și tu, ca artist, dar nu vorbesc aici de râsul pe baza oricărui tip de compromis. Mă bucură atunci când există. La film nu ai feedback. Iar lumea filmului în sine e mai corporatizată, să spun așa. E mai bănoasă, are expunere internațională, există vanități mai mari. La teatru, vanitățile sunt mai dulci puțin. Să iau premiu la Câmpina! (râde) Să fiu selectat în FNT! La film, ce vrem, de fapt? Să ajungem la Hollywood, să luăm premiul cel mare la Cannes. Liga vanităților e puțin alta.

În baschet, după un meci încheiat, rezultatul este binar, deloc interpretabil. Câștigi sau pierzi, e un scor exact. Poate fi un meci frumos sau un meci slab. Același lucru îl putem spune și despre un spectacol de teatru, doar că niciodată nu știi dacă ai câștigat sau ai pierdut. Putem punem problema și așa?

Da, cred că putem pune problema și așa, dar până într-un anumit punct. După părerea mea, sportul e mult mai ușor de judecat. Chiar și talentul e mai ușor de văzut, cel împlinit sau risipit, și munca, toate se pot vedea cu ochiul liber aici. Într-adevăr, sportul e mai clar și la nivel de concluzie. Te antrenezi enorm, muncești pentru un meci în care poți să ai ghinion, în care viața poate fi nedreaptă, iar rezultatul e cum e, scopul e cine câștigă. De aceea sportul e plin de eroi și anti-eroi, e plin de dramatism, de momente tragice. Te bucuri pentru cei care câștigă, dar și cei care pierd îți rup sufletul. Pe când la artă, la teatru, tot ce înseamnă talent e mult mai greu de definit, nu știu în ce măsură poți găsi o părere unanimă despre cineva. Subiectivismul ăsta vine peste noi cu totul. Nici la fotbal, de exemplu, sau la tenis, nu ții neapărat cu cel mai bun, îți place cineva dintr-un motiv, e din țara ta sau e stângaci, să zicem. La teatru, nu știi cine e cel mai bun, noi toți ținând cu ai noștri avem impresia că ai noștri sunt cei mai buni, dar, de fapt, e ca la sport. Nici eu nu țineam cu Jordan, chiar dacă era cel mai bun. În domeniul artistic e mai complicat. Cine câștigă? Trebuie să câștige și artiștii, și spectatorii.

Dar publicul? Nu reprezintă el o confirmare?

Sunt de acord. Eu visez ce visa și John Cassavetes. Să fie cozi la noi la spectacole, să se facă coadă fie că joci la Green, la Vâlcea sau la Teatrul Dramaturgilor, important e să fie coadă (râde). Chiar mi-ar plăcea. În același timp, cred că acest tip de dialog e foarte sensibil, dar nu poate fi controlat până la capăt. Tu trebuie să faci ceva în care să crezi, să cauți publicul, dar nu sunt de acord să faci compromisuri imense pentru public. Mai degrabă să găsești acel loc în care tu și publicul să vă întâlniți. Tocmai acest punct este aproape incontrolabil. Ține de nevoia mea de a da ceva din mine și care să se potrivească cu nevoia ta de a consuma ce am eu de spus. Sunt niște valuri pe care nu poți să le orchestrezi, totul depinde, într-o oarecare măsură, de conjunctură, de un zeitgeist, adică un spirit al epocii care să încurajeze, să favorizeze anumite preferințe sau alegeri. E ca în muzică, unele trupe au 3-5 ani de glorie, apoi publicul se satură, iar după 10 ani, dacă își continuă opera, mai prind un val și atunci. Valurile vin și trec, nu le manufacturezi tu până la capăt. Mai întâi trebuie să-ți fii fidel ție, iar dacă ești consecvent în demersul tău, aceste puncte se pot întâlni, artistul și publicul. Pe mine mă interesează în primul rând să rămân consecvent, nu neapărat să merg în festivaluri, chiar dacă e important și asta, dar în principal mă interesează să facem, să ne descoperim pe noi. În timp, sunt convins că aceste vârfuri vor veni, mici glorii. Am simțit asta la nivel micro, pe anumite spectacole, care au fost iubite mai mult de public, altele mai mult iubite de festivaluri, care ne-au adus un anumit public la care nu ne așteptam. Cred că e o chestie pe care, dacă o supraanalizezi, o pierzi.

Unele dintre spectacolele tale au la bază scenarii scrise de tine, dramatizări sau texte care îți aparțin. O nouă „răsucire” a atenției… De ce?

La film, în școală, se mizează mai mult pe conceptul de autor, pe care eu nu-l susțin până la capăt neapărat, dar în principal se lucrează pe scenarii proprii. Ești încurajat să scrii, să ai poveștile tale. La teatru, accentul e mai mult pe marii dramaturgi. Eu, venind din lumea filmului, am preluat ideea asta, „să construim” o poveste despre. Un lucru pe care l-am descoperit când am făcut prima comedie pe film, și la mine a rămas o temă recurentă în scriitură, a fost ideea de mise en abyme, de ramă în ramă, tot timpul m-a interesat zona asta, film în film, teatru în teatru, teatru în film, film în teatru. „Rebelion” e un fals documentar, „Și băieții câteodată” e un film în film, „Paravan. 2 telefoane” e teatru în teatru, „Emisie: Titanic Vals” e despre un spectacol radiofonic live. În toate textele pe care le-am scris descopeream câte un micro-univers, iar asta mi-a plăcut mult. La noi în trupă am început să scriem, rând pe rând, cam toți. De exemplu, spectacolul „Cui i-e frică de Mitică” a fost montat după textul lui Sever Bârzan, care e actor și sound designer, dar care e interesat și de scris propriu-zis, de dramaturgie. La „Libretto Solitudine” au participat, într-o formă sau alta, mai toți actorii. Toți au avut un input concret. Mereu ne-a interesat, mai ales că e vorba de textele noastre, să vedem ce putem descoperi din anumite repetiții, din situații, cum le putem exploata. Și mi se pare interesantă zona asta mai aplicată, unii ar putea să descopere că au talent la scris sau să-și dea seama că nu au, nu-i nimic tragic în asta. Noi încercăm o poveste destul de democratică, vrem să creștem împreună, dar și individual, să descoperim singuri niște lucruri. Cred că e un soi de libertate, nu se pune problema de ierarhii. Și nu avem ambiții unii față de alții, suntem apropiați ca valori. Și, fiind o trupă, nu simțim nevoia să demonstrăm, am lucrat la atâtea proiecte împreună. Am încredere în ei și ei în mine. De exemplu, pot să nu fiu OK la o repetiție, dar știu că nu voi fi judecat.

Regie și dramaturgie, film și teatru. Schimbarea de planuri a reprezentat o nevoie, o curiozitate, a fost John Cassavetes de vină?

Întrebarea cu John Cassavetes îmi place! (râde) John Cassavetes a fost un om care a avut un impact foarte mare asupra vieții mele. Mie mi-a plăcut la nebunie ce a făcut el pe film, ce a reușit să scoată el din actori, din trupa lui. Eu nu cred că aș fi fost capabil și nici interesat, poate, să fac genul acela de film, dar adevărul și autenticitatea și libertatea și dezordinea frumoasă pe care le-a promovat, sistemul ăsta de independent, de a face lucruri în care crezi tu, m-au marcat. Bine, el avea și un spirit mai revoluționar, de a se opune mereu. Dar simt că e ceva apropiat de sufletul meu. E un demers pe care din punct de vedere uman îl înțeleg până peste poate. Mi se pare într-un mod clișeistic foarte frumos să îți ipotechezi casa ca să faci un film și faptul că mai sunt 10 oameni cu tine, care îți rămân alături. Și, chiar dacă filmul nu intră în cinema, tu să crezi în continuare în el, fiindcă te reprezintă, că există o credință sinceră în acea poveste. De la el cred că am luat puțin din spiritul liber, dar loial. Într-o anumită măsură, cam așa stau lucrurile și în Jamais-Vu. Credem unii în alții, investim unii în alții. S-a creat între noi un anumit tip de loialitate intrinsecă, dar nu într-o zonă stupidă, e o loialitate sinceră. Dar ca să revin, pe vremuri, la UNATC, se făcea regie de film și de teatru laolaltă, apoi fiecare își alegea unde să rămână. Dar uite că au existat exemple care au demonstrat că se poate si, și: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Alexandru Tatos. Acum, de exemplu, oamenii sunt mai curioși, mai puțini specializați pe un domeniu, dar mai deschiși să experimenteze, ceea ce va scoate alt tip de artiști, alt tip de oameni. Pur și simplu e un dat al epocii, cred.

Iar tu rămâi la teatru? Sau încotro te îndrepți?

Eu rămân la teatru și la film. Îmi pregătesc debutul în lungmetraj, pe care l-am amânat atât, am tot găsit mici conjuncturi atenuante și nu m-am mobilizat suficient în direcția asta, dar visul meu pe termen lung e să fac un lungmetraj odată la câțiva ani și, între lungmetraje, să fac un număr de spectacole de teatru. Nu vreau să renunț la niciunul pe termen lung. Acum depinde și ce uși se deschid, cine știe!

Pe scenă, în spatele personajelor pe care le nuanțezi, le rafinezi, se află niște oameni cu personalități unice, puternice. Uneori, un act artistic se naște din instinct, când ceva te inspiră, îi vezi potențialul și dincolo de realitatea imediată. Cât de important e să cunoști și să discuți cu oameni noi? Ce aștepți să găsești?

Cred că unul dintre atuurile mele e curiozitatea, iar curiozitatea în sine, în domeniul nostru de activitate, e foarte utilă. Iar asta m-a ajutat mult de-a lungul timpului. Au apărut lucruri care m-au influențat artistic, m-au interesat anumite tipuri de povești, de oameni, de situații, fie că vorbim de bizarerii sau de particularități ale lor. Și, în general, mă interesează poveștile și oamenii. Îmi plac. Mă și obosesc, mă și enervează, dar îmi plac. Și oamenii ciudați îmi plac. Cred că toți cu care am colaborat sau colaborez sunt puțin „defecți”, dar defecți funcționali, în sensul sănătos al cuvântului! Curiozitatea cred că e vitală. Dacă tu nu ești curios, de ce să spui o poveste? Trebuie să vrei să descoperi o poveste mai întâi, o tristețe. Și mi se pare că sunt mulți oameni care au povești senzaționale, și nu neapărat sociale, cât de viață, ale lor. Cred că oamenii sunt halucinanți, iar asta îi face interesanți. Iar curiozitatea, după părerea mea, nu prea îți permite anumite teze. Dacă aș face un spectacol despre un personaj controversat, nu m-ar interesa, de exemplu, să arăt cât de rău a fost el sau să-mi dau cu părerea despre acțiunile lui, ci m-ar interesa să înțeleg de ce, să-i găsesc niște circumstanțe, să aflu. Mă interesează mai mult să înțeleg și să descopăr decât să trag o concluzie clară.

Dar lectura? Un act artistic devine valoros și prin sinceritatea și autenticitatea ideilor pe care le propune, prin forța lor. Ce înseamnă pentru tine să citești un jurnal, de exemplu? Reprezintă el un produs al conjuncturilor, un exercițiu de stil, o nevoie personală de a-ți ordona gândurile, un document al epocii?

Poate să reprezinte tot ce-ai spus mai sus. Inclusiv eu am încercat de multe ori să mă apuc de un jurnal și să am o disciplină a scrisului, dar nu am reușit niciodată să mă mobilizez, este una dintre rușinile vieții mele, că nu reușesc să mă mobilizez! (râde) Pe mine, cele două jurnale care m-au influențat foarte tare sunt cel al lui Alexandru Tatos și cel al lui Mihail Sebastian. Cred că sunt două tipuri de tristeți purtate, din epoci diferite. Niciunul nu a apucat să vadă cum se schimbă lumea pe care voia să o schimbe. Unul e mai literar, celălalt, mai frust, mai dur ca tip de limbaj, dar în esență mi s-au părut două radiografii pe care nu le pot considera neapărat obiective, dar cred că sunt niște istorii personale, puse în conjunctura epocilor respective, extrem, extrem de valoroase. Jurnalele acestea fac parte din opera lor, ocupă un loc special, pe lângă film, literatură sau teatru, devenind o valoare în sine, absolut definitorie pentru omul, dar și artistul care a fost Tatos sau pentru cel care a fost Sebastian. Ele depășesc puțin condiția istorică, e clar că ei doi se luptau cu istoria, erau victime ale istoriei, dar, de fapt, e acolo o sinceritate. Erau neîmpăcați cu viața, cu dragostea, cu arta lor, există o neliniște artistică care transpare din ambele, dar și o neliniște umană. Cred că jurnalul reprezintă o operă în sine, cu efectul lui terapeutic, cu tensiunile pe care le simțim acolo, mai ales că, de multe ori, ele au fost ținute la sertar din cauza cenzurii. Era un act de revoltă să scrii.

Dar azi, când nu mai e cenzură, mai e relevant ca artiștii, nu mă refer strict la scriitori, să scrie, să se destăinuie în scris? Plus că azi comunicarea ne e atât de la îndemână, iar noi suntem atât de grăbiți…

Eu cred că jurnalul are altă dimensiune, nu văd ce-ar putea să-i înlocuiască valoarea, nicidecum facebook-ul sau postările de acolo. Sunt ferm convins că și din epoca noastră vor ieși jurnale valoroase. Poate chiar pe tema despre care vorbești tu. Într-o societate atât de grăbită, de agitată, cineva, în fiecare seară, își ia o oră să scrie. Dar noi acum am vorbit de jurnalele unor oameni publici, cunoscuți, dar câte jurnale civile or exista?! Cred că acest gen nu va muri niciodată, fiindcă vine dintr-o nevoie terapeutică de a sta tu cu tine și de a-ți pune ordine în idei sau în gânduri. E un proces atât de uman și, mai ales în raport cu facebook-ul, care are o dimensiune atât de impersonală, cred că nu va dispărea niciodată. Plus că, uite, vinilurile, de exemplu. Au revenit în epocă, chiar dacă pe o zonă de „hipstereală”. Am ajuns iar să ascultăm un album cu totul, nu 100 de melodii pe care să le schimbăm când vrem. Și sunetul ăla, ușor granulat, e ceva care acum stârnește interesul. La fel și la cărți. Se pot downloada, există pdf-uri, Kindle, dar nu cred că va dispărea cartea tipărită. Există câteva lucruri care împiedică asta, nu știu, dorința de a-ți nota pe marginea paginilor, să ai o bibliotecă a ta etc. Și, dacă cineva chiar ar fi foarte abil pe termen lung, inclusiv ziarul ar putea să revină, la cât de dispersată e informația azi, înghițită de reclame, de date false, e o dezordine. Dacă ar veni cineva cu un concept mișto de ziar, care să arate într-un fel, să adune niște informații valide, cred că oamenii ar reveni destul de ușor la ideea de a citi un ziar în pauza de masă.

Unul dintre proiectele la care lucrai înainte de pandemie e „Portocala mecanică”, un text teribil, după care s-au făcut atâtea adaptări. Ce te-a atras, de ce l-ai ales?

Am făcut o legătură ciudată cu „Privește înapoi cu mânie”, un text pe care l-am citit la un moment dat la o lectură. E un text valoros, dar simțeam că ceva nu era pe placul meu până la capăt, mă refer la dinamica textului în raport cu dinamica trupei noastre cumva. M-am gândit imediat la „Portocala mecanică”, care e într-o cu totul altă estetică și altă cheie, dar care, în fond, tratează aproximativ aceeași temă: un tânăr furios, care se luptă cu orice, cu oricine, cu societatea. Am revăzut filmul, am citit cartea și-n română, și-n engleză, apoi am făcut o adaptare, care are o dimensiune personală, dar care însumează și cartea, și filmul, peste care am venit noi cu universul nostru. Ce m-a atras la text, pe lângă temă, subiect, impact, notorietate sau acea visceralitate pe care o are, care nu ne este nouă apropiată neapărat, noi avem cumva o altă candoare, o altă fragilitate, a fost dimensiunea lui teatrală. Pentru mine a fost un pariu: o piesă extrem de dinamică, cu multe scene scurte, multe spații, un univers distopic. Am avut ocazia de a lucra și de a ne coordona domnul Victor Ioan Frunză, care ne-a oferit toată libertatea. E un om pe care îl respect enorm, care a fost mereu acolo să ne dea un sfat, să ne spună un gând. Mi-am ales ce text am vrut, ce distribuție am vrut și tipul de raportare pentru noi a fost un exemplu. Am intrat într-un mediu atât de profesionist și de cinstit, încât am simțit și o datorie de a da ceva foarte bun la rândul nostru.

Ai în distribuție actori cu care nu ai mai colaborat niciodată. Cum sunt aceste întâlniri, ținând cont că, în general, ai lucrat cu actorii din trupa ta, pe care îi cunoști, cu care ești obișnuit?

Noi, de-a lungul timpului, în această trupă, pe care nu o considerăm o buclă închisă, am tot colaborat cu diverși oameni. Unii au rămas tangenți demersului nostru, alții nu, din fel și fel de motive, compatibilitate, timp etc. Nu e o poveste închisă, din contră, ne interesează să vină oameni cât mai buni, cât mai talentați. Colaborarea cu oameni noi e uneori dificilă, alteori ușoară. E destul de greu să intri într-o trupă care are o dinamică a ei. Un om venit din exterior trebuie să se adapteze mulțimii. E greu să se schimbe toată lumea după nevoile unuia singur, indiferent unde-i dreptatea. La „Portocala mecanică” am trăit o experiență minunată, atunci când am lucrat prima dată cu George Costin. Avea un anumit tip de disciplină, de seriozitate, dar în același timp o libertate la lucru, încât am simțit că a tras toată repetiția în sus. Când intra el, simțeai profesionalismul, simțeai experiența, disponibilitatea de a ne ajuta. Și tuturor ne-a plăcut, ne-am și întrebat apoi: bun, noi putem avea tipul ăsta de matematică, de încredere de a face, de a ne arunca în tot felul de lucruri, de situații?

Cum vezi tu relația regizor-actor în forma ei ideală? Ce înseamnă echilibrul într-o relație profesională? Și cât contează seducția?

Seducția… îmi place cuvântul ăsta! (râde) Nu conștientizez tot timpul dimensiunea seducției, chiar dacă ea există, sunt convins. Și eu, când mă duc să mă văd prima oară cu un actor pe care vreau să-l iau într-un proiect, e evident că vreau să îi arăt varianta mea frumoasă, deșteaptă, carismatică. La fel și un actor, când se întâlnește cu mine, vrea să-și arate disponibilitatea, frumusețea, mintea, ce are fiecare de arătat. Pentru mine, cea mai importantă valoare e încrederea. Iar relația ideală arată așa: eu am încredere în actor și el știe că am, nu trebuie să-i argumentez, iar el are încredere în mine ca regizor. Așa, relația poate fi firească. Și, dacă există încredere, există și libertate, de a gândi, de a te manifesta. Când știu că un actor nu este acolo ca să mă judece, ci ca să iasă spectacolul bine, atunci, eu îmi dau drumul la toate gândurile, mă pot exprima total, știu și am siguranța că și scopul celorlalți e același, de a ieși spectacolul bine. Și amintesc iarăși de acest tip de loialitate de care vorbeam, cel puțin legat de noi, în trupă. Cred că e mai important spectacolul decât oricare dintre noi. Suntem acolo să spunem o poveste împreună, iar pentru mine valorile de echipă sunt mai importante decât vanitățile individuale.

Spune-mi o poveste…

Ăăă… păi, uite, o să spun o poveste recentă. După ce am terminat de scris doctoratul, am cunoscut o domnișoară care redactează și căreia i-am cerut ajutorul. Merg la această domnișoară să lucrăm, într-o casă foarte frumoasă, de altfel, centrală, colorată. Ne înțelegem bine, e plăcut, vorbim, dar, când să plec, remarc un pian la parter, un pian superb, turcoaz, pentru că în acea casă, am aflat, locuiește și o divă interbelică. Domnișoara se plânge că ele nu-l pot căra sus, că e prea mare, că e prea greu, că e prea frig, moment în care instinctul meu intervine și spune: nu se poate, eu duc pianul ăsta sus! Mi-am luat acest angajament, dar m-am gândit că experiența poate fi terapeutică și pentru trupa Jamais-Vu. Membrii asociației, nu toți, dar o parte semnificativă, îi menționez astfel pe Ștefan Huluba, Andrei Cătălin și Sever Bârzan, s-au arătat interesați și am venit în acest palat de fete, în ciuda scepticismului lui Huluba, să mutăm pianul de câteva sute de kilograme, mi-aș permite să spun chiar 600 kilograme, totul într-o oră și un sfert. Apropo de valoarea online-ului, îmi pare rău că n-am filmat, dar imaginea, cu tot acel decor, e o imagine eroică. Satisfacția a fost foarte mare. Bineînțeles, apoi am fost cinstiți cu bere și chec, pentru că am avut grijă cu pianul pe scări!