Se poate trăi fără teatru? Sunt sigură că cei mai mulți dintre artiști sau oameni care activează în domeniul teatrului ori al artelor spectacolului și-au pus această întrebare de mai multe ori în acest an, în această perioadă teribilă care ne-a arătat cât de fragili suntem în fața istoriei. Sunt sigură că, cel puțin în acele prime luni în care frica ne era picurată în fiecare zi în doze mari, cu toții ne-am întrebat dacă nu cumva munca de casier în supermarket sau de curier nu e mai importantă decât orice facem noi în teatru, pentru că de ei era nevoie… Sunt sigură că ne-am pus cu toții măcar o dată problema utilității noastre într-o societate care pare să se poată lipsi foarte ușor cam de orice. Cine și de ce și în ce formă (mai) are nevoie de teatru devin, așadar, întrebări legitime, în aceste zile în care s-au încins rețelele de socializare cu dezbateri aprinse legate de închiderea și redeschiderea sălilor de spectacol, de reinventarea teatrului, de utilitatea lui (mai ales într-o perioadă de pandemie, când pare un moft să vrei să faci teatru), de reconfigurarea lui etc. etc. etc.

Cred că răspunsul la aceste întrebări are, pentru cei mai mulți dintre noi, o componentă intimă. E ușor impudic să exprimi în cuvinte de ce simți nevoia să vezi teatru, să participi la un act artistic. Și, mai precis, la un act artistic live? Dar oricine a intrat vreodată într-o sală de teatru și a avut norocul să fie parte la o experiență adevărată (nu îndrăznesc să spun catharsis, că e un cuvânt demodat în noile mode teatrale), acela va ști că nimic, dar absolut nimic nu va putea înlocui acele ore și că va căuta iar și iar să retrăiască gustul acela imposibil de povestit.

Dar e puțin, e prea puțin, mi se va spune probabil, e nevoie de mai mult în epoca noastră, în lumea noastră „cea mai perfectă” dintre toate, în care totul e la un click distanță, dar un virus ne face să oprim planeta… E prea puțin. Astea cu gustul imposibil de povestit, cu senzația de conectare cu ceva mai înalt, cu fluxul de energie, astea sunt povești din alt secol, noi trebuie să ne reinventăm, să transformăm și teatrul și să-l facem ca lumea de plastic și metal în care trăim noi. Și, dacă suntem cea mai depresivă și mai robotizată dintre toate generațiile, să facem un teatru după chipul și asemănarea noastră.

Ei bine, aici, în lumea noastră de metal și plastic, în lumea noastră oprită în loc în anul 2020, în lumea noastră care aleargă și n-are timp să respire, în lumea noastră mai disperată ca oricând să se alinieze, să se sincronizeze, să se reinventeze, în lumea noastră mai seacă, mai aseptică, mai despiritualizată și mai disperată să se despiritualizeze, mai puțin empatică decât a fost vreodată în istorie, cred că avem mai mult ca oricând nevoie de teatru. Cred că teatrul, chiar și în formele lui imperfecte, oferă încă acces, chiar și neconștientizat, la ceea ce e dincolo de maya. Și că, fie și neconștientizat, ne oferă acces la noi înșine, la acel „noi înșine” de care fugim în fiecare zi cu disperare. Că, fie și neconștientizat, ne ascute puțin inteligența emoțională pe care ne străduim atâta s-o înăbușim, considerând-o inferioară, de parcă ne-ar fi teamă să ne mai emoționăm, de parcă ar fi ceva rușinos să ne mai raportăm la un plan vertical. Pentru că teatrul încă ne ridică din acest plan orizontal în care se depun atâtea eforturi să se construiască „omul nou”, omul fără sentimente, omul „tolerant” așa cum îl înțelege dictatura corectitudinii politice… Și teatrul, atâta timp cât nu se „adaptează” total, cât nu se „reconfigurează”, rămâne un instrument periculos, nu-i așa? Pentru că energia aceea vie care apare atunci când se întâlnesc oamenii ca să creeze și să vadă teatru e una dintre cele mai puternice energii interumane. Chiar și așa, din ce în ce mai desacralizat (știu, folosesc un cuvânt învechit pentru secolul 21…), cum e teatrul azi.

Și e amuzant cum în România anului 2020 cel mai periculos domeniu rămâne teatrul. Și apar alte întrebări legitime. Nu cumva multe dintre măsurile luate s-au luat de formă? Aproape toate domeniile funcționează normal, mulți fentează interdicțiile și „se descurcă”, dar teatrul, care oricum e un domeniu nișat, rămâne cel mai periculos. Dacă s-ar face un calcul matematic cu câte trenuri pleacă în fiecare zi din gările din România și câți oameni sunt în ele, mergând unul lângă altul, ore întregi, și apoi s-ar compara cu câți oameni ar intra în sălile de teatru, în care, spectatorii ar fi așezați cu distanța legală între ei, doar câteva seri pe săptămână, s-ar vedea clar enormitatea interdicției.

De ce să redeschidem sălile de teatru? Pentru că toamna, când plouă, și iarna, când ninge și e ger, nu se poate face teatru în aer liber. Pentru că, și dacă s-ar putea face, teatrul în aer liber e cu totul altă experiență decât cel din sală, pentru că nu există suficiente astfel de spații, pentru că actul artistic degenerează mult, pentru că nu există dotările necesare… Desigur că e necesar și teatrul în aer liber, că are un alt tip de impact, desigur că „noile forme noi”, teatrul pe ZOOM, sau teatrul transmis live, sau teatrul-film, sau instalațiile video, sau teatrul la telefon pot (co)exista, dar dincolo de aceste mijloace tehnice care au ajuns să ne dirijeze viața într-o măsură pe care, de fapt, n-o mai controlăm, teatrul înseamnă contact viu. Înseamnă energie care se creează între oamenii de pe scenă și oamenii din sală (sau orice alt spațiu care presupune un acoperiș care te ferește de ploaie), înseamnă participare neintermediată de un ecran sau orice altceva. Înseamnă prezență fizică. Poate că într-un viitor SF (nu chiar așa de îndepărtat) ne vom trimite hologramele la teatru, în săli virtuale, și noi vom sta acasă, într-un mediu safe, departe de orice contact uman, poate că ne vom trimite hologramele să se plimbe pe canalele Veneției și prin orașele Toscanei și ne vom crede cea mai evoluată dintre lumi, dar vom fi din ce în ce mai triști și mai singuri.

Până atunci, deschideți sălile de teatru! Nu pot fi mai periculoase decât alte locuri care azi sunt deschise, iar oamenii care vin la teatru, vor ști să poarte masca și să respecte distanța. Deschideți sălile de teatru, pentru că oamenii au nevoie de normalitate. Nu e teatrul cel mai periculos loc din România, nu-i așa? Sau e?!