Asistăm la teatrul unui corp mare, care poartă un șir nesfârșit de războaie interne, unde fiecare moarte devine o parte a vieții. În funcție de morțile numărate, viețile rămase își pot continua ritmul percutant sau nu, pe scenă sau acasă, cu mască sau fără mască. Nu mai există bine sau rău, merite sau păcate, toate sunt doar niște erori de formulare. Cine a vorbit despre aceste noțiuni a vrut, de fapt, să inducă omenirea în eroare. Acum totul depinde de alte valori, cățărate mai sus, unde noi nu putem ajunge. Cum ar fi, de exemplu, timpul.

Așteptarea, adică să înveți să aștepți fără a aștepta nimic. A atribui așteptării un sens sau un scop ar fi o greșeală. Selecția naturală poate funcționa doar atunci când există un soi de rivalitate, când crengile se sprijină unele pe altele pentru a ajunge cât mai sus, la lumină. Când rădăcinile sapă unele peste altele pentru a ajunge cât mai jos, la sursa de apă. Când animalele se mănâncă unele pe altele pentru a trăi. Rivalitatea, în acest sens, devine scandaloasă pentru om, e ceva ce tulbură echilibrul, fiindcă ființele, aceste organisme vii, se sprijină reciproc pentru a-și fi de folos unele altora. Sau cel puțin așa se spune. Cum mai reușim astăzi să ne fim de folos unii altora doar așteptând împreună? Numărând morți pentru a vedea când deschidem teatrul? Nu e o acțiune puțin cam obscenă, oare? Când ne dăm seama că a avut loc un proces interior de dezumanizare și când vom înțelege cu adevărat primitivismul cu care ni se cere să galopăm prin viață?

A explica azi ce înseamnă așteptarea e ca și cum i-ai cere unui pește să-ți vorbească despre apa în care înoată. E ceva care probabil te învăluie, apoi te apasă, apoi te scoate brusc la suprafață pentru încă o gură de aer. Sau poate e ceva care te închide ca într-un bol în care nu au loc dorințe, planuri, idei, fiindcă ar exista astfel riscul ca bolul să-ți rămână mic. Înoată în cerc, prinde-te de coadă, imaginează-ți înaintea ta un drum lung și așteaptă, înoată și așteaptă, înoată și așteaptă…

Viața a devenit un soi de viciu care ne-a scăpat de sub control. Fiecare banalitate a ei s-a transformat într-un act de curaj sau un act de imprudență, pe ambele le executăm cu frică. A spune că un loc sau altul e mai periculos sau mai puțin periculos înseamnă a șubrezi noțiunea de pericol, înseamnă a-ți pierde credibilitatea. Încrederea e și ea o noțiune care ne-a rămas mică, care a intrat la apă de la prea multe spălări, de la prea multe știri false și cifre lungi sau alungite, bombate sau ascunse. De la scandaluri sau de la mult vânatul senzațional, de la burtiere alarmiste, incongruențe, denivelări de sens, minciuni prinse în sac uneori. E un tur de forță să crezi acum că teatrul nu-i periculos, că nu va mai fi periculos, e un efort prea mare să ne imaginăm acum o atingere, chiar și jucată, chiar și între actori, sau mai ales între ei, azi, când cu fiecare respirație devenim un posibil risc, un posibil pericol noi înșine.

Cele mai mari pericole de care teatrul ar trebui să se ferească sunt dezinteresul, superficialitatea, a nu-ți dori să fii acolo cu totul, a nu avea nimic de spus. Dincolo de virusul invizibil cu care luptăm orbește, pericolul care așteaptă să ia teatrul cu asalt e timpul prea scurt, prea calculat care-l va înghiți, care-i va știrbi farmecul, care-i va răpi răbdarea și dorința de a construi ceva cu adevărat, dincolo de restricții, norme și strategii de supraviețuire, care nu-l fac decât să pară o afacere pe care încercăm s-o salvăm, s-o resuscităm, s-o reconfigurăm la alte standarde, s-o adaptăm ca pe un construct la care mai putem „îndrepta” mici detalii. Oamenii au nevoie de teatru, dar au nevoie de teatru pe care să-l simtă, să-l recunoască, nu doar să-l consume. Dacă ar fi așa, am putea trăi și fără, poate, am scoate doar un ingredient din lista obișnuită, alături de pâine și dulciuri.

Am convingerea că teatrul e mai mult de atât, e o lume care se naște de la sine, nu cu forța, nu cu frica, nu doar prin proiecte câștigate sau îndelung negociate, ci pur și simplu, dintr-o dorință mai înaltă de a le vorbi celorlalți oameni prin povești, de a simți asta ca fiind necesar. Teatrul e o lume pe care omul nu trebuie decât s-o împingă ușor cu degetul și ea se arată, dar asta înseamnă să-i facem loc, să avem răbdare, să așteptăm și să înotăm, să așteptăm și să înotăm…