În decembrie 2016, portretul lui William Shakespeare e înlocuit de studenții din sediul Departamentului de Literatură Engleză de la University of Pennsylvania. În august 2017, un foarte cunoscut cinematograf din Memphis anulează proiecțiile cu celebra ecranizare „Pe aripile vântului”. Și lista neagră e de-abia la început.

Primăvara-vara lui 2020. Lumea noastră a luat-o razna. După ce, câteva luni bune a fost închisă și totul, toată realitatea noastră s-a întors cu susul în jos, nebunia continuă. Big Brother, oricine ar fi el, se joacă mai departe și mai pervers cu creierele noastre, cu realitățile noastre, cu libertățile noastre. Iar corectitudinea politică tinde să devină ceea ce amenința deja de ceva vreme: noua noastră dictatură, frumos deghizată în culorile toleranței.

În numele toleranței, se interzic libertăți, în numele toleranței se dărâmă statui, în numele toleranței, arta unor secole întregi e călcată în picioare, în numele toleranței se scuipă pe credința altor oameni, în numele toleranței sunt pedepsiți oamenii, se devastează magazine, se face „noua artă” care se limitează doar la livrarea unui mesaj corect politic, în numele toleranței cei care cred altfel sunt puși la zid, în numele toleranței se practică „epurarea” marelui „canon occidental” al literaturii.

În urmă cu câteva zile, lumea întreagă a răbufnit în discuții pro și contra, atunci când o platformă din America a decis să scoată din grilă „Pe aripile vântului”. Pe ideea că filmul trebuie recontextualizat istoric… Nici nu mai contează amănuntele, cum și de ce, cum au încercat marii „guru” ai toleranței să explice că, de fapt, a fost, dar n-a fost așa, important e că în secolul 21, în ceea ce am vrea (am fi vrut) să credem că e cea mai liberă dintre lumi, în inima democrației, putem să interzicem… să interzicem cărți, filme, opere de artă. Și să o facem cu credința că e soluția corectă. Și, Dumnezeule!, n-au trecut nici trei decenii de la căderea comunismului, care, în aceeași măsură și, desigur, având cele mai bune intenții, ca și noi, astăzi, cenzura ceea ce nu se potrivea cu ideologia de moment și cu „omul nou” pe care voia să-l creeze. Care e diferența față de „noua ideologie” pe care azi o girăm cu toții? O girăm de frică… Aceeași frică. Dar vopsită în culorile toleranței. Căci hai să fim sinceri, câți dintre noi au azi cu adevărat curajul să spună ceea ce cred legat de toată agenda corectitudinii politice? Puțini. Foarte puțini. Și n-o facem de frica de a nu fi linșați mediatic. Căci asta e noua cale prin care se acționează. Și ne aliniem cuminți și aproape că începem să credem că ceea ce ni se impune să credem, de fapt o credeam și noi…

Haideți să aruncăm o privire la ceea ce se întâmplă de mult timp în lume, ceva care azi atinge un mic punct culminant!

Cum spuneam, în decembrie 2016, portretul lui William Shakespeare e înlocuit de studenții din sediul Departamentului de Literatură Engleză de la University of Pennsylvania. Doreau, aflăm din ziare, ca departamentul să reprezinte „diversitatea de autori din lume”, așa că l-au înlocuit pe Shakespeare cu o fotografie a lui Audre Lorde, scriitoare afro-americană, feministă și activistă pentru drepturile omului. Mai departe: În școlile din Canada, mai ales în Ontario, profesorilor li se cerea s-o lase mai moale cu Shakespeare, în favoarea „autorilor autohtoni”.

Mark Twain e și el pe lista neagră. Pentru că și-a cam făcut de cap în cărțile lui și totul se plătește. Într-o viață sau alta. Acum i-a venit și lui scadența. A scris el în cărțile cu Tom Sawyer și Huckleberry Finn, care nouă ne-au fermecat copilăria, cuvântul „nigger”. A scris! Deci e clar! Trebuie cenzurat! Scos din istorie! Așa că părinții și profesori foarte atenți la ce învață copiii la școală și-au unit ei forțele în America și, în Minnesota, bunăoară, l-au scos din programa școlară pe tipul dubios, cu mustață și romane în care scrie „nigger”, să nu cumva să deprindă copiii apucături rasiste.

Mult mai bine să introducem în programa copiilor texte tolerante, să rescriem „Scufița roșie” și să edulcorăm pe ici, pe colo ce e greșit din punct de vedere al noii agende și să nu mai lăsăm în programă povești în care prințul se însoară cu o prințesă frumoasă, ca să nu pice, Doamne păzește, copiii în plasa de a crede că nu-și pot alege sexul…

Iar exemplele ar putea continua.

E suficient să facem trei pași în spate și să privim la ceea ce ar putea aduce un astfel de viitor în care teribila armă a „toleranței” va fi pusă la tâmpla tuturor celor care înțeleg toleranța altfel decât dictează corectitudinea politică. Să facem un exercițiu de imaginație… care nici măcar nu-i așa greu, la cât de mult ne ajută realitatea în care începem să trăim.

Să intrăm în muzeele de artă din toată lumea și să dăm jos de pe pereți toate operele acelor artiști care nu intră pe lista albă. Să ardem din biblioteci toate operele scriitorilor care contravin agendei noii lumi, să aruncăm la gunoi istoria de până acum și să facem ca lumea să înceapă cu noi. Să nu mai producem nimic în teatru, dar nimic… absolut niciun act artistic care să nu aibă la bază un mesaj corect politic. Cui îi trebuie povești care pervertesc mintea omului? Important e să i-o hrănim cu mesajul corect și tolerant și să spălăm bine, bine toate creierele noilor generații, ca să nu mai avem astfel de probleme în deceniile următoare, să înăbușim din fașă revoltele. Să-i învățăm pe copiii noștri că a fi tolerant înseamnă a îndemna (desigur, subtil) la distrugerea unei catedrale… a unei statui, a rupe foile „greșite” dintr-o carte, a înlocui cuvintele nepotrivite dintr-un roman…

Așa va arăta lumea noastră nouă. Sterilă ca o mască anti-Covid și bine păzită de poliția toleranței!