În luna august se împlinește un an de când v-am dat prima întâlnire în Amfiteatru. Un an complicat și pentru noi, și pentru teatru, un an în care noțiunea de normalitate s-a reconfigurat periculos. Era greu de imaginat anul trecut pe vremea asta că în doar câteva luni nu vom mai putea intra în sălile de teatru, că va trebui să ne mulțumim cu spectacole online sau cu câteva reprezentații jucate în aer liber, pe unde se poate și în condiții mai degrabă improprii… Era greu de crezut atunci, când totul părea „normal”, că în curând aveam să fim nevoiți să acceptăm orice numai ca să fie ceva, că în curând nu ne vom mai pune problema de finețe, de interpretări rafinate, de viziuni regizorale geniale, ci doar de existență… Că vom discuta cu toată seriozitatea din lume despre distanța de la care trebuie să-și vorbească actorii pe scenă, despre cât timp trebuie să rămână unul lângă altul pe scenă, despre cum să adaptam spectacole care să se poată juca într-un parc, despre premiere online, despre festivaluri online… Și uite-așa în câteva luni se șterg cu buretele decenii întregi de gândire regizorală și în ADN-ul nostru se imprimă frica de a interacționa cu cel de lângă noi în afara distanței regulamentare.
Într-un mod straniu, tocmai domeniile care au de-a face cu… fericirea oamenilor au fost cel mai puternic lovite de această pandemie. Iar cele artistice în primul rând. Și nu poți să nu constați că reguli care pentru alte domenii nu sunt atât de aspre, când vine vorba de teatru se înăspresc brusc. Nu poți să nu te întrebi de ce în trenuri compartimentele sunt arhipline, fără pic de distanțare – și știm cu toții cât de bine stăteam și înainte la capitolul igienă –, nu poți să nu te întrebi de ce mall-urile sunt arhipline, de ce terasele sunt arhipline, iar pentru teatru nu se poate mai nimic. Pentru teatru trebuie și aer liber, și mască, și distanțare. De ce nu se pot deschide sălile de teatru, așa cum a început să se întâmple în toată lumea, desigur, cu măsurile de prevenție necesare, mască și distanțare… Oricine a mers vreodată cu trenul în România și a intrat vreodată într-o sală de teatru va ști că e mai sigur să stai două ore la un spectacol, într-o sală curată, cu masca pusă corect și la un scaun distanță, decât într-un compartiment înghesuit, unde poți călători și câte 4-5 ore, cu oameni claie peste grămadă, pe care nu-i verifică nimeni dacă poartă masca…
Așadar, la un an de Amfiteatru, în plină pandemie, cine mai are nevoie de teatru? Cine mai are nevoie de teatru într-o lume care pare să-i accepte dispariția – sau mutarea în online (ceea ce în esență echivalează în timp cu dispariția) – fără prea multe frământări? Cine și de ce mai are azi nevoie de teatru? Și cine mai are nevoie de critica de teatru într-un context social în care pare că miza estetică a teatrului devine neimportantă și neglijabilă? Dezbaterea cu care am lansat Revista Amfiteatru avea în centru exact această întrebare: Cine mai are nevoie de critica de teatru? Între timp, răspunsurile s-au modificat, cu siguranță. Dar cuvintele lui Harold Bloom, cu care deschideam exact acum un an paginile acestei reviste, își păstrează întru totul relevanța, chiar dacă în cu totul alt sens: „Studiul literaturii, oricum ar fi condus, nu va salva pe nimeni și nu va îndrepta nicio societate. Shakespeare nu ne va face mai buni și nici mai răi, dar ne-ar putea învăța cum să ascultăm vocea interioară când vorbim cu noi înșine. Astfel, ne-ar putea învăța cum să acceptăm schimbarea în noi, în ceilalți și poate chiar și forma ultimă a schimbării.“
Poate că azi, mai mult ca oricând, în această lume însingurată și picată în propria capcană a „comunicării” la distanță, e mai important ca oricând să învățăm „să acceptăm schimbarea în noi” (sau nu?!) și „să (ne) ascultăm vocea interioară”…
Lansez azi aceste întrebări: Cine…? Și de ce… mai are nevoie de teatru? Iar în săptămânile care urmează vom încerca să le răspundem și vom provoca pe rând actori, regizori, scenografi, critici, jurnaliști, spectatori… începând cu noi, membrii redacției Amfiteatru.
