Printre puținele cercetări recente din sfera artelor spectacolului publicate în ultimii ani în România, se numără și câteva teze de doctorat susținute la mai multe universități din România. O lucrare din această categorie, semnată de cunoscutul regizor de teatru Dominic Dembinski și intitulată „Teatrul de televiziune și sacrul. Înger sau satelit”, a apărut la Editura Universul Credinței, în anul 2020.

Din 1981, când debuta ca regizor artistic la Teatrul Dramatic din Constanța, de unde pleca apoi la Teatrul Nottara din București, unde avea să semneze regia mai multor spectacole, și până în prezent au trecut aproape patruzeci de ani, o parte dintre ei dedicați teatrului de televiziune. Experiența profesională l-a condus pe regizor spre publicarea unui volum ce abordează, așa cum cititorul află încă din titlu, o temă sensibilă, cu o nuanță contrariantă. În cele peste două sute de pagini ale lucrării, Dominic Dembinski se apleacă asupra unui gen pe care îl numește „noul teatru de televiziune sacramental”. Potrivit autorului, acesta „dorește să restabilească, fie și timid, un echilibru necesar unui progres spiritual”, așa cum se afirmă încă din „Argument”, și „caută să îmbine cantitatea audienței alături de calitatea mesajelor spirituale, care doresc să restabilească cosmicitatea (s.a.) omului, nevoia lui de transcendență, ieșirea de sub umbrela consumismului la care este osândit”.

Componentei teoretizante, inspirate din scrierile unor gânditori importanți precum Nikolai Berdiaev, Mircea Eliade sau Carl Gustav Jung, i se adaugă o componentă cazuistică pe care o descoperim în întregul volum. De la primul capitol, „Teatrul de televiziune – o nouă viziune”, și până la capitolul al cincilea, intitulat „Experiența personală – studii de caz”, autorul urmărește să facă o pledoarie pentru un tip de teatru de televiziune cu valențe extraartistice, privind în urmă, spre mai mult capitole din istoria teatrului și a filmului. Capitolul al treilea, de exemplu, reunește sub titlul „Regizorul și parabola talanților” câteva mici studii, pornind de la creații semnate de Andrei Tarkovski și Jerzy Grotowski, Dario Fo sau Lars von Trier, cel din urmă invocat cu o anumită parte a operei sale pentru a ilustra ideea de „simplitate canonică modernă”.

În capitolul al patrulea, care tratează repertoriul categoriei pe care autorul o are în vedere în cercetarea sa, cititorului i se propun spre analiză „piese cu tematică sacră în oglindă”, cum ar fi „Salomeea” lui Oscar Wilde și „Hoțul de mărgăritare” de Valeriu Anania, dar și „reflexe sacre în piese românești”, dintre care amintim textele lui Radu Stanca și Eugen Ionescu. În același capitol, Dominic Dembinski pune în discuție aceeași temă în relație cu câteva romane moderne cunoscute, cum sunt „Ultima ispită a lui Hristos” de Nikos Kazantzakis sau „Evanghelia după Isus Cristos” de José Saramago.

În ultima parte a lucrării, dedicată experienței personale, autorul se concentrează pe câteva spectacole pe care le-a realizat exclusiv pentru televiziune în ultimii ani – „Poveste de iarnă” de William Shakespeare și „Apostolul Bologa”, adaptare după romanul „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu – pentru ca la sfârșit să introducă „Domnișoarea Anastasia” de G.M. Zamfirescu, un proiect pentru „teatrul de televiziune sacramental”. De altfel, în partea concluzivă, autorul precizează că acesta din urmă nu își propune „să creeze o școală sau un curent”, fiind doar „propunerea unei alternative la un curcubeu de nuanțe artistice și modalități de televiziune și educație spirituală”. Luând în considerare particularitățile televiziunii, autorul încheie cu o pledoarie pentru „o posibilă revigorare a energiilor unor părți din limbajul de televiziune pentru a veni în sprijinul unor forme educative prin emoție artistică, dar și catharsis-ul spectatorului secolului 21 asaltat de prea multă superficialitate subjugată comercialului”.