Radu Iacoban este una dintre cele mai interesante apariții din ultimii ani din zona regiei. Este un artist foarte talentat, plurivalent, care poartă tripla etichetă de actor, regizor și dramaturg. Crede că pentru a scrie ai nevoie doar de: „o masă, un laptop și pagina aia goală, care se uită la tine. Plus frustrările, nervii, senzația aia de inutilitate …” Cea mai recentă premieră a lui este spectacolul „Incognito” de Nick Payne de la Teatrul Național din Craiova. L-am întâlnit pe Radu Iacoban la o zi după avanpremieră, puțin obosit, dar cu umorul la el, gata să povestim. Așa că, dacă vreți să aflați cum era viața la cămin, ce înseamnă pentru el munca în echipă, de ce îi place mai mult regia sau cum a repetat în timp de pandemie, găsiți totul în rândurile de mai jos!

Ai făcut doar un an de actorie la Facultatea din Cluj, pentru a veni mai apoi la UNATC. De ce ai luat decizia asta?

Că nu mi-a plăcut la Cluj. Simplu. Nu mi-a plăcut, nu era ce căutam, nu mi s-a părut OK. Adică îmi plăcea clasa, îmi plăceau oamenii, noi între noi ne înțelegeam foarte bine, numai că nu știu, era ceva care nu ne plăcea nouă, d-aia am și luat hotărârea să plecăm. Cu Cătălin Babliuc și cu Alin Mihalache m-am mutat la București… Și asta a fost. Am zis: Hai să mergem în București, să vedem cum e!, nezicându-ne: Gata, în București o să fie Raiu’ pe pământ. Nu, am zis: Am încercat la Cluj, a fost un an, bine, hai să încercăm în altă parte.

Și cum a fost trecerea de la Facultatea din Cluj la UNATC?

Penală (râde)! Trecerea a fost bruscă, nu prea înțelegeam ce se întâmplă. La Cluj eram mai puțini, aici eram mai mulți. Nu m-am simțit inițial bine, cam primele șase-șapte luni n-a fost neapărat OK… Erau terminologii, limbaje, metode diferite. Sunt două școli chiar contrastante. N-au nicio legătură una cu alta și mi-a trebuit ceva timp de acomodare. Dar am avut noroc de colegi care ne-au ajutat. Ne-au văzut așa vulnerabili, nu înțelegeam absolut nimic din ce se întâmpla acolo și, la un moment dat, au zis: No, hai să vă ajutăm! Apoi au apărut tot felul de contexte fericite. În anul doi a venit Sanda Manu care ne-a băgat pe teatru de expresie, iar noi, veniți de la Cluj, să zicem că eram „ca peștele în apă” (râde). Atunci am ars niște etape, a fost bine.

Anii de studenție cum au fost? Și nu mă refer numai la cei din facultate, ci și la cei din cămin.

O, Doamne! Ne tot întâlnim noi colegii între noi, stăm și ne întrebăm Cum am trecut prin perioada aia?! Erau alimentarele de lângă cămin la care se făceau achiziționări pe caiet, era coadă și ne uitam că nimeni nu cumpăra. Nu ne venea să credem că tanti Gica (o femeie care avea alimentară vizavi de cămin) deja ne știa. Știa care e 401, 502, știa ce luăm, de ce aveam nevoie… În sezonul de iarnă și de vară aveam norocul că ne lua profu‘ (n.a. Gelu Colceag) pe la televiziune: mai un concert, băgam niște dansuri și așa treceam iarna sau vara. Și, evident, părinții care ne mai ajutau. Dar știi și tu, nu ești productiv în perioada de facultate, ești… o larvă, ceri din toate părțile (râde). Plus că nevoia de vicii e mult mai mare în facultate. Evident, cu cât ai mai puțini bani, nevoile să dai banii pe prostii sunt mai mari. Dar a fost fain, mi-a plăcut. Cel mai tare a fost că profu’ – Gelu Colceag – ne-a lăsat Studioul Casandra pe mână. Noi ne ocupam de organizarea internă a spectacolelor, făceam lumini, sunet. În anul patru știu sigur că n-am mai trecut pe la facultate. Nu mai aveam treabă. Eram doar la Casandra. Și-am și jucat în draci. Venea lumea, era full, ne distram, descopeream, repetam. Eram de dimineața până seara acolo. Era fain.

Arhiva personală

Îți mai amintești primul spectacol jucat într-un teatru profesionist?

Da, a fost un spectacol la Teatrul ACT. Intrasem în distribuția de la „Natural Born Fuckers” adică o adaptare după „Sex, Drogs and Rock’n Roll”  și na, eu eram cu „hăndrălăii” ăștia mai mari: Călinescu (n.a. Gabriel Călinescu), Matsangos (n.a. Rolando Matsangos). Erau în anul patru sau terminaseră, eu în anul trei și mă uitam la ei ca la un soare. Am avut noroc că m-a văzut Marcel Țop într-un spectacol de la Regie și m-a luat. Aia a fost prima experiență. Mișto.

Cum ai ajuns de la actorie la scris?

Am avut un moment de… cred că lehamite. Asta poate și din invidie profesională față de Ana (n.a. Ana Ularu) cu care eram atunci. Și mi-am încercat norocul în Anglia. Am dat admitere acolo, am intrat, dar nu aveam bani să mă susțin și m-am întors. Și când m-am întors, am zis: Hai să fac ceva, totuși, care să mă provoace. Așa m-am apucat de scris.

La ce ai dat admitere în Anglia?

La Lamda. Am intrat la actorie acolo, apoi anul următor am dat la Oxford, am intrat și acolo, dar nu erau bani, costa enorm de mult facultatea. Am încercat să fac rost de împrumut, dar… n-au fost oameni doritori să mă ajute (râde). Și na, a fost așa, să zicem un turning point. M-am întors și-am zis hai să fac ceva. Era Godot-ul deschis, iar mie îmi plăcea că venea foarte multă lume, era așa efervescență. Deja trecusem prin partea asta de underground la Green, care mi-a plăcut foarte mult, dar era locul ăsta nou deschis și am zis: Hai să băgăm și acolo! Așa am ajuns să scot împreună cu Tudor Istodor, cu care făcusem la Green „(Cu)cuie-n frunte”, spectacolul „Carpathian Garden”. Și-a fost bine. Ne-au invitat pe la festivaluri, a fost agreat, era flow acolo tot timpul, era funny și trist în același timp, chiar era bine. Atunci am zis: Ăsta e un drum pe care aș putea să-l apuc și care-mi face mega plăcere. Pentru că practic ești în controlul lucrurilor până la un anumit punct. Singurul lucru care mi-a displăcut a fost când am jucat primul spectacol. Faptul că-mi spuneam textul scris de mine mi se părea așa o chestie… ce dracu fac aici?! Mă uitam la Tudor care era mult mai fericit, mult mai pe ludic, iar eu eram super rigid, trăiam o senzație foarte ciudată pentru că era prima oară când făceam chestia asta. Pe urmă m-am mai relaxat și a fost bine.

Ce te inspiră când scrii?

Ce văd. Ce aud. Ce mă nemulțumește, ce mă frustrează. Asta.

Ai un loc anume unde preferi să scrii?

No way. În principiu acasă, acolo îmi place să scriu. Oriunde ar fi acasă. Mi-am schimbat casa de foarte multe ori. Ideea e să ai o masă, un laptop și pagina aia goală care se uită la tine. Plus frustrările, nervii, senzația aia de inutilitate, începi să scrii și ești: Doamne, ce porcărie. După aia recitești: Hai că, totuși, nu e o porcărie și începi un joc schizofrenic tu cu tine. Când scrii pentru teatru, e cumva altfel. Că ai în minte niște persoane, niște situații. Știu că era Emilia Dobrin la prima repetiție la „Casa cu pisici” și a început să-și taie din text. Mă uitam așa la ea că își taie, am lăsat-o în pace și în momentul în care a ajuns la scenă și trebuia să urce niște trepte dramatice, își tăiase atât de mult, încât nu mai avea pe ce să se rezeme. Și-am zis: Hai să punem textul la loc. Atunci m-a întrebat: Tu când scrii, scrii așa în plin? Da, normal că scriu în plin! (râde) Evident că scrii la intensitatea pe care ți-o dorești în timpul spectacolului.

Cât de mult te ajută pe tine ca regizor faptul că ești și actor, iar uneori și dramaturg?

Când ești dramaturg te cam încurcă. Pentru că trebuie să-ți construiești o poveste peste povestea „boului” de dinainte care-a scris-o (râde). Nu ești neapărat în acord. Automat când ai scris textul, îl lași pe undeva, pe acolo și trece ceva timp. În momentul în care îl reiei și îl auzi în gura actorilor, evident că începi să ai niște nemulțumiri, te gândești la altă dimensiune. Și e cam greu să faci asta, adică e cam psihedelic. Pentru că dacă încerci să mergi împotriva textului tău, nu e cel mai bun lucru. Dar în același timp, nici nu te satisface ca regizor să pui ce e în text, chiar dacă tu ai niște motivații și ale dramaturgului pe care le poți comunica actorilor. Asta e o etapă. De obicei, când începe repetiția tu ai în minte niste chestii, dar când lucrezi cu materialul uman, e evident că se schimbă lucruri, aștepți să fii surprins. Cum am făcut acum la Craiova: aveam ceva în minte, dar le-am spus actorilor că nu mă interesează neapărat să fac exact ce mi-am propus eu. Îmi doream să descoperim împreună: Suntem o echipă, toată lumea are drepturi egale și hai să facem, hai să descoperim împreună, să vedem ce ne surprinde, care sunt mizele…

@Cristi Floriganta

Deci ești un regizor care se adaptează în funcție de echipă…

Asta cred că am împrumutat de la meseria de actor. De foarte multe ori mi s-a întâmplat să observ că există o falie între grupul de actori și regizor. Regizorul era undeva după tranșee și ne comunica nouă niște chestii, iar noi trebuia să mergem pe câmpul de luptă. Cred că regizorul are același rol ca actorul, scenograful sau cel care face muzica. Toți lucrăm la un spectacol, până la urmă.

Spuneai într-un interviu că, dacă lucrezi ca regizor, căutarea artistică e exclusiv a lui și că e extrem de greu să fii și înăuntru, și în afară. În „Constelații” ești și regizor, și actor. În „Bad Talks” ai toate cele trei roluri – actor, regizor, scriitor. Cum reușești să fii și înauntru și în afară?

Cu răbdare. Atât.

Nu îți e greu ?

Ba da, e al dracului de greu. Atunci când de la bun început îți faci tu propriile note despre cum o să joci, apare un sentiment destul de ciudat. Nu mai există un spirit de revoltă al actorului, știi, care de obicei există (râde). Acolo e puțin cam ciudat. Dar e „pe făcutelea”. Meseria asta oricum e „pe făcutelea” și atunci când faci, după ce treci de senzația asta care e puțin ciudată, e OK. „Bad Talks” e un spectacol de Radu Iacoban. Regie mi-am făcut uitându-mă la mine după ce mă înregistram pe laptop și-mi ziceam da, asta e prost, asta e așa. Trecea ceva timp și îmi făceam un soi de autoanaliză. În același timp, sunt și foarte atent la ce transmit în momentul respectiv și cum mă simt în momentul în care transmit acel lucru. Cred că nu mai există ideea de regie la „Bad Talks”. La „Constelații”, da. Acolo trebuia să stau în afară și să mă gândesc la un concept de spațialitate, de cum decurge povestea, dar în același timp, cu Ana (n.a. Ana Ularu) am stat și am lucrat ca doi colegi.

Deci e foarte importantă munca în echipă pentru tine.

Da, îmi și aleg cumva textele care îmi permit treaba asta. Îmi place să aleg texte faine, consistente, care să aibă implicații actuale și actori care să „călărească” textul ăla foarte bine. Asta îmi place. Deocamdată n-am trecut la exerciții exclusiv de imagine, nu m-am abstractizat. Poate că în vreo 10 ani, o să intervină o plictiseală, o rutină și o să caut altceva. Dar deocamdată asta caut: să spun o poveste.

Văd că rolul de regizor îți place cel mai mult. Crezi că la un moment dat o să rămâi doar la regie?

Păi da, asta mi-aș dori. „Bad Talks” a fost un accident. Îmi fac un plan pentru un an și stau așa cu mine și mă gândesc care ar fi nevoile mele. Majoritatea nevoilor sunt pe partea de regie. Asta îmi doresc să fac, să mă cunosc prin ceilalți, prin regie. Ca actor, mai puțin.

Cu filmul… ce faci cu filmul? Ai făcut un rol foarte bun în „Charleston” și e evident că-ți place să faci film.

Mie mi-a plăcut foarte mult. Doar că filmul e o chestie care se întâmplă mega rar în România. N-ai cum să te pregătești pentru un mare rol. Ca actor, dacă te împaci cu ideea că o să faci actorie și doar actorie, da, te vei duce la toate castingurile posibile, vei încerca să vii în întâmpinarea oportunității. „Charleston” a fost pur și simplu un context fericit. Cu Andrei (n.a. Andrei Crețulescu) mă știu. A venit la spectacole, am stat, am vorbit. A fost o perioadă de încercări, să vedem dacă ce ne-am propus se poate și așa a fost filmul ăla, dar în rest… Eu n-am mai fost chemat la un casting pentru un film românesc de la „Charleston”, din 2016, așa că nu mă pot baza pe chestia asta.

Alături de Șerban Pavlu în filmul „Charleston”

Dar ți-ar plăcea să joci în continuare în filme?

Normal. Mi-ar plăcea dacă e o poveste faină. Eu n-am o problemă cu chestia asta, că nu mai vreau să fiu actor. Am zis doar de faptul că pentru mine regia e mult mai faină, îmi place mult mai mult. Pe măsură ce trec anii, dacă am în față un regizor care are mai multe vulnerabilități, le simt. Pentru că sunt sau am fost și eu în postura lui. Și-atunci pot fi mai greu de convins, nu știu, habar n-am… Prefer regia pentru că acolo e doza aia de necunoscut mult mai mare și mai mișto. Îmi oferă mai multe satisfacții momentul în care am plecat cu un spectacol în calitate de regizor, în comparație cu un spectacol pe care l-am făcut doar ca actor.

Ai avut ultimii ani foarte plini. Ai jucat, ai scris, ai regizat, în teatre de stat, private, în București, în țară… Cum a fost perioada din timpul pandemiei pentru tine?

Nașpa. A fost nașpa că s-au întârziat niște chestii, aveam niște planuri și ele s-au blocat. Am stat în casă, că asta trebuia să facem cu toții, am ieșit la supermarket-uri crispați, unde îi vedeai pe ceilalți oameni la fel de crispați și mai mult de-atât n-aveai ce să faci. Asta e situația. Ne oprim…

Și, în ciuda pandemiei, uite că ai pregătit ceva: ai repetat la Craiova pentru o nouă premieră. Ești printre puținii norocoși…

Am avut noroc cu carul. Am avut noroc de prieteni și de situații fericite. Am avut noroc de Lia Bugnar și Anghel Damian care-mi sunt prieteni și care m-au cooptat în echipa de scriitori pentru serialul „Vlad” de la Pro TV. Am avut noroc de Teatrul din Craiova, de Vlad Drăgulescu care a zis: Facem proiectul!  Deci chiar am avut noroc. Dar se putea mai mult, evident. Eu chiar sunt workaholic. Cred că e o formă de depresie, dar na, acum sunt și la vârsta în care nu-mi permit să stau și chiar îmi place să lucrez. Treci de la o echipă la alta, dintr-un oraș în altul și e mega fain. Se schimbă atmosfera, oamenii, ajungi să cunoști niște artiști noi, într-un context dat, pe o poveste dată… e awesome.

Cum au fost repetițiile la „Incognito”  în context de pandemie ?

Am repetat trei săptămâni online, pe Zoom. Dar na, era așa un fel de hai să tatonăm puțin, să desfacem puțin textul. La momentul în care noi repetam, nu știam ce se va întâmpla. Exista cumva și gândul ăla că repetăm ca să repetăm. Nu aveam un scop precis: acum repetăm și peste 3 săptămâni începem repetițiile în carne și oase. A fost fun, dar exista gândul ăsta că nu știam ce se va întâmpla. Prima parte a fost pe Zoom, după aia o lună și o săptămână în Craiova, la Sala Studio, apoi două șnururi cu o vizionare internă și acum un spectacol cu două reprezentații outdoor, care da!, e bine că s-au întâmplat, dar spectacolul nu e pentru outdoor. E pentru sala în care s-a repetat. Așa, s-a cam dus din intimitate… Nu e o bulevardieră, o comedie cu urlete, țipete, nu e teatru „canapelic” la care poți să te uiți, nu e entertainment, necesită un alt tip de concentrare și implicare. Și are nevoie de condiții speciale pentru a se desfășura. S-a discutat și posibilitatea de a-l filma, să fie online, dar era destul de greu. Pentru că – așa cum s-a întâmplat cu toate teatrele – nu există aparatura necesară să se facă treaba asta. Pe de o parte e chestia asta, pe de altă parte intri deja în alt limbaj, un limbaj cinematografic, pe care eu, de exemplu, nu-l cunosc. Aici ar fi indicat un regizor de film. Și na, chiar dacă se numește teatru online, nu e teatru online, e film. Dar e o discuție lungă aici, nu vreau să mă bag. Apreciez oamenii care încearcă să facă asta. Și eu mi-aș dori să o fac, dar nu am cunoștințele necesare să pot transpune din limbaj dramatic în limbaj cinematografic. Cred că maximul de lucru pe care mi-aș dori să-l fac ar fi un fel de „teatru filmat”, mai altfel, dar, la momentul ăsta cam asta e…

Nu pot să nu remarc faptul că ai o înclinație spre dramaturgia contemporană britanică (Nick Payne, Mike Bartlett). Ce te atrage la acești autori?

Nevoia de acum. Când zic acum, zic un context, un conflict, ceva care-mi vorbește despre o nevoie imediată a societății. Având această școală mega tare, acea umbrelă Royal Court, și-au exersat cumva toate armele posibile în dramaturgie și chiar n-ai cum să fii nepăsător la așa ceva. Oamenii aceia prezintă publicului forme noi! Acolo e de fapt marea revoluție. Și, ținând cont că englezii sunt cei care au cam dat semnalul în lucruri (minus perioada antică), în muzică, în trenduri, o fac foarte bine și în dramaturgie! E păcat să nu-i băgăm în seamă.

Cu toate astea, nu sunt așa „băgați în seamă” la noi.

Da, pentru că anumiți regizori nu-și doresc neapărat explorarea unui asemenea gen de dramaturgie. De obicei, textele contemporane sunt gândite după o nevoie și o realitate imediată. Domne, nu avem bani să facem spectacole cu 60.000 de euro, dar avem o poveste de spus, bun!, cum o facem? Cât mai simplu și cât mai eficient posibil. Britanicii o fac foarte bine, într-o variantă raw, aia crudă, iar americani la fel de bine, dar puțin mai cosmetizat.

E a doua oară când regizezi un spectacol după un text al lui Nick Payne. Cum e a doua „întâlnire” cu acest autor?

În prima instanță am zis: Vai, doamne, ce familiar sunt! și după aceea m-am crispat pentru că mi-am dat seama, de fapt, că era o altă mâncare de pește. Nick Payne are niște arme pe care le folosește recurent, dar contextul și situațiile pe care le discută sunt total diferite. Imaginează-ți că, dacă la „Constelații” aveam doi actori care jucau situații diferite, aici treaba se cam multiplică pentru că sunt patru actori, trei povești principale și fiecare actor joacă un rol principal, un rol secundar și două personaje de coloratură, deci e mult mai complicat. E o dramaturgie foarte îndrăzneață. Am avut așa o a doua întâlnire la care am crezut că da, știu cum e, dar, de fapt, nu știam și a fost mai bine că nu știam, pentru că a fost plin de surprize și de lucruri pe care le-am descoperit pe parcurs, chestii pe care și acum le putem modifica.

Dar te-a ajutat în construirea spectacolului experiența pe care o aveai deja de la „Constelații”?

Eu nu leg experiențele. Ți-am zis, am avut senzația asta că știu, dar, de fapt, pe măsură ce ziceam, Domne știu, descopeream că sunt în alt tărâm, în alt univers, în alt land, alt județ (râde) și-am zis: Ia stai puțin, că nu e chiar așa. Lasă preconcepțiile astea și lucrează la materialul nou. Dă-ți timp să te miri și tu de chestiile astea. Și d-aia a fost bine că am avut repetițiile alea în pandemie și am avut timp să mă recalibrez. Orice experiență pe care am acumulat-o există, e acolo, dar surescitarea de dinainte de a începe și frica aceea că o poți da în bara te face să începi pe bune de la zero. Nu știi cum va fi, habar n-ai cum, dar ești OK, hai să facem!

Dar ce te-a atras inițial la textul „Incognito”?

M-a atras exact chestia asta: că noi avem senzația că există liberul arbitru, că suntem liberi să alegem ce vrem, că avem un free will, dar, de fapt, nu e chiar așa. Trăim iluzia că suntem protagoniștii unei povești și credem că noi o controlăm, dar, de fapt, percepția noastră e doar o narațiune pe care ne-o oferă creierul. Citisem bestsellerurile – „Homo Deus”, „Sapiens” – după aia am primit o carte de la Aida (n.a. Aida Šošić) „Incognito” de David Eagleman și am zis Hopa! Stai puțin! Avem senzația asta că noi decidem, noi suntem decidenții propriei vieți, dar evenimente din jurul nostru – cum au fost alegerile din America cu Trump sau felurile în care suntem manipulați, ne-au demonstrat că lucrurile sunt puțin altfel. În text se vorbește despre Einstein, despre reporteri demenți… Dacă aș sta să explic despre ce e vorba, aș distruge surpriza spectacolului. Dar pentru actori e un text foarte mișto. Eu, de exemplu, m-am gândit citind textul ăsta: Cât de tare ar fi ca actor să joci în așa ceva! Să ai atât de multe roluri de acoperit într-un singur spectacol, într-un singur flow.  Dacă la „Constelații” (cum zicea și Ana) e „olimpiada de actorie”, ei bine, aici e „maraton de actorie”(râde).

Weekendul acesta a avut loc avanpremiera. Ai zis într-un interviu că îți dorești un public inteligent, care să reacționeze. Cum a fost publicul craiovean, mai ales în acest context?

Cel mai mult mi-a plăcut că au fost foarte mulți tineri la spectacol. Asta înseamnă că acolo se vorbește unui public viu. Dacă vin tineri în teatru înseamnă că produsele de acolo sunt pentru ceva actual, contemporan, ceva care se întâmplă în momentul ăla. Da, publicul era atent. Lăsând la o parte mașinile și păsările, publicul a făcut un exercițiu de atenție, de concentrare la spectacol, la fel cum au făcut și actorii. Și, chiar dacă a fost mai delicat, am dus show-ul până la capăt și reacția a fost faină.

Și la Craiova ai lucrat cu aceeași echipă, mă refer la Tudor Prodan (scenografie), Aida Šošić (muzica) și Bogdan Gheorghiu (light design). Cât de mult te ajută să lucrezi cu aceiași oameni?

Mă ajută enorm să lucrez cu o echipă. Noi n-avem universuri la fel și asta e bine. Ne contrazicem. Eu vin cu o propunere, care apoi e modificată, discutată, e în conflict cu un alt univers și așa cred că putem fi creativi. Nu e o chestie de genul: eu cer ceva, se întâmplă chestia respectivă imediat și ea este îmbogățită. Fiecare își ia timpul lui să se gândească, e momentul ăla de așteptare. După o discuție cu Tudor, de exemplu, aștept să văd oare la ce s-a gândit, oare cum a rezonat în el ce i-am spus despre text. Și mai apoi începe o nouă discuție, o negociere. La fel ca la actori. Când începi repetițiile cu actorii, ei îți fac la un moment dat o ofertă și o negociezi.

Într-o lună și două zile e ziua ta. Dacă ar fi să alegi un moment din tot ce ai făcut până acum, de care ești cel mai mulțumit?

N-am. Pentru că mulțumirea durează foarte puțin în meseria noastră. Durează o seară (poate) și gata. Și mâine o iau de la capăt. Cam aia e. E totul atât de perisabil în teatru… Uită-te la un spectacol care e înainte de premieră, vino după ce s-a demontat decorul, du-te în locul respectiv și uită-te să vezi dacă se mai simte ceva. Dacă am învățat ceva de la Perceval (n.a. Luk Perceval) asta a fost. Noi venim, ne facem treaba și-am plecat ca și cum nimeni nu a fost acolo. Adică mulțumirea o iei cu tine. La fel și cu frustrările. Și alea țin…. (alea țin puțin mai mult), dar și ele se duc. Așa că nu pot să zic: Ăla a fost cel mai cel dintre toate!  Uite, de exemplu, momentul când noi ne-am mutat cu spectacolul „Fluturii sunt liberi” de la Casandra la Teatrul Foarte Mic a fost … wow. Dar e egal cu momentul în care am avut premiera la ACT. E wow, dar s-a consumat și pa, la revedere. La fel și la „Incognito”. Am avut primul șnur și au venit oamenii din teatru care se uitau și erau acolo. Da, a durat, a fost frumos, a fost OK, s-a consumat, s-a decantat la o bere sau la un pahar de vin și that’s it. Moving on, moving on, moving on. Mai degrabă aș putea spera la un highlight  în viitor.

@Vlad Catană

Și, ai ceva în plan?

Ah, o grămadă. Stai să se termine pandemia că rup (râde). Nu știu, am mai multe chestii în cap, să vedem dacă se vor întâmpla. Trebuie să am cât mai multe să se întâmple câteva dintre ele.

Tu ești pregătit.

Într-o mică măsură, da… Într-o măsură, nu mică. Nu spun că mi-am făcut acum temele și că în secunda doi… gata. Chiar dacă se spune că lucrurile nu vor mai fi la fel, mi se pare că sună a slogan de Coca Cola sau de Mercedes-Benz sau de orice altă firmă. Sună a ceva comercial. Nu! Lucrurile se adaptează că na, cam asta am făcut noi pe Pământul ăsta de când suntem. Ne-am cam adaptat.

Revista Amfiteatru împlinește și ea un an în curând și cu această ocazie am lansat câteva întrebări artiștilor. Tu ce crezi… cine mai are nevoie de teatru? Și de ce mai avem nevoie de el?

Toată lumea are nevoie de teatru. La fel cum ai nevoie de Netflix, ai nevoie și de teatru! De ce? Că vrei să mergi să asculți o poveste, să te treacă niște stări, să parcurgi o experiență senzorială! Ai nevoie de asta, ai nevoie să ți se spună o poveste. Chit că o faci la teatru sau la film. Ai nevoie să îți pui niște întrebări într-un moment de pauză. Întrerupi rutina zilnică și vrei să mergi într-un loc, fie că e cinematograf, teatru sau biserică, ai nevoie să-ți faci un reset la simțuri. D-aia e nevoie și de teatru. Adică nu numai de teatru, de tot ce înseamnă artă. Asta cu biserica e puțin în altă zonă, dar da, și oamenii ăia se duc la biserică tocmai ca să-și asigure un soi de liniște. Au nevoie să vină un tip care să le creeze iluzia că există un Dumnezeu și că viața lor are un sens și, cumva, același lucru se întâmplă și în teatru, dar mai pe laic pentru că așa am fost noi învățați în școală, cu toate că eu cred că e fix același lucru. Ai nevoie să vezi o chestie aranjată într-o convenție la care să rezonezi. E nevoie să nu mai dai banii pe o cină și să zici: Băi, uite, în seara asta vreau să fiu mai slab și vreau să fac un fasting și o să dau la teatru banii ăia. Doar că deocamdată nu se poate. Trebuie să așteptăm, n-avem ce face…