Irina Antonie: Sunt actori foarte buni care își doresc să-și facă meseria, nu vor să ajungă să facă altceva

Irina Antonie este o actriță care și-a început cariera în seriale la Pro TV și Acasă TV, pe când nu era actor profesionist. Era studentă la Facultatea de Turism, dar iubea arta de când avea cinci ani. Pe platourile de filmare a descoperit cât de mult îi place ceea ce face, doar că și-a dat seama că instinctul nu era suficient în meseria de actor. Așa a ajuns să dea admitere la UNATC. A absolvit facultatea cu patru spectacole și s-a prezentat la audițiile de la Gala Hop cu toate. „Am zis că nu se poate ca pe colegii mei să nu-i vadă lumea”. În prezent lucrează ca actor independent în teatrele din București, deși acest statut vine uneori cu momente grele și dezamăgiri. Cu toate acestea, rămâne optimistă și crede în puterea teatrului de a face lumea mai bună. Pentru ea, publicul e cel mai important: „Să vină și să le placă, să înțeleagă! Să-i văd cum pleacă de la spectacol fericiți, cum râd și povestesc, cum se miră și caută răspunsuri”. Ne-am dat întâlnire în grădina de la Green Hours și am povestit despre copilărie, anii de studenție, experiența de la filmările serialului „Killing Eve” sau cum arată o zi perfectă pentru ea. În București, o puteți vedea pe Irina Antonie în spectacolele „Stă să plouă”, „Două liniuțe” „Visul unei nopți de vară” sau „Nu regret nimic”, iar în Ploiești în „Avarul” sau „Job Interviews”.

Care este prima ta amintire legată de teatru?

Cred că prima amintire este de când aveam șase ani. Știu că am venit la București cu mama, am mers la Teatrul Nottara și am văzut un spectacol cu Horațiu Mălăele. Nu mai știu ce spectacol era, dar îmi amintesc că voiam să urc pe scenă, să joc și eu. Vorbeam încontinuu, iar mama era terorizată că le stric spectacolul oamenilor. M-a fascinat efectiv. Mi s-a părut ceva extraordinar. Bine, foarte multe îmi amintesc din poveștile mamei și acum mi se pare că sunt, de fapt, amintirile mele. Cred că mi-am imaginat și eu din ce mi-a povestit. Parcă văd sala, unde stăteam, știu tot. Asta a fost prima amintire legată direct de teatru, dar eu încă de la patru-cinci ani începusem să cânt operă prin casă. După aceea, am făcut pian, cam doi ani și avansasem destul de mult, cântam la patru mâini cu profesoara, mergeam la concursuri și aceasta mereu îi zicea mamei: E foarte bună! Trebuie să îi cumpărați pian să exerseze și acasă. Iar mama nu mi-a luat nici orgă, nici pian, nici nimic… Exersam pe un bloc de desen pe care desenasem clapele. N-am continuat. Eram un copil introvertit. Scriam cu stânga, iar educatoarea mă bătea cu linia că de ce nu scriu cu dreapta. Din clasa I până în a IV-a, obligată de învățătoare, am mers la un concurs dedicat Mădălinei Manole. În fiecare zi, după ce se terminau orele, mă punea să cânt în fața clasei un cântec de-al Mădălinei, ca să mă pregătesc pentru concursul ăla. Eram terorizată. Am participat la concurs, am luat locul I, dar așa împinsă de alți oameni, nu eram conștientă că eu pot sau nu să cânt.

Foto Arhiva personală

Crezi că toate lucrurile astea te-au ajutat pe tine să îți găsești drumul către actorie?

Da, cred că da. În liceu, pe la paisprezece ani, m-am dus la Palatul Copiilor și am început să fac acolo teatru cu o profesoară de limba română. M-a luat la un festival internațional de teatru la Bușteni și mi-a dat un monolog. Am urcat pe scenă și am zis monologul ăla, fără prea multe repetiții, pentru că eu aflasem cu două săptămâni înainte de festival. La final a venit domnul Mircea Albulescu și mi-a zis: Tu o să ajungi o mare actriță! (râde)

Mai ții minte ce monolog era?

Cred că îl mai știu și-acum. Dar trebuie să mă gândesc. Îl am scris pe undeva. Îmi amintesc că era ceva scris de profesoară, în care povesteam despre mine și vorbeam tot timpul cu publicul. Oricum, în ziua cu festivalul trebuia să plec la mare cu ai mei și mama a făcut scandal. Iar eu i-am zis că dacă nu mă lasă să merg la festivalul ăsta îmi distruge viața. A zis: Bine! Du-te, iar după, te întorci cu trenul acasă și plecăm la mare. Era mai importantă marea decât festivalul meu de la Bușteni (râde).

Dacă ar fi să îți rezumi copilăria la un singur moment reprezentativ, care ar fi acela?

Cred că toată copilăria și adolescența mi-aș rezuma-o la încercările mele de a reuși. Mi-a fost foarte greu să descifrez și să-mi găsesc drumul. Îți povestesc un singur lucru pe care mi-l amintesc din copilărie și care mi se pare reprezentativ pentru că s-a întins de-a lungul anilor până când am intrat la UNATC. Am vrut să fac cursuri de pian și nu mai erau locuri. La chitară, eram prea mică să car chitara și așa am intrat la vioară. Iar eu plângeam acasă că vreau să fac pian… La cursurile de vioară, profesorul era beat tot timpul și-mi zicea că tot ce fac e foarte bine. Dar eu nu știam să cânt nimic. Îmi mutam mâna pe acolo, cântam niște note. Deci habar n-aveam. Într-una din zile, după cursuri, am alunecat pe gheață în curtea școlii, cu vioara la piept, încercând să o protejez – chiar dacă am dezacordat-o – (râde) și am căzut pe spate atât de tare, că nu mai puteam să respir. Și-am rămas acolo, încercam să strig „Ajutor!”, dar nu puteam. Până la urmă m-a ridicat o femeie de pe jos, mi-a dat trei palme și aia a fost. Cam asta e toată copilăria mea. Mi se părea că nu mă înțelege nimeni. Nu ieșeam din casă, mă uitam în gol, îmi imaginam tot felul de lucruri, visam că zbor. În vis mereu mă aruncam de la balconul etajului patru, unde locuiam atunci, dar niciodată nu mă prăbușeam. Înainte de a ajunge jos, începeam să zbor printre ceilalți oameni și după ce prindeam curaj mă duceam și mai sus. Era atât de real visul ăsta când eram mică, încât săream cu brațele pe masă din sufragerie ca să rămân cu picioarele în aer pentru că eram convinsă că s-a întâmplat chestia asta, că eu am zburat, dar nu mai știu cum să-mi aminesc să o fac din nou. Și mi se întâmplă și-acum. O dată pe an visez același lucru.

Prima facultate n-a fost UNATC-ul. Știu că ai terminat Facultatea de economie a turismului, la ASE. Cum te-ai decis sa dai admitere la actorie la 25 de ani?

Vezi tu, tot copilăria asta te influențează mult. Mergeam la meditație la limba engleză la un profesor foarte bun și trebuia să plecăm într-o excursie la Londra. Evident că părinții mei nu aveau bani, iar eu nu înțelegeam în acel moment că n-avem. Toți ceilalți copii din grupa de pregătire veneau din familii cu afaceri în Vâlcea și toți au plecat în excursie. Numai eu n-am plecat. Atunci mama mi-a zis: Pe mine taică-tu nu m-a dus nici până la vârsta asta. Să te măriți și să te ducă soțul tău că eu n-am bani să te duc la Londra. Și cam așa au stat lucrurile și cu facultatea. Mama a zis că trebuie să fac ceva serios, care să-mi aducă bani, să nu mor de foame. Și uite că am ajuns iarăși la vorba ei… (râde). Ea având agenție de turism, lucrând în zona asta, cea mai simplă alegere a fost să merg la ASE. Eu n-am fost ghidată, nu m-a ajutat nimeni să-mi deschidă mintea, să-mi zică: Asta trebuie să înveți, asta trebuie să faci! Mi se părea ceva foarte complicat să vin la București și să am EU șansa. Nu mă pregătisem, nu făcusem decât acel monolog la paisprezece ani. Atât. Am făcut facultatea asta și prin anul II am aflat de o audiție la B1 TV. Din opt sute de fete, au ales cinci, printre care și pe mine. Asta, pentru că a zis: Doamne, ce voce de desene animate ai! În fine, m-a ales pentru voce. Și așa am ajuns să lucrez în televiziune la douăzeci și unu de ani. Apoi, după șase luni, am aflat de un casting la Pro TV pentru un serial pe care îl făcea Florin Călinescu. Iar eu m-am prezentat la primul casting din viața mea. Eu împreună cu alte două sute de modele… Toate arătau perfect. Eu eram trezită de la patru dimineață, cu matinalul ăsta… eram terminată. Am intrat prima, pentru că mă grăbeam să ajung înapoi la muncă și am citit textul cu vocea mea de-atunci, care era foooarte subțire! (râde) Călinescu a zis: Ea e! Asta e. Gata! și le-a trimis pe celelalte fete acasă. Iar eu am luat proba. După aceaa am ajuns să lucrez la Acasă TV cu Adrian Titieni, Medeea Marinescu, Florin Zamfirescu, cu toată lumea…

Fără ca tu să fi făcut cursuri de actorie sau altceva…

Fără. Deci eu nu făcusem nimic. Și atunci, cunoscându-i pe toți, mi-au zis să dau admitere la UNATC. Și așa am dat admitere. Toți actorii m-au susținut. Eram deja la al treilea serial când am intrat la UNATC.

Cum au fost anii de studenție?

Eram foarte serioasă. Îmi notam tot. Asta pentru că aveam deja altă vârstă, plus că eram în dezavantaj față de ceilalți colegi care veneau din familii cu părinți regizori, actori sau din trupe de teatru. Eu mă chinuiam să învăț toate jocurile, repetam acasă singură Ninja și Samuray. Am fost foarte serioasă pentru că mi se părea că toți știau mai multe decât mine. Mi-am dat licența cu un singur spectacol, dar am terminat cu patru. Și cu nota zece.

@Vlad Braga

Cât de mult te-a ajutat participarea la Gala Hop?

M-a ajutat mult. Și de-aici am o poveste drăguță. Audițiile aveau loc la TNB și eu m-am înscris cu toate cele patru spectacole. Am zis că nu se poate ca pe colegii mei să nu-i vadă lumea. Aveam chestia asta de antreprenoriat încă de atunci. Am printat 100 de afișe cu „Pisica Verde”, stăteam la Unirii și lipeam afișe pe toți stâlpii. În contextul în care spectacolul se juca pe gratis. Dar în fiecare seară aveam sala plină. Am fost la audiții la TNB și domnul Ivașcu m-a văzut în prima zi, în a doua zi, n-a zis nimic… În cea de-a treia m-a întrebat: Tu de ce ai mai venit? Să susții pe cineva?! I-am spus că: Nu, am spectacol și azi! A patra zi mi-a zis: Te rog frumos, nu te putem lua pe tine în toate spectacolele. Până la urmă am mers cu toate patru și-am luat premiu cu „Pisica Verde”. Radu Afrim era la Hop și ne-a luat pe mine și Aida Avieriței într-un proiect la TNB, debutând în spectacolul „Hoți”, unde aveam rol destul de important.

Cum a fost să lucrezi cu un regizor de excepție la început de carieră?

A fost… a fost foarte greu. Pentru că din punctul meu de vedere, greșeala cea mai mare care se face în școală, e că te susțin oricum ai fi și ajungi să te simți ca un mic zeu. Iar după aia te duci la Afrim și te pune la perete din fiecare respirație pe care o ai. Nimic nu era bine. Tot timpul zicea Ieși afară, debutanto! (râde). Eram distrusă. Nu știam ce să mai fac să fie bine. Eu mă luam foarte în serios, iar el așteaptă ca actorii să fie relaxați, numai că eu n-aveam cum să am relaxarea aia, pentru că eu n-aveam experiență. Și-atunci vedeam că el se amuză la alți actori și că eu nu sunt amuzantă pentru el. Și ajungi să ai niște probleme… Dar mi-am păstrat verticalitatea și am zis: Eu trebuie să înțeleg ce am de jucat!Oricum era foarte greu ce aveam. Jucam cu Claudiu Bleonț și el m-a salvat. Stăteam în altă cameră și îmi spunea ce înseamnă teatrul german. Noi nu facem la școală teatrul german… Îmi zicea că trebuie să fiu full încărcată de la începutul spectacolului și să nu mă coste pe mine. Nu înțelegeam nimic, era altceva, alt limbaj… Am lucrat foarte mult cu el, iar la premieră a fost bine. Cel puțin asta cred eu. Și Radu Afrim a fost mulțumit.

Dimineața te găsește ca actriță repetând la teatru, iar seara la cursuri la Istoria Artei. Cât de mult te ajută tot ce faci la Facultatea de Arte în teatru, în construirea unui personaj, în înțelegerea unei piese?

Am ajuns la Istoria Artei tot așa, dintr-o mică dramă. Acum trei ani s-au închis toate porțile teatrelor de stat către colaboratori. E foarte greu să mai intri acum. Nu se mai fac audiții, castinguri cum era înainte. Trebuie să insiste un regizor, să vrea neapărat un actor. După debutul la TNB, am avut o grămadă de castinguri la care m-am dus. Am lucrat cu Andriy Zholdak, un regizor ucrainian care a terminat la Lev Dodin. Am fost la un workshop ținut de el o lună de zile. Și toate aceste șanse și oportunități s-au închis cumva. Am zis: Fie, o să rămân să joc la Green Hours și la Teatrul ACT. Dar ca să joci cu regizori foarte mari ai nevoie de buget și e clar că ei nu vin în independent, chiar dacă-și doresc. E greu să vină și să faci un spectacol mare… Și, gândindu-mă la toate astea, știu că era vară, veneam de la mare, m-am oprit pe autostradă și am început să plâng. Mă gândeam că am muncit atâția ani și am făcut atâtea proiecte în independent, față de alți colegi care sunt angajați în teatre de stat și care poate au făcut patru spectacole, în care n-au avut roluri principale și n-au nici multă experiență… Iar eu am peste douăzeci de spectacole, în unele având chiar roluri principale. Nu știu, nu vreau să vorbesc eu despre mine, dar știu că m-am chinuit, am încercat și am făcut mai mult decât au făcut alți colegi de-ai mei. Și-acum mi se părea că… asta e. Nu mă deranjează să joc în independent, îmi place, sunt niște oportunități uriașe. Dar posibilitatea să nu mai joci deloc în teatre de stat mi s-a părut groaznică… Chiar fusesem la Florența, vizitasem Ufizzi, iar în perioada aceea repetam cu Peter Kerek la „Visul unei nopți de vară”. Și-am văzut „Primavera” lui Botticelli și am zis:Ăsta e « Visul unei nopți de vară ». Și, plângând eu așa pe autostradă, într-o benzinărie, mi-am spus: Mă duc la Istoria Artei! Poate o să fiu curator într-o galerie sau nu, dar știu că mă va ajuta în teatru și, cel puțin, nu o să mă mai gândesc la nedreptatea asta. Am intrat la Istoria Artei și, nu-mi explic cum, a început să mă sune lumea pentru proiecte. Aveam atât de multe proiecte cât n-avusesem în ultimii trei ani. Cum mă ajută? Chiar cred că mă inspiră. Fiecare materie pe care o fac, mă ghidează spre o epocă, o perioadă și pot să înțeleg de ce s-a întâmplat un anumit lucru, ce era în spatele lui, pot să-mi canalizez toată energia asta și să fac proiecte. Efectiv sunt în anul II și vreau să fac un performance inspirat total din ce am învățat aici. Am început să asociez culori, să caut care e culoarea anului, cum ar trebui să ne îmbrăcăm, ce culoare are rochia „Domnișoarei Iulia”, pentru că e Tăierea Sfântului Ioan Botezătorul. Iisus ce culoare are? Dar Fecioara Maria? Și toate simbolurile astea, pe care ceilalți colegi actori poate le văd sau poate nu… E posibil să le vezi și fără Istoria Artei, dar așa ai acces la niște articole profesioniste și poți să înveți de la niște profesori cu experiență. E altceva. De exemplu, știai că Fecioara Maria are douăzeci și cinci de denumiri în greacă? Eu habar n-aveam. Sau sfinții de pe biserici, de ce sunt așezați în ordinea aia? Pentru că bate lumina într-o anumită dată, în funcție de cum se învârte soarele și de aceea este pictat sfântul respectiv pe biserică, fix în acel loc. Descoperi niște lucruri, care te inspiră și te ajută.

@ Vlad Braga

Teatrul dă și ia deopotrivă. Cum te restabilești atunci când teatrul ia? Cum te întorci la el?

Eu nu-mi pierd energia. Îmi doresc să fac lucruri. Problema este că uneori mă destabilizează atât de tare, încât nu mai pot să am un reper corect asupra mea. Mergeam la teatre de stat și vedeam spectacole cu colegi de-ai mei și mă gândeam că și eu pot să fac lucrul ăsta sau aș putea să-l fac chiar mai bine. Și după aia, ca să nu dai vina pe sistem, dai vina pe tine, cel puțin așa fac eu. Am început să mă gândesc că poate că nu sunt atât de bună cum sunt actrițele astea, poate nu sunt destul de talentată, poate că nu e locul meu acolo. Și e greu, pentru că astfel de gânduri te trag foarte tare înapoi. Până când îmi revin și îmi zic: Doamne, dar eu joc la Teatrul ACT. Dar câți actori nu-și doresc să joace acolo! Toți actorii mă întreabă: Bă, dar tu cum ai ajuns acolo?

Și cum ai ajuns la Teatrul ACT? Știu că ai jucat în „Cont(r)acte” și „Apă de mină”, iar acum în „Nu regret nimic”.

Prima dată am ajuns tot de la Gala Hop. Pentru că atunci când m-a văzut Afrim, m-au văzut și Lia Bugnar și Cristi Juncu. Așa am ajuns să repet la toți trei în același timp. Radu nu știa, că altfel m-ar fi dat afară. Iar eu i-am spus că repet doar la el.

Și cum îți împărțeai repetițiile?

Simplu: de la 09.00 până la 14.00 repetam la Afrim, de la 15.00 până la 16.30, la Juncu în sufragerie, de la 17.00, mă întorceam la TNB până la 20.00 și cu Lia repetam la Godot de pe la 21.00 până pe la 02.00. Iar apoi nu dormeam ca să învăț textele. Deci asta s-a întâmplat vreo trei luni. Timp în care Juncu știa de Afrim și de el, Lia știa de toți trei (râde), pentru că era cea mai permisivă, iar Afrim nu știa decât de el.

Și când au apărut spectacolele? Ce ai făcut?

Da… a trebuit să declar care a fost primul, nici nu m-au nominalizat la debut la TNB. Nu mai comentez… Au aflat, n-au aflat, a fost ok. Cu Cristi Juncu repetam la „Cont(r)acte” de Mike Bartlett. Ne tot gândeam unde să-l propunem, la ce teatru să-l jucăm. Eu am zis la Teatrul ACT, ceea ce pentru mine la debut era ceva… Dumnezeule! ca și cum aș fi debutat la Londra. Și-am avut o vizionare la Teatrul ACT, le-a plăcut spectacolul și-am jucat acolo. Textul era atât de actual, de frumos, despre o fată care trece printr-un miliard de stări. Deci Juncu mi-a oferit mie la debut cel mai mare rol posibil pe care l-aș fi putut juca. Fata aia trece în șaisprezece scene prin toate stările posibile. Pentru un actor la debut, așa ceva e extraordinar. Apoi, în „Apă de mină” echipa de la ACT a zis: Uite, fata aia e serioasă, ne place de ea, e talentată, își face treaba. M-au chemat la casting și așa am ajuns să joc în spectacol. Iar cu „Nu regret nimic”, Eugen Gyemant s-a gândit la mine, mă potriveam cu personajul Liza și așa am ajuns la al treilea spectacol la Teatrul ACT.

Îmi poți spune care e diferența între Irina – actrița și Irina – femeia?

Doamne, ce întrebare grea! (râde) Nu știu, că la teatru joc numai fete de șaisprezece ani. Am făcut de curând o ședință foto și mă crezi că tot în zona asta eram? Și în poze îmi venea să stau ca Liza (n.m. personajul din „Nu regret nimic”). Deci eu nu mai știu cum să fiu o femeie în poze. Atât am jucat fetițe mici, adolescente. Chiar și la Odeon am fost la o audiție pentru rolul unei fete de 9 ani. A câștigat o fată de șaisprezece ani. M-a bătut! (râde) Chiar nu-mi dau seama. Cred că acasă nu fac așa, cum fac fetele de șaisprezece ani. Dar îmi place așa de mult ce fac, că și acasă mă gândesc tot la teatru, la texte și la proiecte noi. Mi-e foarte greu să ies din zona asta. Când jucam „Cont(r)acte”, plecam acasă plângând, pentru că mă încărcam atât de tare… La finalul spectacolului, personajul își omoară copilul, ca să rămână în corporație și-l duce într-o cutie de pantofi Dior HR-ului. Așa se termină spectacolul. Îmi lăsam mașina la ACT și plecam acasă pe jos. Simțeam nevoia să mă descarc de toată energia asta. Știu că la un moment dat am fost în oraș cu niște prieteni care erau foarte veseli, râdeau și eu mă uitam la ei și îmi venea să îi omor (râde) pentru că eu rămăsesem în energia de la spectacol. M-am obișnuit atât de mult să fac atâtea proiecte, încât asta sunt EU. Mă implic cu totul. Plus că anul acesta aveam șapte premiere! M-a sunat un actor înainte de pandemie să lucrăm împreună și i-am zis: Nici dacă mor nu mai pot să lucrez acum cu tine și uite că a venit pandemia și n-am murit, dar nici nu mai facem nimic.

@Vlad Braga

Așa e. Din păcate, cultura a fost prima care a fost lovită de pandemie. Tu, nefiind angajată într-un teatru de stat, îmi poți spune care e situația actorului/artistului independent în această perioada?

Eu cred că e destul de dramatică situația. Nu pot să dau nume, pentru că știu că nu-și doresc. Dar există niște actori care efectiv chiar nu au din ce să trăiască și au o situație grea și acasă… Repet, nu vreau să spun. Dar sunt mulți care au situații dramatice. Nu știu ce să facă. Mai exista varianta să predai actorie, să mergi la grădinițe, dar și acelea sunt acum închise. Știu că sunt actori foarte buni care își doresc să-și facă meseria, nu vor să ajungă să facă altceva. Cred că unii sunt norocoși și au șansă, dar nu poți să generalizezi și să vorbești despre toată lumea. Poate că cei teatrele din București, unde nu s-a intrat în șomaj tehnic, au salarii decente și pot trăi. Dar prin țară, se pare că situația e mult mai urâtă.

În perioada de izolare a avut loc un consum fabulos de cultură în online. Ce părere ai despre mutarea teatrului în online? Crezi că va fi o soluție și pe mai departe?

Eu sper să nu mergem în zona asta. Într-adevăr, a fost foarte bine că a existat online atunci. Dar acum a venit vara, lumea nu mai vrea să stea în casă, oricum am fost destul ținuți în casă. Nu mai vrea să se uite în online la o înregistrare, care oricum n-a fost făcută special pentru online, de aceea nici imaginea, nici sunetul nu sunt foarte bune… E foarte greu să ai energia dintr-o sală de teatru, să te conectezi cu actorul, să te conectezi cu publicul. E foarte greu. Nu poți să compari, nu ai cum.

Dar tu ai văzut spectacole online în perioada aceasta?

Da, eu m-am uitat și la spectacole de la noi, pe care le văzusem și le-am revăzut, dar cel mai mult am văzut spectacole din afară. Eram curioasă să văd ce se întâmplă acolo. M-am uitat, am filmat, am notat chestii. Te ajută. Dar mi se pare că se pierde toată ideea asta de a face teatru, de fapt. Hai să lăsăm filmul să fie film, serialele seriale și să încercăm să ne întoarcem la teatru în sala de teatru.

Că tot ai zis de seriale… te-am văzut în celebrul serial britanic „Killing Eve”. Cum a fost experiența să filmezi alături de Harriet Walter?

Eram la teatru la repetiții la „Domnișoara Iulia” când am fost sunată. Personajul ăsta mă fascinează (n.m „Domnișoara Iulia). Asta e și tema performance-ului meu. Mi se pare că e Hamlet-ul fetelor. O ador! Am un caiet întreg cu notițe scrise despre ea. Așa… deci eram la repetiții și m-au sunat să merg la o probă în limba poloneză, fără să mi se spună despre ce e vorba. Am fost și am luat castingul. Așa se întâmplă… când îți dorești foarte tare ceva și te pregătești, nu iei, iar când nici măcar nu te gândești la lucrul ăla… (râde). Asta e viața, n-ai ce să faci, nu poți să controlezi tot din păcate. M-am dus în seara în care am aflat că am luat castingul să semnez contractul, pentru că în zilele următoare aveau loc filmările la Viscri. Fata de acolo mi-a zis: Tu-ți dai seama ce chestie tare că ești în serialul ăsta?!, iar eu nu știam nimic. Eu știam că am zis trei vorbe în limba poloneză la un casting. Atât. Și că e vorba de un serial străin. Fata aia tremura în fața mea și zicea: Băi, este super tare, ce șansă! și eu ca să nu mă fac de râs am zis: Daaa. Extraordinar! Apoi am ajuns acasă și m-am uitat la serial. Când am văzut ce premii, ce cast… mamă, mamă. Iar la filmare, am jucat alături de Harriet Walter! Știam că e o actriță faimoasă în Anglia. Femeia a fost super drăguță, ne-am împrietenit, era curioasă ce se întâmplă în teatrul românesc, nu era doar așa… știi cum suntem noi Hei, salut, tu ce mai faci? Bine, da, eu… și vorbești numai despre tine (râde). Mi-a zis că a doua zi e liberă și vrea să meargă la teatru. Îi făcusem rost de bilet la un spectacol în FNT, n-a reușit să ajungă, dar mi-a scris că oricând voi merge la Londra să o sun și, dacă am spectacol, o să vină să mă vadă. Iar noi trebuia să plecăm cu „Nu regret nimic” la Londra, teoretic, eram în niște discuții… și totul mi se părea așa… a fost extraordinar! Nu mă așteptam. Și cred că puțini actori români sunt atât de deschiși, de generoși, curioși, reali față de ceilalți actori. Apoi în pandemie mă uitam la serialul „The Crown”, total întâmplător. Și am văzut-o și am zis: Doamne, ea este femeia cu care am jucat eu! Incredibil! Am intrat pe Google și o găsesc: este numită de Regina Angliei dame, așa cum bărbații sunt sirși a jucat într-o grămadă de filme super premiate și cu cei mai mari actori. Iar eu mă gândeam Doamne, eu am stat cu ea! Am numărul ei de telefon, ne dăm mesaje! Și femeia a zis că vine la Londra dacă am spectacol, că vrea să mă vădă. Mi s-a părut ceva… Dar a venit pandemia și am rezolvat-o și pe asta… (râde).

Ești o persoană extrem de pozitivă și de veselă, plină de energie. Cât de mult a contat felul tău de a fi în perioada asta?

Cel mai trist este că, din păcate, noi nu avem niște direcții clare către fiecare segment: ce facem cu opera, ce facem cu teatrul, când dăm drumul? Să știe lumea exact, aplicat, pe fiecare segment ce să facă. Iar cel mai trist este faptul că noi o să pierdem foarte mult timp față de alte țări și față de alți artiști, așteptând să se ia deciziile corecte, care se vor lua sau nu. Asta nu înseamnă cu nu sunt pozitivă, dar îmi pare rău că muncim atât de mult și oamenii nu știu ce înseamnă. În afară de faptul că vii cu bani de acasă, în afară de faptul că repeți zece ore și poate n-ai mâncat nimic sau n-apuci nici măcar să bei apă și nu ești plătit pentru lucrul ăsta, dar o faci din tot sufletul, sperând să vină oamenii. Să vină și să le placă, să înțeleagă și astfel să crești nivelul spectacolului, să fie și mai bun, să fie mai „ca-n afară” și să ai niște spectacole nu doar comerciale, dimpotrivă, să le duci într-o zonă cât mai artistică, ca să faci performanță, atât cât se poate la noi. Și da, sunt pozitivă și deschisă, dar pe de altă parte te întristezi când știi că trec ani și ani în care tu muncești, iar în final nu depinde de tine. Cred că ăsta e cel mai trist lucru. Că, dacă ar depinde de tine, de mine, de Teatrul ACT, de oricare teatru din București, poate că ar fi bine și s-ar face lucrurile. Sunt pozitivă și-acum. OK. Ne vedem, citim un text și-l facem. Dar, dacă nu ne lasă să-l facem, eu ce să fac? Îl facem aici la Green Hours în curte (râde), nu e o problemă, îl facem. Cred că toți ne-am super mobiliza și-am începe să facem treabă.

În momentul de față ești implicată în vreun proiect?

Da, suntem în niște discuții. A fost un concurs la Point. Ar trebui de pe 1 până pe 10 septembrie să începem niște repetiții plătite, în care, dacă le place ce facem noi, spectacolul va rămâne în repertoriu, în teatru. Dar eu știu când se va juca la Point? E și descurajator și pentru oamenii cu care ai putea să vorbești să te susțină, să te ajute în proiectele astea teatrale. Pentru că dacă nu știi când poți să oferi acel spectacol și când se vor deschide teatrele, e complicat să promiți ceva.

Hai să ne mai înveselim. Ce înseamnă fericirea pentru tine?

Of! Să fac ce-mi place și să văd că merg lucrurile. Că nu tragem atât de mult pentru ceva ce ar trebui să se întâmple oricum și să fie firesc. Să fiu sănătoasă, să mă bucur de familia mea, de toți oamenii pe care îi iubesc și să fac TEATRU. Asta înseamnă fericirea.

Cum ar arăta o zi perfectă pentru tine?

Să avem spectacol în seara asta! Ar fi o zi perfectă! Să jucăm „Nu regret nimic” la Teatrul ACT, să mă duc să-mi scot cariocile, să mă desenez pe picioare și să mă plâng o săptămână că sunt toată desenată (râde). Să avem sala plină, să văd oamenii cum pleacă de acolo fericiți, cum râd și povestesc, cum se miră și caută răspunsuri și se gândesc la spectacol. Mi-e dor de magia care se produce în sală. Am putut să recunosc această energie când se produce real, sincer și pe bune, atunci am fost la finala la Wimbledon și a câștigat Simona Halep. Toată lumea aplauda, erai cu pielea de găină, iar apoi s-a făcut liniște. O liniște care a părut că a durat o oră. Minutul ăla, secunda aia, nu știu cât a durat, dar nimeni din arena aia nu a scos un sunet și toată lumea se uita la Simona. Și fix așa mi s-a părut că se întâmplă la teatru când e foarte bine și nu mai ții cont de nimic, iar omul ăla e acolo 100% cu tine, iar tu ești 100% cu el. Aia e. Secunda aia care poate să dureze o viață. Sau cea care te face să nu mai ai nevoie de nimic în viață dacă ai avut-o… (oftează). E păcat, e păcat că nu mergem la festivaluri, că putem să facem lucruri, dar nu le facem, nu suntem ajutați. Da, poate că e ușor să dai vina pe alții, dar când nu ține de tine, care e soluția?

@Alex Iures

Poate că lucrurile or să fie mai bune după pandemie…

Și dacă nu, o să le facem să fie mai bune! Pentru că dacă așteptăm să fie mai bune, mi-e teamă că bugetele se vor îndrepta tot în zone mai mult comerciale, care să atragă oamenii în sală. Și cred că e greșit. Trebuie să ne facem treaba foarte bine și să scoatem tot ce putem mai bun din acel text, din acel regizor și din acel teatru. Pentru că dacă noi ridicăm nivelul, oamenii înțeleg. Oamenii nu sunt proști, înțeleg orice, oricât de cât de greu e spectacolul, dacă noi descifrăm corect mesajul și știm ce să transmitem.

Ai pomenit mai devreme de Simona Halep și de momentele de la Wimbledon. Știu că voi două aveți o prietenie frumoasă. Cum te inspiră? Ce crezi că ai învățat de la ea?

Cred că ce-am învățat de la Simona este că trebuie să fii foarte determinat și să te ții foarte tare de ce crezi tu, de drumul tău. De foarte multe ori mă șochează cum reacționează ea și cum vede numai într-un singur fel lucrurile. Și întotdeauna mă gândesc că eu nu fac așa, că eu las foarte mult de la mine. Admir enorm încrederea asta a ei și strictețea, nu există discuții, nu există loc de a o întreba: Dar dacă ar fi altfel? Cum ar fi? Nu există! Si cred că asta o face să fie acolo. E normal să te întrebi Oare e corect sau nu, oare-i bine sau nu-i bine, dar în momentul în care ai luat o decizie și ești în mijlocul unui spectacol de teatru sau al unei repetiții sau al unui meci de tenis trebuie să fii foarte sigur pe tine, foarte concentrat și să faci fix așa cum crezi tu că este cel mai bine. În momentele în care nu ești 100% prezent și nu ai 100% încredere în tine, atunci se vede lucrul ăsta și după aceea trebuie să muncești foarte tare ca să te repui pe picioare. Asta în contextul în care tu ai făcut măcar 10% din munca Simonei. În sensul că, dacă ea se antrenează de la cinci-șase ani, zi de zi, și tu faci asta în meseria ta, da, poți să mergi 100% și să nu asculți pe nimeni, să faci ce simți tu și să fii foarte sigur pe tine. Altfel, nu știu pe cine păcălim. Sau ne păcălim pe noi…

Te consideri norocoasă pentru prietenia aceasta?

Da, am avut noroc și cred că sunt foarte mulți oameni pe care trebuie să-i urmărim și să „furăm” de la ei. Pentru că victoria nu vine foarte ușor. Vine cu ani de muncă și, până la urmă, de la început până la final, ești doar tu cu tine și trebuie să-ți dovedești ție, iar pe tine nu poți să te păcălești dacă ești un om sincer și faci asta cu pasiune și dedicație. Și cred că ăsta e cel mai important lucru de fapt: când se sting reflectoarele, luminile, se încuie ușa de la teatru și tu ai ce vârstă ai și te retragi, să știi că n-ai păcălit și că a meritat. Că puteai să-ți alegi altă meserie mult mai ușoară, din care să câștigi mai mult, dar asta e, asta te-a făcut fericit și e cel mai important. Și să începi să nu mai ai dubii. Dar, din păcate, în meseria noastră, se monetizează diferit și de fiecare dată îți pui întrebări dacă e bine sau nu e bine ce faci. Dar cred că se așază straturi… Știi când iei o ceapă și o desfaci? Așa cred că este și un actor, un artist sau un om care vrea să facă performanță în orice ar face. Și toate straturile astea te fac să fii până la urmă cine ești tu cu adevărat.