„The Show Must Go On” la Gala HOP 2020, cu o ediție inedită și tineri artiști pregătiți pentru noi provocări profesionale. Cel de-al doilea an de directorat artistic al dansatorului și coregrafului Gigi Căciuleanu stă sub semnul artei online. Explorând în continuare tematica „Teatrul coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual”, Gala HOP și-a reconfigurat formatul de desfășurare și transformă necunoscutul în șansă. Online sau offline. La doar câteva vorbe distanță, am discutat cu Gigi Căciuleanu despre modalitatea virtuală de selecție a celor mai talentați dansActori, despre oportunitățile pe care le pot vedea în această perioadă delicată, dar și despre resorturile pe care trebuie să și le descopere creatorii pentru a deveni MaiMultDecâtActori.
Dacă Gala HOP de anul acesta ar fi un sunet, acesta ar fi…
HAI!
„DansActorul ca fenomen al teatrului actual”. Cum ați defini, efectiv, teatrul actual?
Teatrul actual? Din ce în ce mai diversificat si transgresând frontiere. Atât pe cele geografice, cât și pe cele „doctrinare”. Conținutul „sertarelor” se amestecă, se completează, se alimentează reciproc. Este vorba de o re-invenție in progress. Ceea ce nu înseamnă o reducere sau o anulare, ci, dimpotrivă, o ramificare a posibilităților de expresie.
Actorii de pe Broadway, cei din comediile muzicale londoneze sau americane ne-au făcut să descoperim actori minunați cu potențialități uluitoare. Fără să se poată spune că sunt actori mai puțin buni decât alții. „West Side Story”, „All That Jazz”… câte și mai câte. Dar să nu-i uităm nici pe actorii filmelor sovietice din „anii de aur” ca, de exemplu, filmul „Веселые ребята (Vesyolye rebyata / Jolly fellows)” tradus în România: „Toată lumea râde, cântă și… dansează” (Mosfilm, 1934). Se poate găsi pe Youtube prezentarea acestuia, dacă nu chiar filmul. Poate de descifrat azi ca o ripostă a minunaților artiști sovietici la zguduitorul cenușiu premergător nebuniei celui de-Al II-lea Război Mondial. (https://www.youtube.com/watch?v=DpD59Hbt3Hs)
Toți acești artiști compleți (teatru total?) nu fac doar să-și interpreteze cu desăvârșită măiestrie rolurile, dar, în plus, cântă și „fac față” la coregrafii dintre cele mai dificile și sofisticate cu un natural care numai natural nu este. Este vorba de o cizelare amănunțită, de fiecare moment, o neiertare absolută față de propriile erori sau deficiențe. O lipsă nemiloasă de complezență și o tot atât de totală rigoare față de ei înșiși.
Într-o perioadă a reconfigurărilor umane și artistice, Gala HOP își continuă parcursul neîntrerupt.
Da, și asta mulțumită muncii de furnică, perseverenței și dedicației sufletiștilor de la UNITER. Meritul le revine pe deplin. Din suflet: Bravo lor!
Poate mai mult ca oricând, tinerii actori au nevoie de interacțiune, de spații fizice sau virtuale de exprimare. Cum a fost gândită desfășurarea ediției curente?
Am ezitat foarte mult înainte de accepta încă un an de mandat ca director artistic al Galei Tânărului Actor HOP. Am fost deosebit de atent la critici și observații; atât la cele constructive, de după Gala de anul trecut, cât și la cele (curios: mult mai numeroase!) făcute, cum se spune, „pe neve”, în prefigurarea celei de-a doua Gale, dedicate MIȘCĂRII.
Dacă am decis, totuși, să continui, este pentru că am considerat că este o temă nu numai ofertantă, interesantă, ci chiar vitală. Unii s-au speriat: „Vai, o să se danseze pe Shakespeare!” Alții au zis: „Ah, cum e aia, noi, actorii să ne transformăm în balerine și balerini!” Țin să-i liniștesc, că nu e vorba câtuși de puțin despre ceva atât de… reductor. Să nu uităm că precum în vechea – cât lumea (și mult-înțeleapta) – fabulă, „Vulpoiul”, numai atunci când NU ajunge la struguri declară că sunt acri. Ceea ce propun este să încercăm tocmai, DA, să ajungem la „struguri”. Să-i culegem și să-i și gustăm.
Ca și în arta dansului, în cea a teatrului mișcare nu înseamnă zbânțuială. Așa cum muzica nu este simplu zgomot. Mai mult decât atât: precum sunt ne-cuvintele lui Nichita Stănescu, ne-mișcarea este o formă („savantă” și nuanțată!) de mișcare. Arta ne-mișcării, cea a stat-ului este la fel de cumplit de grea ca și cea a mișcării… Nu mișcarea în sine este cel mai greu de obținut, ci valoarea și inteligența cu care poate fi tratată și investită; valoarea și inteligența pe care aceasta o poate căpăta prin lucru. Ceea ce înseamnă a-și oferi luxul cunoașterii, adâncite clipă cu clipă, a mecanismelor și a posibilităților corporale și spațiale. O prelucrare „doctă” a mișcării instinctive, tot așa cum literatura înseamnă elaborare „într-un fel” a textului și a vorbei; sau muzica o artă a (mult mai mult decât!) sunetelor.
Mișcările, precum vorbele, se pot rosti. Această rostire a mișcării este o artă. Claritatea „pronunției”, frazarea, punctuația din interiorul unui „material” dinamic, sunt la fel de importante ca și textul spus. Unii posedă aceste lucruri în mod nativ, sub-conștient, alții nu. Filozofia mea consistă în a propune explorarea (prin intermediul „nebuniei” și originalității creatoare a) unor legi de care actrița/actorul să se ajute, pe care să se sprijine în conștientizarea (consistență, senzații, percepție a) propriului corp. Și spre a-i facilita cât mai completa „cunoaștere” a partenerului sau a grupului de parteneri în cadrul căruia evoluează. Ideea este de a se putea baza pe reguli (de descoperit, fiecare pe „limba” sa), de tipul celor care veghează la creația muzicală: solfegiu, compoziție, contrapunct… sau la rigoarea gramaticală: morfologie, sintaxă, reguli de acord. Fără a mai pomeni „nebuna”, dar atât de concreta, „abstracție” a matematicii…
Atunci când am propus ca motto al Galei Hop 2020 Zis și făcut, aveam în vedere și un subtitlu posibil: Înscrierea vorbei în corp și spațiu.
Etapa preselecțiilor s-a desfășurat la distanță, concurenții au trimis înregistrări ale momentelor lor artistice. Ca profesionist, cum ați resimțit că a influențat, pozitiv sau negativ, această dimensiune virtuală concurenții?
Evaluarea online de care mi-era teamă s-a dovedit a fi mult mai eficientă decât îmi închipuiam. Pentru simplul motiv că un video se poate da înapoi dacă cumva ți-a scăpat ceva, se poate opri pe o imagine sau alta și/sau se poate derula cu încetinitorul în caz de îndoială. Deci evaluatorul „riscă” mai puțin să greșească decât în cazul unei judecăți rapide, la „fierbinte” și pe moment.
S-au modificat în vreun fel criteriile de selecție ale juriului, dată fiind modalitatea online de „evaluare” a prestațiilor artistice?
Dacă s-au modificat, acest lucru s-a întâmplat într-o direcție pozitivă. Având în vedere răgazul neobișnuit de mare de care a beneficiat juriul în procesul de evaluare: câteva zile în locul a câteva ore ca de obicei. Acestea fiind zise, jurații, ca în orice „competiție” artistică au avut o sarcină cumplit de grea și ingrată. Foarte adesea, ca în cazul marilor campioni, lucrurile s-au „jucat” la zecimi de punctaj. Totuși, locurile fiind limitate (și nu numai din cauza condițiilor în care cu toții ne găsim), juriul a trebuit să decidă și să tranșeze. Cu dedicație și curaj. Pentru care îi mulțumesc din suflet.
Indubitabil, contextul pe care îl trăim este inedit. Există o stare generală pe care ați observat-o, mai ales în ceea ce îi privește pe tinerii creatori, în această perioadă particulară?
Este de ajuns să ne uităm cum sfârâie” Internetul de la tot felul de minunății ale actorilor, dansatorilor, poeților de toate vârstele și de toate orizonturile. Care mai de care! Faimosul „The show must go on” nu a fost niciodată mai semnificativ, mai frumos și mai plin de surprinzătoare creativitate.
În ce mod considerați că trebuie tradusă artistic, teatral, această incertitudine care planează asupra sectorului cultural în prezent?
Conceptul care îmi vine imediat în minte este: CURAJUL PERSONAL. Cred că de-abia de acum înainte vom înțelege mai bine că pădurea, ca univers unitar (scuzați pleonasmul!), este alcătuită din tot felul de plante cu personalități cât se poate de diferite. Și numai în acest fel, unindu-și atât de diversele forțe „clorofilice”, cele ale sevei, reușește să existe, să supraviețuiască și să evolueze. Chiar (și mai ales!) dacă este vorba de o junglă.
Poate fi privită ca o oportunitate de dezvoltare această perioadă a lucrului la distanță?
Orice lucru nou, chiar dacă pare a nu ne conveni este, fără doar și poate, dacă se reușește adaptarea, un prilej de progres.
Odată cu noua modalitate de a crea, ne putem gândi și la o reconfigurare a spațiului? Ce noi dimensiuni putem gândi pentru spațiul artistic și câtă libertate le oferă acest context creatorilor?
Nu ar trebui în niciun caz să anulăm ceea ce știm sau ceea ce facem. Nici ceea ce suntem. Dar va trebui (o menționez cu riscul de a mă repeta) să ne adaptăm. Este clar că a treia dimensiune a spațiului dispărând așa cum o știam până acum – „topită” fiind în bidimensionalitatea ecranelor -, vom face apel la alte tipuri de dimensiuni… Care? Cum? Vom vedea!
Ați spus într-un clip de prezentare a acestei ediții a Galei HOP: „Un DansActor nu înseamnă un NeActor sau MaiPuținDecâtActor, ci, mai degrabă, MaiMultDecâtActor.” Prin ce mijloace tehnice și abilități reușește un Actor să devină MaiMultDecâtActor?
Ca să mergem înainte în arta și în meseria noastră (pun accent pe conceptul de meserie în sensul de fabricație și de artizanat) ar fi chiar periculos să procedăm prin excluderea a ceea ce secole de-a rândul ne-a format. Hai să procedăm, mai degrabă, prin includere de parametri noi și novatori. E foarte simplu: dacă un actor studiază mișcarea ca artă (și chiar ca meșteșug: de unde noțiunea de DansActor) acest lucru nu îi va dăuna, ci, dimpotrivă, nu-i va putea fi decât benefic. Și o spun nu numai Actorilor (sau DansActorilor) ci, poate chiar mai intens și mai cu intenție, chiar nouă: dansatorilor și coregrafilor de… meserie.
La ce resorturi interioare trebuie să apeleze DansActorul pentru a reuși să traducă prin mijloace corporale un sentiment, o stare sau un mesaj?
La aceleași resorturi la care apelează un pisoi căzând de la etaj! Fără ajutorul vreunui coregraf, fără niciun „coach” sau profesor, corpul său „știe” ce are de făcut, în aer fiind, pentru a ateriza „bine mersi” în patru lăbuțe. Ca să iasă nevătămat din căzătură. Arta dansului există în stare latentă în fiecare dintre noi. Ca și înotul. Este de ajuns să desfășurăm antene și să destupăm pâlnii. Ca să putem capta resursele necesare pentru a obține acel moment al adevărului, la care tinde (precum și în teribila artă – pe viață și pe moarte – a coridei) orice interpret „pe viu”‚ fie el dansator, actor, dansActor, cântăreț, marionetist etc.
„Dale noastre”, Gigi-Caciuleanu-Romania-Dance-Company @Foto Dan-Ionitza
Care credeți că este rolul gestului într-un spectacol, fie de el de teatru, coregrafie sau teatru-dans?
GESTUL, precum VORBA, este cristalizarea unei idei sau a unui complex de idei în slujba unui sens imediat; un semn și un semnal, un concentrat dinamic semnificant. Mi se pare important de specificat deosebirea dintre gest şi mişcare, aceste două noţiuni completându-se în „limbajul” dansului, în cel al teatrului coregrafic şi, prin urmare, în arta Actorului și a dansActorului.
Gestul îi este mișcării ceea ce simbolul îi este formulei chimice sau fizico-matematice. Prin formula e=mc2 Einstein a simbolizat, într-un mod pe cât se poate de genial, dar și elegant, superba și (încă!) plină de „surprize”, teorie a relativităţii. Să nu uităm că dacă viața (ce poate fi mai complex?) există pe această planetă, acest fapt se datorează acelui imens „ceva” pe care îl scriem cu două litere și o cifră: H2O. Mișcarea este abstractă. Gestul – figurativ, concret.
Ce poate descoperi actorul despre el-omul și el-creatorul prin intermediul dansului și al mișcării?
Ca să completez ceea ce am expus mai înainte, aș adăuga ideea că și arta mișcării, cea a dansului gândit, ca orice artă, începe printr-un proces de introspecție. Dar ar fi păcat să rămână la acest stadiu. Dacă nu „vorbește” altora, dacă arta sa nu este împărtășită, un artist, cred eu, nu poate spera să fie cu adevărat împlinit.
Cea mai frumoasă „lecție artistică” pe care ați primit-o de la concurenții ediției din 2019 a Galei HOP a fost…
…cea în care de multe ori mi-am dat seama că sunt pe departe mai buni, atât decât mine, cât și decât mulți alți predecesori.
Vă propuneți să repetați un atelier, un exercițiu, o întâlnire reușită de anul trecut sau veți propune un program complet diferit în septembrie?
Mi-aș fi dorit un workshop (foarte barbar termenul!), dar dacă nu ne putem întâlni fizic, este deja un mare pas înainte să ne întâlnim pe dimensiunile virtuale și… pe cele ale sufletului. „Le 21e siècle sera spirituel ou ne sera pas” (André Malhraux)
După vizionarea materialului primit, am trimis participanților la finală, celor care gândeam eu că ar avea nevoie, sugestiile mele. Lucru care nu a fost să fie anul trecut, dar care cred că reprezintă un pas înainte. Constructiv, pentru că nu este făcut în ultimul moment, înainte de a intra în scenă, ci cu mult anticipat. Iată ce le scriam în preambul: „Este vorba numai de niște sugestii care trebuie luate ca atare. Dacă doriți să țineți seama de ele și/sau să le integrați, sunteți bineveniți. Dar dacă instinctul, meseria, feelingul dumneavoastră vă dictează altceva, chiar dacă acest altceva este în contradicție cu sugestia unui ochi din afară ca al meu, vă rog să nu țineți seama de aceste sugestii și să vă urmăriți ideea așa cum vi se pare mai nimerit să o faceți.”
Merg mai departe: S-ar putea imagina însăși Gala, (de ce nu?) online. Acesta fiind un univers din ce în ce mai familiar oamenilor de pe Terra, și nu neapărat doar celor foarte tineri.
Alături de Lari Giorgescu & Rasmina Càlbàjos Making Off _Folia, Shakespeare & Co_
Dacă ați călători în timp, v-ați afla în primii ani ai carierei și ați participa la Gala HOP, ce are ca tematică „Teatru coregrafic”, ce sfaturi v-ar plăcea să primiți de la mentori?
Să mi se spună: Hai! Să nu-ți fie teamă de ceea ce ești, dar nici de ceea ce nu ești. Fii tu însuți! Hai, încearcă să-l apuci pe Dumnezeu de-un picior…
Ca să închei, și dacă mai aveți răbdare, v-aș ruga să-mi permiteți să revin la prima dumneavoastră întrebare citându-vă un poem pe care l-am scris anul trecut cam în preajma primei mele Gale HOP. Reprezintă un fel de manifest personal și mi-a venit acum în minte tocmai fiindcă îl intitulasem „Hai”:
hai să sărim pe ocazii ca
pe nărăvaşi cai sălbatici şi
să nu ne temem de noapte-zi
nici în foc de ne vom arunca
îngeri-maimuţe adică oa-
meni fără teamă de cei care
ne-ar putea arunca jos din şa
la orice fricoasă-ncercare…
să ştim că nimic şi nimeni nu
va putea de ţintim spre înalt
să ne omoare nebuna fru-
museţe a trăirii unui salt
