Nominalizată pentru Cea mai bună actriță în rol principal la Gala Premiilor UNITER 2020 pentru rolul Morticia din spectacolul „Familia Addams”, regia Răzvan Mazilu, producție Teatrul Excelsior, Oana Predescu este una din acele actrițe care se transformă pe scenă. Este delicată, seducătoare, este tânără și pasională, versatilă, de o frumusețe aparte. Are umor, are modestie, are încredere și un fel cu totul special de a povesti despre teatru.

O întâlnire cu Oana într-una dintre cabinele Teatrului Excelsior, într-o zi de agitată de luni, se poate transforma într-un moment magic. Am depănat povești despre copilărie, am vorbit despre puterea teatrului și cât de important e să rămânem solidari în vremurile acestea…

Ce voia fetița Oana să devină când era mică?

La început, nu prea știam exact ce vreau să fiu. Cert este că de pe la trei-patru ani cochetam cu dansul, cântatul, actoria. La un moment dat, bunicii au crezut că am o problemă pentru că vorbeam singură prin curte. Bunica mi-a zis „Potolește-te! Or să zică vecinii că ești nebună!” (râde) Eu făceam un fel de „Persona”, mă dedublam. Eram ba furnicuța care-l certa pe greiere că n-a muncit, ba greierele care plângea. Era amuzant. Îmi plăcea să mă joc, să fac voci, să imit personajele din desenele animate, să creez. N-am zis: „Vreau să mă fac actriță!”, dar cred că spre asta am tins dintotdeauna.

Și-atunci cum ai ajuns mai întâi la Facultatea de Istorie?

Nu am o explicație logică… Eu sunt din Târgoviște, avem teatru în oraș, dar cred că n-am avut oameni care să-mi alimenteze dorința de a face actorie. Mie mi se părea ceva foarte îndepărtat să fiu studentă la teatru. Țin minte că mă uitam cu ai mei la TV la scheciurile cu Toma Caragiu, cu Amza Pellea și păreau niște persoane care nu au cum să existe în viața reală.

În liceu, am fost un an de zile în trupa de teatru a Colegiului Național „Ienechiță Văcărescu”. Era o trupă nou înființată, nu avea tradiție, dar profesorul de muzică a avut instinctul să mă coopteze și pe mine. Țin minte că am jucat în piesa „Prințesa și porcarul” a lui Dumitru Solomon. Am avut un rol de bătrân, de compoziție și m-am simțit atââât de bine! Plus că am primit un feedback foarte bun din partea tuturor. Și-atunci s-a activat în mine ideea: „Băi, chiar aș putea să fac asta!” Apoi am căzut din nou în aceeași rutină: e departe, e un hobby, nu e ceva serios.

Cum şi când te-ai decis să mergi la UNATC?

Când eram în anul III la Facultatea de Istorie, un prieten bun a văzut înregistrarea aceea cu mine din liceu. Apoi m-a sunat și mi-a zis: „Nu se poate! Trebuie neapărat să dai la teatru, să încerci măcar!” Și așa am început să-mi aleg repertoriul, să mă pregătesc. Am intrat din prima și din momentul acela, viața mea s-a schimbat total. Aproape tot ce-am trăit până atunci a fost o paranteză și viața mea a început la 23 de ani, când am intrat la Teatru. Au fost, cred, cei mai frumoși ani.

Îți mai amintești ce povestire ai avut la admitere?

Da. O povestire de Marin Sorescu, din volumul „La Lilieci”. Era „piesa de rezistență” a repertoriului meu. (râde) M-am simțit atât de cuplată la acel text… Făcând un exercițiu de rememorare, îmi dau seama că eu deja începusem să conturez un semi-personaj. Ceea ce la început de drum, cel puțin la UNATC, „personaj” e un cuvânt care nu trebuie rostit. Se mizează pe altceva, pe adevăr, pe situație. Dar a fost un moment foarte apreciat de comisie atunci.

Cât de mult te-a ajutat tot ce ai învățat la Istorie în teatru, în construirea unui rol sau în înțelegerea unei piese?

În primul rând, am acumulat un bagaj de cunoștințe care e foarte important pentru meseria pe care o fac acum. Cred că toate lucrurile pe care le-am învățat în anii aceia mă ajută să găsesc corespondențe. Pentru un actor este necesar să aibă o bază de cunoștințe la care să apeleze. În al doilea rând, mi-a dat o rigoare în gândire, mi-a pus mintea în ordine. Pentru că la Istorie trebuie să ai o gândire structurată, să urmărești un parcurs, o cronologie, o relație cauză-efect – pe care o întâlnim și în teatru. Și acum, dacă mi se pune în față un text pe care nu-l cunosc, reușesc, chiar așa, de la prima lectură, să-i înțeleg logica, să-l gândesc într-un context.

Vii din Târgoviște, unde timpul are melancolia lui. Aici, la București, totul e pe repede-nainte și agitație. Mai ai timp pentru tine, pentru lecturi, filme, căutări?

Acum am foarte mult timp. (râde) Când eram în activitate, aveam prea puțin. Căutam să mai văd un film, să mai citesc ceva ce-mi place, dar îmi rămânea destul de puțin timp pentru mine. Încercam, printre picături, să-mi fac, dar în general mă cam acapara cu totul profesia asta. (râde) Atunci când eram prinsă în proiecte, aproape 80% din timp îl dedicam repetiției. Și nu numai repetiției efective, ci și repetiției cu mine. După părerea mea, munca nu se termină odată cu încheierea repetițiilor din ziua respectivă. Ajungi acasă și începi să te gândești pentru următoarea zi la ce trebuie să schimbi, cum să înțelegi o anumită situație, îți dai seama ce ai omis, ce trebuie ajustat.

Ce nu-ți place la lumea în care trăiești?

Nu-mi place că lucrurile devin din ce în ce mai simple, parcă prea simple… Și oamenii devin din ce în ce mai inactivi, mai pasivi. Totul e mult mai accesibil și mintea e pusă din ce în ce mai puțin la contribuție. Odată cu invazia asta tehnologică – la care și eu apelez, recunosc, pentru că-mi place să am un televizor 4K sau un Iphone – mi se pare că s-a depășit un prag al comodității.

Nu-mi place să văd cum oamenii încearcă să își ușureze cât mai mult existența. Nu mai depun același efort pentru ceea ce vor să facă, apelează la mijloace exterioare ca să rezolve o problemă. Sunt alte entități care fac lucrurile pentru ei, nu mai caută informația, sunt mereu la o distanță prea mică de ce vor să afle. Se îndepărtează de la lucrul cu ei înșiși! Nu mai există o căutare, o luptă să obții ceva…

De ce se teme Oana în viață și pe scenă?

Sunt o persoană ușor ipohondră, nu foarte mult, dar am frică de boală.

Și de ratare. Mi-e teamă ca, la un moment dat, să nu ajung într-un punct al vieții, să trag linie și să-mi zic: „Ce-am făcut?!”

Iar pe scenă mă tem doar de mine însămi. Am sesizat că atunci când nu mă pregătesc psihic și chiar fizic înainte de un spectacol, când nu dedic suficient timp să mă gândesc la ce am de făcut, lucrurile nu mai sunt atât de precise, la punct fix, așa cum îmi place să fie.

@Ruslan Chetrosan

Deci ești o actriță riguroasă.

Da, îmi place să știu ce am de făcut pe scenă, să-mi fie totul clar. Bineînțeles că îmi place și să improvizez, să găsesc o nuanță nouă, un substrat. Dacă apare ceva în mod natural la care nu m-am gândit până în momentul acela, atunci nu ezit să merg în acea direcție. Dar prefer ca lucrurile să fie bine structurate și să fiu pregătită mental pentru spectacol. Am mai multă siguranță atunci când îmi iau timpul meu cu mine, cu o oră-două înainte, și mă gândesc doar la asta. De exemplu, eu întotdeauna înainte de orice spectacol fac o minimă încălzire vocală și fizică. Asta e obligatoriu. Apoi, în funcție de spectacol, îmi reiau un pic traseele în cap. Uneori chiar mă duc în scenă să văd pe unde intru, pe unde ies. Mă acomodez puțin cu spațiul pe care urmează să-l explorez, îmi ordonez acțiunile și mișcările. După aceea, îmi place să dau un text cu partenerul sau partenerii de scenă.

Nu sunt genul care să vină cu o jumătate de oră înainte de spectacol, să-mi arunc geanta pe scaun și să zic: „Hai, să-i dăm drumul!”. Nu-mi place. Nu mă simt bine. Înseamnă că bifez o acțiune și apoi mă duc acasă.

Care crezi că e acel je ne sais quoi al tău?

Asta e o întrebare foarte bună, nu m-am gândit la ea niciodată. Cred că versatilitatea, flexibilitatea și plăcerea de a mă juca. Mi-e ușor să trec de la o ipostaza la alta, de la un statut la altul, de la o tipologie la alta, fără să mă gândesc prea mult, pur și simplu o fac. Că e bine, că e rău, asta nu știu. (râde)

Povesteşte-mi o întâlnire memorabilă, care a schimbat ceva în tine.

Hmm. Sunt mai multe, trebuie să mă gândesc…

Da. Întâlnirea cu regizorul Alexandru Darie. Am fost vreme de un an și jumătate în distribuția de la „Coriolanus”. Eram în corp ansamblu, în figurație, dar a trebuit să renunț la proiect pentru că abia mă angajasem la Teatrul Excelsior, plus că eram și la master și nu mai aveam timp. Dar l-am văzut pe Alexandru Darie cum lucra cu actorii, cum reușea să comunice cu ei, cum le explica anumite scene, le dădea exact ce aveau nevoie. Asta mi s-a părut fabulos! Văzându-l pe Alexandru Darie lucrând, am rămas cu foarte multe impresii despre cum trebuie să abordezi un personaj, ce trebuie să faci într-un anumit moment, cum trebuie să reacționezi, cum să-ți găsești confortul într-o situație care nu-ți este confortabilă. Și, chiar așa, neavând personaj principal sau secundar, doar stând pe margine și observând, mi-am zis că este un tip de regizor cu care mi-ar plăcea foarte mult să lucrez. Din păcate… nu mai e…

Povesteai într-un interviu că, înainte să ajungi la Teatrul Excelsior, ai dat o probă și la alt teatru și n-ai fost admisă. Ți-ai pus întrebări, ai fost tentată să renunți?

Da. Am fost tentată. Eram chiar în parcare la Excelsior după ce am picat acea „probă”, dacă o pot numi așa. N-aș vrea să intru în detalii, dar da, am avut un gând parazit să renunț. Țin minte că îmi expirase cazierul și trebuia să mă duc din nou la poliție. Eu sunt o fire destul de comodă și-am zis: „La ce să mă mai duc? E clar că n-am șanse.” Țin minte că vorbeam cu mama la telefon și ea mi-a zis: „Nu se poate! Te duci neapărat!” și așa m-a convins să vin la proba de la Teatrul Excelsior. Și a fost bine că am ascultat-o! (râde)

Ce înseamnă pentru tine întâlnirea cu Teatrul Excelsior în devenirea ta artistică?

A fost o revelație! Este o șansă că fac parte din acest colectiv. Este o șansă pe care am reușit să n-o ratez (râde). Am parte de colegi foarte buni, talentați, care nu sunt doar buni profesioniști, ci și oameni buni cu care te poți înțelege și poți comunica. Un colectiv și un teatru în care mă simt bine. Mi se pare că Teatrul Excelsior evoluează de la an la an, e pe o pantă ascendentă și a început să conteze în lumea teatrală din ce în ce mai mult.

În ce relații ești cu filmul?

Până acum în film n-am avut parte de roluri notabile. Deși mi-aș dori foarte tare. Am jucat în câteva scurtmetraje, filme românești, dar roluri mici. Mi se pare că lumea filmului e o castă, o sectă, e greu să pătrunzi, să intri în povestea asta. Aș vrea să fie mai simplu accesul, să pătrundă în acest sistem și oameni care nu prea au avut tangențe, dar care și-ar dori și care, sigur, se potrivesc pe tipologiile cerute. Chiar mi-aș dori să fac mai mult film…

Mai ales că ești și o cinefilă înrăită.

Da, paradoxal. (râde) Pasiunea mea cea mai mare este să văd filme. Pe unele le-am văzut de peste 30 de ori. Dar, cu toate astea, nu s-au legat lucruri notabile… Până acum.

@Florin Biolan

Cum ai primit vestea nominalizării la Premiul Uniter pentru Cea mai bună actriță în rol principal?

Uitasem că trebuie să se anunțe nominalizările. Țin minte că în perioada aceea mi-am luat o vacanță (dacă se poate numi vacanță) de două zile și m-am dus  la Brașov. Pe drum, am primit un mesaj de la un coleg actor cu: „Felicitări!”. L-am întrebat: „Pentru ce?!”. Și un alt coleg din grupul de Facebook respectiv mi-a zis: „Pentru Uniter, fă!” (râde). Fix așa s-a exprimat. Apoi am intrat pe site, am văzut și îți dai seama că m-am bucurat foarte tare. Mi s-a părut foarte onorant. Nu mă așteptam. Știam că venise comisia să vadă spectacolul, știam că au fost încântați, dar, în general cu altfel de vești și de rezultate, întotdeauna am fost sceptică. Mereu am zis că lucrurile sunt îndepărtate, că, până o să ajung să contez în lumea asta, o să mai treacă ceva timp. Dar da, s-a petrecut mai devreme decât mă așteptam. Este o bucurie, o onoare și sper să fie mai multe. Nu neapărat nominalizări (râde), cât roluri de care să fiu mulțumită și care să fie apreciate atât de public – pentru că e foarte important – cât și de oamenii de specialitate, de criticii de teatru. Cred că asta își dorește fiecare actor în sinea lui, să fie o apreciere generală.

Apropo de importanța publicului, ai fost favorita lor pentru acest premiu. Cât de importantă e aprecierea publicului pentru tine?

Foarte importantă. Înseamnă că oamenii chiar au rămas cu ceva din ce am făcut noi aici, din experiența aceasta numită „Familia Addams”. Probabil, Morticia a fost și un personaj care a rezonat cu foarte mulți tineri și nu numai. M-am bucurat mult că publicul a apreciat acest spectacol, că a apreciat actorii, scenografia, totul.

Cum e să ai un public majoritar tânăr, format din adolescenți? Cum e feedback-ul din partea lor?

Publicul tânăr e un public foarte dur, foarte intransigent. Dacă nu reușești să le spui ceva, să te placă, să te înțeleagă, să fii autentic, nu treci rampa, nu ajungi la ei. Îi sesizezi că se crispează, stau în telefon și pur și simplu nu contezi. Atunci când le spui o poveste, când îi animi, când ei cred în tine, când merg cu tine, îi ai în proporție de 100%. Au reacții când trebuie, râd și sunt mirați când trebuie. E un public deștept, chiar dacă nu are experiență. Nu e un public snob, pretențios sau cu idei preconcepute. Nu contează numele de pe afiș. Publicul tânăr e un public foarte sincer care sesizează falsitatea, impostura. Nu le place să le faci cu ochiul, să joci pentru ei. Trebuie să fii autentic, să fii TU și să te placă pentru ceea ce ești.

Au fost momente, la același spectacol, în care eu făceam tot aceleași lucruri, dar simțeam că nu eram cuplată cu ei și vedeam că i-am pierdut imediat, se uitau în telefon, vorbeau unii cu alții. În alte seri, în care eu eram acolo, prezentă, vie și ei erau capacitați, prinși, atenți, râdeau, reacționau. Ăsta e publicul tânăr, un public dur.

Chiar de la începutul carierei tale ai avut ocazia întâlnirii cu regizori de excepție. Cum te-a îmbogățit întâlnirea cu Răzvan Mazilu?

Mai trebuie un interviu numai pentru asta! (râde) Răzvan Mazilu este un om pe care am ajuns să-l iubesc. Și nu zic cuvinte mari. Bine, chiar dacă zic cuvinte mari, îmi asum. Este un om cald, generos, profesionist, carismatic, cu mult umor, dur, intransigent, nu trece peste lucrurile nerezolvate. Te obligă să devii din ce în ce mai bun, să-ți depășești condiția. Îmi place ca regizorul cu care lucrez să mă ajute să evoluez, să devin din ce în ce mai bună, mai convingătoare. Iar Răzvan Mazilu asta vrea de la fiecare actor cu care lucrează. E un regizor care își pune actorii în condiția de a evolua de la o zi la alta, de la reprezentație la reprezentație. Nu o să uit cum, după aproape oricare dintre reprezentațiile cu „Familia Addams”, venea în culise, la pauză și-mi zicea: „Vezi acolo postura, degetul, vocea, nuanța pe replică.” E extrem de meticulos, nu omite nimic, își dă seama de tot. Este foarte prezent.

Iar din punct de vedere creativ, este o bucurie să lucrezi cu el! Vine cu niște idei senzaționale. Nu este doar regizor sau doar coregraf. Este un artist complet. E o mare onoare pentru mine faptul că am lucrat cu el. Și sper să mai lucrez în această viață cu Răzvan Mazilu.

@Vlad Catană

Povestește-mi, te rog, despre rolul Morticia din spectacolul „Familia Addams”. Cum a fost acest rol? Cât din personalitatea ta e în acest personaj și ce „ai furat” tu de la ea în viața ta de zi cu zi?

E un personaj complex. M-am uitat la mai multe reprezentări ale Morticiei în desene animate, în filme, pe Broadway. Dar eu am încercat să găsesc identitatea mea în acest personaj, să-mi pun amprenta ca actriță. Morticia este un personaj pe muchia dintre comic și dramatic. De aceea trebuie lucrat la acest rol cu multă rigurozitate, precizie și în același timp cu gând.

Ce am eu din ea? Umorul, cred. Are un umor negru care-mi place (râde). Dar cred că am ceva și din prețiozitatea ei, și din patosul ei. Morticia e o persoană pasională. Și eu sunt așa. Îmi place să trăiesc din plin orice experiență, să mă dedic, să pun suflet. Așa este și Morticia. Chiar dacă pare de gheață și intangibilă, de fapt e un om sensibil, cu principii, cu valori. Este plină de paradoxuri această femeie. Și asta-i frumos!

Ce-am învățat de la ea? În primul rând, să mă reevaluez ca femeie. Mi-ar plăcea să am mai mult din eleganța, încrederea și feminitatea ei.

Ce te intrigă la un rol?

Mă intrigă componenta aceasta de a mă despărți de mine. Să văd cât din partitura respectivă poate să mă ajute la această despărțire de mine, să fiu altcineva pe scenă. Asta îmi place și mă intrigă. Eu am această dorință ca persoana care vine la teatru și mă vede pe scenă să zică: „Băi, asta e Oana? Ea e?”. Îmi place să fiu altceva pe scenă, să nu aduc prea mult cu mine. Îmi place ca omul din sală să aibă senzația că nu este Oana Predescu, că este altcineva. Când m-ai întrebat asta, m-am gândit la Dorina Chiriac. Am văzut-o în mai multe spectacole, inclusiv în spectacolul „Lear(a)” (n. a.: regia Andrei Șerban), în care am avut senzația că este altceva, altcineva, deși o vedem pe actrița Dorina Chiriac.

Cum resimți perioada pandemică? Cum te menții în formă profesional în această perioadă?

Inițial, nu mi-a fost foarte greu la debutul pandemiei. Acum, recunosc, îmi e din ce în ce mai greu pentru că nu văd un orizont, un finish. E o incertitudine care plutește în aer și asta e un pic crispant, îmi generează o neliniște. Ce fac? Gătesc, mă uit la filme multe, la seriale, citesc. Încerc să îmi pun mintea la contribuție.

La teatru, momentan, lucrăm pentru proiectele din online. Sunt o serie de episoade în care încercăm să ne jucăm, să vedem ce ar prinde mai bine, ce răspunde mai mult cerințelor vremurilor în care ne aflăm. Eu nu sunt foarte prietenă cu genul ăsta de comunicare. Am conturi pe rețelele de socializare, dar nu pot să zic că sunt o fană. Dar trebuie să găsești frumusețea și plăcerea și în asta. Sper să trecem cât mai repede la normalitatea pe care eu o înțeleg…

@Vlad Catană

Tu cum crezi că va arăta teatrul după ce lucrurile vor reveni la normal?

Nu știu. Tind să cred că va dura destul de mult această perioadă. Și când zic „această perioadă” nu mă refer la faptul că apare vaccinul, 80% dintre noi ne-am vaccinat și gata. Nu. Asta nu înseamnă că s-a terminat. Chiar și când vom fi „imunizați” tot vom avea o reticență, o teamă. După fiecare eveniment major din istoria omenirii au avut loc anumite schimbări în felul oamenilor de a trăi, de a gândi, în mentalitatea lor. Cu siguranță și această epidemie va aduce schimbări. Nu știu exact cum, dar sigur vor fi. Probabil, în felul de a ne raporta la ceilalți, de a reacționa… Rămâne de văzut. Tocmai incertitudinea asta mă sperie puțin. Că nimeni nu știe exact cum va fi. Putem doar să facem scenarii, speculații, dar n-avem decât să trăim și să vedem. Acum conștientizăm, de fapt, cât de vulnerabili suntem, cum un eveniment de genul acesta ne poate schimba viața aproape radical.

Ce își dorește Oana Predescu de la teatru, în aceste vremuri?

De la teatru ca entitate nu pot să-mi doresc ceva. În schimb, îmi doresc de la oamenii din teatru. Aș vrea să nu ne blazăm, să nu ne plafonăm. Nu vreau ca perioada aceasta să fie un moment de renunțare. Trebuie să ne menținem vii! Să încercăm să ne păstrăm mintea și sufletul conectate la profesia noastră, la ceea ce vrem să facem. Să ne păstrăm pozitivi, activi, oricât de greu financiar și moral ar fi pentru artiștii independenți sau angajați, pentru toată lumea, cumva să încercăm să rămânem împreună. Să trecem împreună prin perioada asta, înțelegând ceea ce se întâmplă și să o depășim tot împreună, solidari. E greu, dar…

Răzbim noi cumva la lumină.  

Credit foto: Ruslan Chetrosan, Florin Biolan, Vlad Catană