Cuvintele scrise stau răbdătoare, ordonate la rând pe linii drepte, lungi cât foaia, la distanţe egale. Paginile scrise arată îngrijit, curat, sunt cuminţi şi îşi aşteaptă dreptul de a fi citite între coperte. În forma lor scrisă, cuvintele sunt calupuri de litere nu prea mari, care odată ce cad sub ochii unui cititor se trezesc la viaţă în mintea ce le completează sensul. Odată citite şi animate, capătă un contur mai puţin rigid decât cel dat de cerneala tiparului. Şi mai îndrăzneţe devin vorbele şi mai cu tâlc şi mai vii, odată ce sunt rostite. Vocalizate, îşi primesc culoarea tonurilor vocii şi nuanţele ritmurilor şi încep să vibreze, să pulseze de-a binelea. Atunci, însă, când sunt puse în mişcare, acele „vorbe, vorbe, vorbe” banale primesc elanul şi entuziasmul acţiunii; devin verbe, verbe, verbe şi îşi încap într-un corp expresiv ce le tălmăceşte spre a le spune povestea.

Acest parcurs de la 2D-ul sec al foii spre multi-versul coregrafiat al sensurilor l-au străbătut concurenţii Galei Tânărului Actor HOP, ediţia a XXIII-a, 2020. Sub direcţia artistică a lui Gigi Căciuleanu, Gala a avut drept credo bucuria de a fi pe scenă, de a te juca isteţ cu vorbele, verbele, gesturile, salturile înalte şi ondulările expresive, de a fi, pur şi simplu de a fi artist continuu curios, mereu interesat de cotloanele vieţii aşa cum e ea, fără accesorii, mofturi sau forme de prisos. Acest neastâmpăr inteligent al artistului preocupat de frumos, asumat în fragmentariumul de modalităţi de exprimare ce îi compune simfonia distonantă a sunusoidelor sale artistice, acest „a fi” special, vivace şi nobiliar, chiar, al lui Gigi Căciuleanu le-a fost insuflat participanţilor ca o boare răcoroasă în briza căreia s-a plantat bobul de încredere în sinele creativ.

Iulian Trăistaru, cel mai bun actor la Gala Hop 2020

Într-un timp ce ne pare duşmănos, într-un prezent nu tocmai fericit, cele trei zile de concurs ale Galei HOP desfăşurate în oaza numită Sala Amfiteatru a TNB, sus, sus, pe un acoperiş nu fierbine, ci răcoros, sub stele ursitoare de noroc şi nori trecători, aceste câteva ore petrecute în compania tinerilor dansactori au însemnat normalitatea unor seri de toamnă. Una dintre super-puterile artei e suspendarea mundanului banal şi înocuirea lui temporară cu realitatea convenţiei la adăpostul căreia viaţa îşi scrie şi îşi spune şi îşi dansează un parcurs autonom. Cele şaisprezece monologuri ale secţiunii Individual şi cele patru momente prezentate în cadrul secţiunii Grup au încercat să surprindă această esenţă a libertăţii artei, a curajului, a creativităţii şi a emoţiei. Unii dintre concurenţi au trecut timid de pragul cuminte al corectitudinii din sălile de curs, alţii au executat schematic mişcări repetate şi însuşite pe jumătate, prezentând forma în care fondul se pierdea undeva printre ambiţie şi atenţie, alţii s-au speriat de propriile lor mijloace şi au scăpat de sub control şi voce şi gând şi corp, iar alţii au găsit sensul de sub suprafaţa formei, pe care l-au exersat cu sinceritate, cu minte lucidă, auto-control, măsură, emoţie, bun simţ scenic şi o prezenţă scenică ce i-a scos în evidenţă fără nicio ostentaţie premeditată. Acea carismă despre care mulţi şi de mult ne dăm cu părerea, acel ceva fără de care nu merită să urci pe scenă, je ne sais quoi-ul care te transformă din interpret în artist a strălucit în câţiva dintre cei care s-au încumetat să zică şi să facă, urmând motto-ul „Zis şi făcut” al ediţiei din acest an.

Poate cel mai expresiv şi mai împlinit moment al celor trei zile a fost „Unu pe doi” – micul spectacol al Anei Baciu şi al Biancăi Temneanu, răsplătit cu Premiul „Cornel Todea” pentru Cea mai Bună Trupă de Actori. Armonia gândului clar ce însoţea mişcările perfect sincronizate, stropul de umor, picul de senzualitate, dialogul continuu dintre cele două, forma gâlgâind de fond dens, densitatea de emoţie pe care au reuşit să o construiască în doar câteva minute, cu puţine cuvinte, dar cu două perechi de ochi vii, inteligenţi, miraţi şi curioşi ce însoţeau fiecare gest iţit din creativitate, o sumedenie de mici detalii şi nuanţe şi reacţii, tot ce au adus pe scenă a însemnat performanţă care îşi merită din plin recunoaşterea şi aplauzele. Şi, după o scurtă tăcere, cât să treacă un înger, un zăngănit de clopoţei din tichia de bufon.

Georgiana Vișan, cea mai bună actriță la Gala Hop 2020

Georgiana Vişan şi Iulian Trăistaru, desemnaţi cei mai buni actori au avut în comun sensibilitatea şi expresivitatea gesturilor largi, fluide, acea emoţie pe care ritmul răbdător o conturează fin. Îi diferenţiază, însă, forţa de impact a gândului. Georgiana Vişan a ales o formă aproape lirică de expresie a versurilor shakespeariene interpretate ca un poem oniric, curgător şi suav, reuşind să transforme replicile într-o incantaţie ce te poate fura ca o apă curgătoare. Iulian Trăistaru, dimpotrivă, a mizat pe contondenţa unei situaţii grave, un context de un dramatism recognoscibil, uşor de plasat istoric, în care a oferit un recital de trăiri intense, gânduri contorsionate, un parcurs emoţional ca un carusel ce la final izbeşte un perete colţuros al unui versant muntos.

Premiul „Sică Alexandrescu”, Premiul Special al Juriului a fost câştigat de Dragoş Ioniţă – mostra de aer proaspăt a Galei; showman-ul cu potenţial imens, care umple scena de la primul pas şi cucereşte sala cu cel mai luminos zâmbet. Imposibil de trecut cu vederea, monologul său rămâne, poate, cel mai de neuitat moment al ediţiei din acest an. Curajos, inventiv, spiritual şi plin de spirit, mobil şi sigur pe sine, aşa a făcut spectacol Dragoş Ioniţă – un nume care promite să devină arhi-cunoscut.

Şi, poate, ar mai fi fost nume care să merite a fi menţionate, recunoscute şi aplaudate în seara decernării premiilor. Obiectivitatea subiectivităţilor juriului din acest an, format din regizorul și producătorul TV Adrian Batista, actrița Ioana Bogățan, producătorul TV Silvia Ghiață, regizorii Andrei și Andreea Grosu și criticul de teatru Ileana Lucaciu, a ales palmaresul după criterii ce nu pot fi contestate. Cu toate acestea, Mădălina Muşat şi Alexandra Oişte sunt două tinere care au demonstrat că disponibilitatea şi inteligenţa scenică fac casă bună şi au reuşit să facă performanţă.

Acum că totul s-a sfârşit şi entuziasmul zilelor de după a trecut, rămân doar câteva frânturi de gânduri şi câteva chipuri şi câteva respiraţii şi câţiva licurici din nişte priviri în care speranţa şi teama se cuibăresc în aceeaşi lumină. A fost frumos. Ce o să fie… însă, merită să păstreze măcar un zvâc din energia pe care HOP-ul a imprimat-o acestor tineri artişti.