E (încă) anul 2020 și suntem mai singuri ca niciodată. Literalmente. Izolarea de la începutul primăverii ne-a speriat, ne-a închis cu toate încuietorile în case și ne-a bulversat până aproape am uitat cine suntem. Obligați să ne oprim pur și simplu, să spunem stop joc, ne-am trezit rămași cu noi înșine. Și am început să descoperim felurite versiuni, care ne-au surprins. Pe de-o parte, au fost aspectele pozitive: revelația pasiunii uluitoare pentru gătit (practic, redescoperirea bucătăriilor din apartamentele noastre și a mâncatului mai sănătos, mai puțin fast food și mai mult slow cooking) și mai mult stat cu cei dragi, pe care îi neglijam permanent pe motiv că „nu e suficient timp”. Pe de altă parte, aspectele negative: distanțarea fizică, lipsa interacțiunii umane și a hrănirii nevoii de apartenență la grupurile sociale, chestionarea parcursului profesional și incertitudinea viitorului. Multe schimbări. Și mai multe lucruri care ne-au pus pe gânduri. Gânduri care, din când în când, au început să deraieze, neștiind încotro se îndreaptă.

Pentru unii dintre noi, noul trend work from home înseamnă mai multe activități de relaxare, disponibilitatea de a sta mai mult în prezența copiilor, poate dezvoltarea unor mici afaceri private (online), bifarea a cât mai multe obiective de pe bucket list-ul fiecăruia pentru care nu găseam timp niciodată înainte. Un scenariu ideal în care job-ul îți permite această formă de lucru și capacitatea de a te detașa de la realitatea din jur îți pot garanta satisfacția personală în perioada următoare. Însă ce se întâmplă cu cei care depind de prezența fizică a celorlalți? Extravertiții, pe de-o parte, au o nevoie psihologică de a fi înconjurați de cât mai mulți oameni, alături de care să schimbe idei și să comunice – sursele lor energetice. În plan concret, pe de altă parte, artiștii nu pot exista fără public. Condiție intrinsecă a artei în general și a teatrului în particular, prezența spectatorilor desăvârșește actul artistic. Cum ei nu pot participa la spectacole, sau doar în anumite condiții restrictive, actorii își pierd menirea și devin, la rândul lor, însingurați. E o încercare grea atât pentru creatori, cât și pentru spectatori.

Din partea breslei teatrale au apărut strigăte de ajutor adresate autorităților, entităților finanțatoare. Fără ecou, însă. Propunerea (atât de evident necesară!) a înființării unui fond de urgență pentru cultură – așa cum există în alte țări europene –, a rămas o utopie. Spațiile independente continuă să se închidă din cauza imposibilității de plată a chiriilor și a salariilor. Unele dintre teatrele de stat au găzduit producțiile independente, însă nici măcar soluția asta nu mai funcționează momentan. În acest context extrem de fragil, paradoxal, oamenii pare că s-au coalizat. E, în sfârșit, vizibil faptul că milităm împreună pentru același ideal. Au dispărut taberele și resentimentele nefondate. Ne dorim cu toții un singur lucru: să putem face teatru.

Cu toată isteria provocată de pericolul îmbolnăvirii și grija de a ne proteja corpurile, am uitat să ne auto-evaluăm și din punct de vedere psiho-emoțional. Cu doar câteva zile în urmă, pe 10 octombrie, a fost Ziua Internațională a Sănătății Mintale. Conform datelor oficiale, în România sunt peste 70  de mii de persoane care suferă de afecțiuni psihice, însă, în realitate, estimările ne plasează pe locul al treilea în topul țărilor europene din acest punct de vedere. Perioada izolării și haosul masiv generat de pandemie au constituit cadrul potrivit pentru o și mai mare răspândire a depresiei și a anxietății. Primul pas au fost grijile excesive pe care ni le-am făcut cu toții la începutul primăverii. Pierderea job-ului și dispariția unui venit au fost cele două fire roșii care au dezechilibrat nu doar economia, ci și psihologia maselor. Pentru cei care au trecut prin experiența asta, ar trebui să fie mai simplu de înțeles impasul în care se află acum artiștii care nu își pot face meseria. Pierderea unui statut social conferit prin satisfacția muncii pe care o faci este un destabilizator puternic. De fapt, multe dintre reperele pe care le aveam și valorile în care credeam au fost zguduite și răsturnate. Nu există încă soluții pentru noua normalitate în care încercăm să ne acomodăm. Parcă așteptăm în tăcere și cu sufletul la gură să se întâmple (alt)ceva. Necunoașterea a ceea ce urmează permite incertitudinii și fricii să persiste, iar nouă să fim expuși și exagerat de sensibili la orice modificare. În toată această perioadă am stat mai mult de vorbă cu noi înșine, ne-am întrebat cât de bine suntem, de ce schimbări avem nevoie ca să continuăm și cum reușim să ne recalibrăm puterile interioare. Unii dintre noi poate au găsit soluții, ceilalți sigur încă mai caută.

La teatru singurătatea devine o stare de bine. Oricât de singur ți-ai dori să fii, te regăsești în acel împreună, care se întâmplă miraculos, inexplicabil, spectaculos. Suntem mereu în căutarea unor răspunsuri pentru miliardele de întrebări și curiozități care irup neîncetat în mintea noastră. Și cu siguranță ne-am întrebat, măcar o singură dată, dacă ceilalți gândesc și simt la fel ca noi. În „Analiza structurală a spectacolului”, Camil Petrescu identifică un interes al publicului pentru trăirile similare, care se declanșează cu prilejul oricărei trăiri efective: „Închis și sigilat de către destinul său, omul năzuiește, derivat instinctiv, să știe dacă mai există oameni care să aibă aceleași emoții ca el, adică au suflet la fel, în forma rudimentară; iar în forma purificată de biologie, dacă mai există oameni care să aibă aceleași procese de conștiință.” La teatru, omul se caută pe sine și se (re)găsește, învățând că nicio suferință nu este unică, ci mereu împărtășită și cu alți exponenți. În lipsa spectacolelor, cum reușim să ne mai potolim setea de empatie, nevoia de a fi în comuniune și cum generăm iluzia salvatoare, cea care ne temperează pornirile, temerile și neliniștile? Fără teatru, senzația de solitudine devine și mai acută. Încercăm să o compensăm prin literatură, filme și seriale, dar niciunul dintre aceste instrumente nu are forța emoțională a artei teatrale.

Pentru toți cei îndrăgostiți iremediabil de teatru este o lipsă teribilă. Efectul afrodiziac nu se mai produce pentru a reuși să vindece micile neîmpliniri, dramoletele noastre intime sau nevoia (firească) de evadare (mai ales acum) dintr-un contingent absurd. Pentru artiștii a căror întreaga existență se reduce la arta teatrală, miza a dispărut, nu au mijloace financiare de subzistență și resimt furtunos absența publicului din sălile de spectacol. Niciun personaj nu le poate veni în ajutor de data asta. Așa că rămânem cu toții vulnerabili, suferind după drogul care ne metamorfoza realitatea, și cât se poate de singuri. Ascunși în case, după draperii și ecranele laptopurilor și ale telefoanelor, așteptând o notificare care să anunțe că s-a terminat.