A crescut în teatru de mică alături de mama ei, scenografa Mihaela Ularu. La șapte ani deja știa că vrea să devină actriță după ce participase la repetițiile de la spectacolul „Teatrul descompus” în regia Cătălinei Buzoianu. Monologul spus de Maia Morgenstern cu fluturii mâncători de carne e momentul care o cucerește definitiv pentru lumea de mister și poezie a teatrului. A debutat în film la doar nouă ani, iar pe scena teatrului și-a făcut apariția în „Lolita” Cătălinei Buzoianu, la doar 15 ani, alături de Ștefan Iordache. A jucat fără oprire în teatru și în film până astăzi, când, la cei 35 de ani, este una dintre cele mai cunoscute, premiate și iubite actrițe ale momentului. De la rolul din „Periferic” (2010), care i-a adus numeroase premii, la cel din „Charleston” (2017), și de la „Familia Borgia” (2013) la serialul „Alex Rider” (2020), Ana Ularu a jucat în nenumărate filme importante, alături de actori cu o carieră internațională ca Bradley Cooper, Keanu Reeves, Tom Hanks sau Susanne Bier. Apoi, coboară în subsolul de la Teatrul Act și joacă în „O intervenție” și „Constelații”. În timpul ăsta mai face și niște clipuri, desenează, cântă, face fotografii și scrie scenarii.

Ne-am imaginat că suntem la Camera din față, bem o cafea și după aceea mergem la teatru…

Ne întâlnim pe Skype și nu într-una din cabinele de la Act înainte de spectacol… Cât de dor îți e de teatru?

Mi-e foarte dor să fiu acolo. Mi-e dor de jucat teatru. Și mi-e dor de mers la Act. Toată lumea știe de dragostea mea pentru subsolul ăla. Mi-e dor de toată rutina, mi-e dor să mănânc paste cu Lucian Iftime după spectacol. Nicio „pastă” din lumea asta nu e ca aia de după spectacol! N-am înțeles niciodată actorii care dorm după spectacol. Bravo lor că reușesc. Dar eu sunt atât de explodată. În momentul în care joc, chiar și-n perioadele mai triste ale vieții mele, nu sunt altfel decât extatic de fericită. Adică mă bucur ca proasta. D-aia sunt cabotină. (râde) Pentru că sunt atât de fericită că fac meseria care mie îmi place. De asta acum mi-e mai mult dor de spectacole decât de altceva.

Încep cu întrebarea clasică, dar esențială. Cum a apărut la tine dragostea pentru teatru?

Dragostea pentru teatru a apărut la repetițiile la care mergeam cu ai mei. Iar momentul pe care eu îl definesc ca fiind întru totul „acel moment” a fost când mama lucra la „Teatrul descompus” în regia Cătălinei Buzoianu. Era Maia Morgenstern pe scenă și spunea monologul cu fluturii mâncători de carne. Pentru un copil la vârsta aceea (n.a.: șase-șapte ani), nu aveam gândirea abstractă care să traducă metaforele, să înțeleagă un text de Matei Vișniec, dar știu că am râs și că m-am speriat, că probabil mi-a dat o fobie care o să mă țină tot restul vieții. Până în ziua de azi, cred cu tărie că acel moment mi-a justificat mie îngrozitoarea fobie de fluturi pe care o am. Da, știu că e irațională, știu că fluturii nu pot să-mi facă nimic, știu că sunt mai mare decât ei, toate argumentele astea nu mai pot să le aud. Dar mi s-a părut absolut fabulos că doar prin tine și prin niște cuvinte poți face asta cuiva. Și-am zis că și eu vreau să fac asta! În clipa aia m-am gândit: „Mamă, ce mișto e să poți influența emoțiile cuiva doar prin ființa ta și prin cum te modelezi tu în interior!”.

Eu cred că dragostea de teatru și de a juca teatru e pentru ceilalți și pentru ce poate genera în ceilalți. Și nu e deloc falsă modestie când zic asta. Nu mă bucur atât pentru mine, cât mă bucur pentru ce se poate întâmpla cu cineva. Și cred, cel puțin în perioada asta a vieții mele, într-o formă de teatru esențializată și sinceră. Pentru că nu știu dacă oamenii mai au răbdare să decodifice lucruri. E atâta informație peste tot, nu mai sunt vremurile alea „bune” în care nu puteam spune chestii pe șleau așa că trebuia să le învălătucim într-o mie de simboluri. Cred într-un teatru făcut sincer.

Ai niște părinți extrem de talentați, ambii scenografi. Care e sfatul primit de la ei atunci când tu te-ai hotărât să faci actorie?

Cred că s-au speriat inițial foarte tare de planurile mele mărețe. Eu fiind și un om foarte sensibil, un „suflet de vioară” cum îmi spune prietenul meu Gojira, iar lumea asta fiind destul de „canibalistică” din foarte multe puncte de vedere. Eu cred în sinceritatea oamenilor, în tendința lor de a vrea să fie buni… Îmi ia foarte mult timp până să devin Satana Ularu. (râde)

Atunci când am avut prima mea zi de filmare, când aveam nouă ani, mama m-a sfătuit să nu mă strâmb la cameră. Și da, a fost un sfat bun! Iar al doilea a fost: „Spune replicile ca și cum ar fi ale tale, ca și cum ar fi cuvintele tale.” Cred că nici ea nu și-a dat seama cât de puternic a fost sfatul ăsta. Felul în care a rezonat în mine atunci, m-a învățat ceva foarte important despre ce înseamnă să încorporezi un personaj și cât de important e să-ți asumi întru totul ficțiunea aia ca și cum ar fi a ta. Asta a fost școala de actorie Mihaela Ularu (râde).

Tata m-a învățat mereu să citesc în profunzime un personaj, dincolo sau chiar împotriva acțiunilor lui și să-mi placă fix partea de anamneză într-atât încât nici să nu observ când dilema se rezolva – măcar parțial. Tot el m-a învățat să nu accept palme de niciun fel, de nicăieri. Și să mă apăr. Au fost niște lecții uriașe de feminism pe care le-am primit încă de mică. Îmi dau seama cât de problematică e chestia asta, cum sunt învățate fetele să zâmbească frumos și să accepte agresiunea de orice fel. Pentru că „o domnișoară refuză elegant”. Nu! Eu am învățat să am argumente, să am o voce și să dau cu piciorul atunci când e cazul. În continuare cred că am crescut cu niște principii foarte sănătoase.

Ana Ularu alături de Ștefan Iordache în spectacolul „Lolita” (regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic)

Ai debutat alături de Ștefan Iordache la doar 15 ani în spectacolul „Lolita” în regia Cătălinei Buzoianu. Cum a fost experiența asta? Cât de importante au fost aceste întâlniri în devenirea ta artistică?

Începutul a tot și a toate a fost doamna Cătălina. Căreia am avut grija să-i spun constant că m-a născut în artă. Ceea ce a însemnat o grămadă de lucruri: încurajări și lecții, indicații, blândețe maternă și tandrețe; dar a însemnat și să țipe la mine, și să existe momente în care mă gândeam „Da’ ce caut eu aici?!”. N-a fost ușor să ai 15 ani și să fii cu niște idoli. Ce a fost minunat e că nicio secundă nu s-a făcut rabat de nimic pentru faptul că eu eram mică. M-au tratat de la început ca pe o profesionistă, deci a trebuit să devin una. A fost o școală fabuloasă, o creștere incredibilă. N-aș schimba experiența asta pentru nimic în lume. Și știu că a fost cel mai frumos start posibil pe care l-aș fi putut avea în carieră. Încă mai țin minte fiecare oră a fiecărei zile din acei doi ani în care am repetat. Și încă mai învăț câte ceva din retrospectivă. (râde)

De fiecare dată când iau câte un rol, oriunde aș lucra în lumea asta, îi mulțumesc în gând doamnei Cătălina pentru că totul a fost o avalanșă care a pornit de acolo. Din păcate, n-o să mai am ocazia să-i mulțumesc personal… Încă nu mi-am revenit din faptul că a plecat dintre noi. A fost o lovitură îngrozitoare. Faptul că acum nu mai e niciunul… a plecat o epocă din viața mea și din viețile multor altora, într-adevăr. Dar în momentul în care i-am întâlnit eu și ce-au însemnat ei pentru mine la 15 ani e un pic mai bizar, să zicem, decât pentru alți actori care poate ar fi fost mai „gata”.

Care a fost cel mai frumos moment din facultate?

Cred că cel mai frumos moment e cel în care am obținut dreptul de a face – alături de bunul meu prieten și coleg Cristi Balint – „Cui i-e frică de Virginia Woolf” de Edward Albee. Pentru care ne-am luptat mult! Deși ni s-a explicat că nu e material de examen, că suntem prea tineri, că nu avem experiență, până la urmă ni s-a dat dreptul să-l facem. Toată lumea avea examene de 10 minute, noi am avut un examen de 45.

În momentul ăla am descoperit bucuria de a juca. Atunci am început să construim un pic, să descoperim lucrurile pe scenă și să mergem în direcția personajului, să fim încurajați de profesorii noștri, de domnul Zamfirescu și de Dana Rotaru – care inițial ne-au spus: „Măi, nu sunteți gata!” și era just ce spuneau ei. Teoretic n-am fi fost gata, dar cred că am mers cu atâta dragoste de-a face bucata aia din Albee, încât am depășit bariera de vârstă și lipsa de experiență de viață pe care o aveam. Ce-am descoperit atunci pe scenă, ăla a fost un moment de maximă fericire pentru mine. Care seamănă cu fericirea pe care o simt acum pe scenă. Acum și de fiecare dată când am jucat ceva care mi-a plăcut și care m-a transformat într-o explozie extatică. Știi cum sunt dervișii care intră într-un soi de transă când dansează? Așa mă simt eu pe scenă. De când cu acest moment, am început să am bucuria asta de-a intra într-un fel de transă lucidă, de a mă bucura ca proasta. (râde)

Pentru că altfel era un pic stresantă idea asta de laborator – care e absolut necesară –, de preferații profesorului și de vedetele care apar în fiecare an pentru că au câte un examen bun.

@artsunited.ro

Cânți, desenezi, apari în clipuri, uneori regizezi clipuri, acum te-ai apucat să scrii și scenarii, faci fotografii, joci în atâtea filme și spectacole, ești una dintre cele mai cunoscute și apreciate actrițe din România. E ceva ce ai mai vrea să faci, să încerci?

Vreau să învăț să cânt la un instrument. N-am învățat niciodată să cânt la nimic și mi se pare ceva insurmontabil. La fel cum mi se pare să conduci. Eu nu am carnet de conducere, sunt un subom. (râde)

Toate lucrurile astea pe care le fac le fac dintr-un prea plin și dintr-un soi de curiozitate. Sunt o grămadă de imagini, de chestii care se înfiripă în mine și pe care simt nevoia să le scot cumva, să le arăt. Nu am tehnica necesară pentru desen ca să arăt ce-aș vrea întru totul. Adică sunt destul de lăutar în toate. Dar când fac ceva, fac de drag, din nevoia de a scoate câte ceva din mine.

Are Ana superstiții?

Eee… Ana are toate superstițiile! M-am mai calmat între timp. Dar a fost o perioadă în care dacă nu aveam Zippo-ul meu și încă două brichete la spectacol, era clar că o să fie un spectacol prost. Eram atât de legată de un miliard de lucruri care nici măcar n-au legătură cu alea clasice: pisica neagră, trecutul sub scară, ieșit cu gol sau cu plin înainte – pe care le am pe toate! (râde) Era o serie întreagă de superstiții personale, de care am scăpat și văd că tot spectacole bune am avut. Stai! N-am mai avut spectacole!!! Deci din cauza mea e pandemia asta pentru că n-am mai avut eu brichetele mele. (râde)

Ai învățat din școală cum să faci diferența dintre actoria de teatru și cea de film? La UNATC nu există școli separate pentru asta.

Nu. Și nu știu dacă e neapărat folositor să ai așa ceva. Cred că depinde și de bunul simț personal, de văzut filme și de înțeles tehnica unui film. Eu cred că actorii ar trebui să înțeleagă la nivel tehnic ce înseamnă o filmare, ce înseamnă un obiectiv, o încadratură. Pentru a înțelege filmul, din punctul de vedere al unui actor, trebuie să înțelegi tehnica din spatele filmului, să înțelegi ce înseamnă gramatica montajului, să știi să te acoperi și singur, să dai toate variantele ca la montaj să existe toate variantele pentru performanța ta. Plus că mi-am dat seama că nici măcar nu e o distanță atât de mare între actoria de teatru și cea de film. Nu-ți zice nimeni că la film trebuie să fii mort și inexpresiv. Asta e iar o preconcepție tâmpită. Aia nu e actorie de film. Pe urmă ne întrebăm de ce ne îndrăgostim toți de Heath Ledger în „Batman”. Pe bune?! Dar la noi nu există așa ceva pentru că e prea teatral. Nu! Actoria este actorie. Și asumarea unui personaj, gândirea în alfabetul personajului ăluia, tot aia e. Doar tehnica e diferită un pic.

Din păcate, în școala noastră există foarte puțină comunicare între cele două facultăți. Și cred că studenții regizori ar învăța foarte mult dacă ar veni la ore de actorie. Pentru că fiecare dintre noi creștem în câte un turn de fildeș, după care ne întâlnim și se dă o bătălie între doi regi fără armate, care nu știu neapărat să se bată ei, unul cu celălalt, care au fost crescuți de la început spunându-li-se că ceilalți sunt idioți. Studenții de la regie nu au cum să învețe dacă nu lucrează cu oameni vii. La fel și noi, nu avem cum să învățăm decât făcând 17 scurtmetraje în care jucăm prost și abia după aceea învățăm. Eu cred foarte mult că meseria asta se învață făcând-o. Deocamdată, cursurile de Actorie de Film de la UNATC sunt nume care ne arată nouă filme. Ok, hai s-o numim oră de cultură cinematografică. Lucru absolut esențial. Actor fiind, e de bun simț să ai cultură cinematografică. Și în general, cultură! Îndeajuns cu ochișorii mari și zâmbetul larg.

@Marc Rissmann

Cum percepi diferenţa dintre film şi teatru? Unde te simţi mai confortabil?

Nu pot să zic că mă simt mai confortabil într-una sau în cealaltă. Profesorul meu, domnul Florin Zamfirescu, zicea o chestie foarte mișto: „Că e ca și cum l-ai întreba dacă îi place mai mult să meargă cu piciorul drept sau cu piciorul stâng” și simt nevoia să-l citez. Mă simt superb în amândouă. Sunt două medii diferite, amândouă au o poezie uriașă și de fiecare dată când sunt privată de una dintre ele mi se face foarte dor. În clipa asta sunt extrem de nervoasă că n-am ocazia să joc teatru.

Poate că în ultimii ani, după ce a mai dispărut un pic din stigma aia stupidă românească „ea e actriță de film” și am reintrat în lumea teatrului, parcă mai abitir aștept să joc teatru. Cred că s-a reinstalat o sete de scenă uriașă care o perioadă n-a existat pentru că scena mă nega. N-am înțeles de ce. Chiar dacă aveam niște experiențe cu Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, au fost niște ani de liniște totală, în care nu interesa pe nimeni că eu pot să joc și teatru. După care a apărut Andrei Șerban, Radu Iacoban a început să scrie pentru mine, pentru grupul ăsta de prieteni și din clipa respectivă parcă mi-e mult mai drag să vin să joc teatru. D-aia mai fac robinsonade din astea de genul: am plecat din Londra și am venit pentru câteva ore să joc „Omul cel bun din Seciuan” (n.a.: regia Andrei Șerban, Teatrul Bulandra). M-au ținut ca pe boxeri în colț (râde), mi-au adus Redbull, baton de ciocolată și toți mă întrebau: „Ești bine?” pentru că nu dormisem deloc. După spectacol, a doua zi am plecat înapoi la Londra.

Deci Ana cu valiza după ea la teatru e ceva normal, nu?

Tu nu știi cum am repetat la „O intervenție”?! (n.a.: regia Radu Iacoban, Teatrul Act). E din ciclul Cum am trăit?!. Agenta mea mă suna și mă întreba: „Mai trăiești? N-ai murit încă? Bun. Atunci hai, mai fă o probă!”. În perioada respectivă făceam un film în Irlanda, începusem repetițiile la spectacol și aveam și turnee prin țară cu „Omul cel bun din Seciuan”. Deci era în felul următor: zburam dimineața devreme în Irlanda, filmam, mă întorceam pe la trei noaptea, apoi mă duceam să repet la teatru. A fost o lună de zile în care am dormit în total 10 ore. Mi-am zis: „Nu! Îmi asum să fac chestia asta și o fac!”. Eram tot timpul cu valiza după mine. Era foarte comic. Apucam să-mi schimb un tricou, niște șosete și eram mereu de la aeroport sau spre aeroport. Iar băieții au fost minunați. Au acceptat niște ore de repetiție imposibile… Am reușit să le ducem la capăt și în decembrie 2016 am scos spectacolul numai noi știm cum. Când am avut premiera, știi că e momentul ăla când intrăm pe melodia de la Metallica, când m-am așezat am zis: „Nu-mi vine să cred că se întâmplă!” Ce mi-a plăcut mie foarte mult e că am auzit de la mulți oameni tineri că s-au reîndrăgostit de teatru văzând acest spectacol. Ceea ce mi se pare minunat.

Repetițiile de la „O intervenție” au fost absolut opusul de la „Constelații” (n.a: regia Radu Iacoban, Teatrul Act) . Acolo a fost totul foarte minuțios, cu caiețel, fiecare scenă explicată. „Constelații” a fost repetat ca la matematică,  iar „O intervenție” zboară, du-te, vino. Două moduri de-a lucra à la Ana Ularu. Mi-e foarte dor de amândouă modurile. Repetițiile la spectacolele astea m-au lăsat cu niște amintiri superbe din niște ani nu tocmai minunați ai mei. Au reușit să spele orice alte chestii mai puțin plăcute.

Ana Ularu primește de la John Hurt trofeul Shooting Stars la Berlinale, 2012 @Berlinale

Ai primit multe premii până acum și pentru teatru, și pentru film. Ce sentimente îți stârnesc?

Mă bucur foarte mult, am mereu emoții și sunt: „Hihi, am luat un premiu”. E un sentiment foarte plăcut. La fel cum e plăcut să fii apreciat, să ți se spună „Felicitări!” pentru un rol sau altul. Pentru că suntem ființe sensibile, lucrăm cu sufletul și e foarte frumos să fie remarcată chestia asta. Da, complimentele astea ne ajută. Ne ajută foarte mult să ni se spună atunci când suntem buni și să ni se spună cu mai puțină sete atunci când suntem proști. Mi se pare că lumea se simte absolut jenată să se bucure și e un soi de voluptate în a fi răutăcios.

Uite, la Festivalul Internațional de Film de la Edinburgh, m-am dus la Danny Huston și i-am spus: „Domnul Danny Huston, nu vreau să vă deranjez, dar The Proposition e filmul meu preferat din toate timpurile, l-am văzut de 30 de ori și vă mulțumesc mult” și dau să plec și zice: „Stai, mai vino un pic! E și filmul meu preferat din tot ce-am făcut până acum.” Cred că oamenii și artiștii adevărați se bucură de recunoaștere. Nu consideră că li se cuvine, motiv pentru care, atunci când vine în mod sincer, îți dă aripi. Și da, și premiile îți dau aripi. Mi se pare atât de absurd să zici: „Nu, nu contează”. Ba da, contează. Și aplauzele contează, și fiecare râs din sală contează, fiecare reacție umană pe care o primești. Eu la aplauze mă abțin din răsputeri să nu fiu cu gura până la urechi pentru că sunt foarte fericită că sunt aplaudată în clipa aia, e mișto! (râde)

Ana Ularu alături de Keanu Reeves în filmul „Siberia” @Saban-Films

Este atât de curajoasă, inima ei, spiritul și meșteșugul ei, în sine – este o actriță cu foarte multă experiență. Cum e să spună aceste cuvinte Keanu Reeves despre tine?

E minunat să spună așa ceva despre mine! E foarte-foarte plăcut. Și știu că el a crezut în mine tot timpul și m-a tratat întotdeauna ca pe un egal. Așa am putut să fiu în mod liber cu gura mare și să-mi dau cu părerea, având argumente, bineînțeles. Eu am fost de la început extrem de combativă (râde). Nu sunt un om care e distructiv din principiu. Sunt un om cu argumente, iar atunci când vin cu argumente, vin pentru că eu cred foarte mult în poveste. Nu are legătură cu ființa mea, cu vanitatea sau cu poziția mea. Are legătură cu povestea. Eu sunt un servitor al narativului.

Spre exemplu, la a treia repetiție pe care am avut-o în Canada, nu m-am putut abține și-am zis: „Scena asta e proastă!” și ne-am încăierat un pic, timp în care toate alarmele din capul meu ziceau: „Taci, Ana, taci! Te dau afară ăștia!” După care a venit un moment în care el s-a enervat și-a zis: „Ah, what are you a child?!”. A urmat o tăcere interminabilă în care ne-am uitat unul la altul foarte urât, mie îmi trecea prin minte faptul că mă dau afară, dar nu m-am putut abține și-am zis: „Nu, scena asta nu e bună și trebuie schimbată!”. L-a bușit râsul și a venit cu o idee frumoasă de a o schimba. Pe mine nu m-a dus capul cum să o schimb, dar simțeam că e ceva greșit. Am acest simț foarte bun pe care, probabil nu-l am în propria actorie, ci doar în structura de poveste. D-aia refuz anumite lucruri, pentru că știu când ceva nu funcționează sau e un clișeu.

Din păcate, filmul pe care l-am făcut noi nu a fost filmul care a ieșit. A fost montat greșit… Un film poate fi distrus dintr-o secundă pe care o tai dinaintea unei scene sau după un moment și îi distrugi ritmul total. Sau pui niște viori obosite pe o scenă importantă. Dar prietenia care s-a legat atunci și încăpățânarea mea au dus la o colaborare foarte mișto. Filmările de la „Siberia” au fost, cred, cea mai frumoasă chestie pe care am făcut-o vreodată (minus „Emerald City”). Am avut noroc în viața asta de filmări frumoase.

@Alex Gâlmeanu

După ce ai avut atât de multe roluri de succes, ce te face în prezent să alegi să joci într-un film sau într-un spectacol de teatru?

Parțial aleg, parțial sunt supusă în continuare procesului de dat probe. Dar atunci când am ocazia să aleg, îmi exercit dreptul ăla. Cel mai important e să cred în acel proiect, să cred că pot învăța eu ceva din acel film. Contează foarte mult să fie gândit, documentat, să poată fi spus într-o frază, să aibă forță. Eu cred în forța uriașă a artei și am încă idealismul ăla în care sunt convinsă că da, putem să facem toți „Dog Day Afternoon”. Nu sunt de părere că ceea ce facem noi e divertisment sau e ceva de trecut timpul, de pierdut încă niște ore.

Am refuzat niște proiecte, fără să le contest calitatea lor, dar mi s-a părut că e ceva neterminat și nesincer în ele. Și poate că am făcut o tâmpenie uriașă pentru că era, totuși, un rol principal, cu numele în titlu, dar mi s-a părut că nu era închegat încă. Aveam prea multe note, prea multe chestii la care mă gândeam. Mie îmi place să mă fure o structură. Înainte de orice ar însemna vanitatea mea sau de faptul că avem cu toții nevoie de bani, cred foarte mult în ceva puternic.  

„Nu mă simt bine când nu lucrez” spuneai într-un interviu acum câțiva ani. Cum a fost pentru tine perioada de izolare?

A fost foarte bună, de fapt. Am început să mă simt mai bine cu mine. Probabil că da, în continuare nu mă simt bine când nu lucrez, dar în perioada asta de izolare am avut foarte multă rigoare: am văzut foarte multe filme, am scris un scenariu de lungmetraj alături de Marc (n.a.: Marc Rissmann), am făcut împreună cu regizorul Balazs Juszt un scurtmetraj online, pe Skype, care acum e la Festivalul de Scurtmetraje din Los Angeles. Nu simt nicio secundă că aș fi stat.

Cu siguranță teatrul independent suferă cel mai tare în perioada asta. Cum crezi că va trece peste?

Atitudinea asta față de teatrul independent și față de artiștii independenți, oriunde în lume, mi se pare vomitivă. Și la noi nu e atât de rău ca-n Anglia. Acolo s-a spus în mod clar: „Nu contați! Nu vreți să vă găsiți un job în IT?” E înfiorător ce se întâmplă și la noi, și la ei, și peste tot în lume. Dar cred că singura variantă pe care o avem e să ne aducem aminte că noi suntem cei care aleg politicienii, noi suntem cei care aleg puterea. Trebuie să ne amintim că balanța e tot timpul în direcția asta. Sectorul independent trebuie ajutat. Noi n-avem cum să facem teatru pe Zoom. Și poate că n-ar trebui să fie ajutate mall-urile. Sunt niște instituții cu o târlă de bani. Mi se pare dezgustător ce se întâmplă… În perioada asta s-au întâmplat niște lucruri în lume care, în alți ani, ar fi părut premisa unei glume proaste.

Din păcate, teatrul independent e considerat un soi de răsfăț. De fapt, meseriile noastre sunt considerate: „Da… dar tu faci ce-ți place!” Dar nu e vina mea că fac ce-mi place! E vina ta că îți trăiești 40 de ani nefericiți făcând ce nu-ți place! Nu zice nimeni că trebuie să fim toți artiști, dar unii dintre noi sunt și trebuie să trăim cu asta.

Și mai e eternul argument: ce ați fi făcut toți în pandemie dacă nu aveați filme, cărți, muzică, seriale? Doamne ferește, ar fi trebuit să stați cu familiile…

Ana Ularu în rolul Evei Stellenbosch în serialul „Alex Rider”

Că veni vorba de seriale… Luna trecută a avut premieră serialul de spionaj „Alex Rider” în care tu joci rolul Evei Stellenbosch. Cum au decurs filmările? Povestește-mi cum a fost să-ți sărbătorești ziua de naștere la celebrul Hornsey Town Hall.

Mi-am sărbătorit ziua de naștere cu o ședință foto pentru personaj care nu mi-a plăcut deloc.(râde) Așa că mi-am petrecut prima parte a zilei fiind absolut deprimată de ce se întâmplă în jurul meu.

Serialul e foarte bun, e atât de bine făcut. A fost neașteptat pentru mine. Când a apărut am zis: „Hai să arunc un ochi, să văd ce-am făcut!” și efectiv am devenit dependentă de la primul episod. Nu mă puteam opri, l-am terminat în două zile. Chiar e de văzut. Pentru ei, nu pentru mine. Eu sunt acolo, am un rol important, dar ce fac acei copii e absolut fabulos. Otto Farrant, actorul care joacă rolul principal, este un suflet bătrân. Nu știu ce s-a întâmplat cu omul ăla ca la doar 23 de ani să fie așa un actor smerit, talentat, atât de viu și de generos, foarte versatil, care-și poate schimba într-o secundă traiectoria în funcție de indicații. Tot respectul. A fost o bucurie să joc cu ei. Între filmări, făceam o grămadă de tâmpenii, ne jucam tenis pe pereți, dar toți aveau o carte cu ei și citeau! Toți! Sunt foarte mișto. Atât de dornici să facă bine ce fac acolo, și nu să devină celebri…

La noi, în momentul în care împlinesc 20 de ani, toți vor agent și visează să ajungă la Hollywood, în loc să vrea să facă ceva bine. Am mai zis asta într-un interviu, dar chiar mi se pare esențial. Băi, nu mă mai întrebați cum să vă găsiți agent. Întrebați-mă: „De unde aș putea să citesc niște piese de teatru?”. Dacă unul m-ar întreba: „Cum ajung la Act? Vreau să pun o piesă acolo, am găsit textul ăsta.”, i-aș răspunde, l-aș sfătui ce să facă. Dar nimeni nu întreabă asta. Toată lumea întreabă: „Cum Hollywood?, Cum agent?, Cum am ajuns să joc în filmul ăla?” și chestii d-astea de scurtătură. Iar toți sunt pe Instagram blablaofficial și ne arată ce cafea mai beau… Au învățat ceva atât de cretin. Nu știu de unde a venit concepția asta că meseria e în a-ți face lobby. Nu e, chiar nu e. Și ca exemplu foarte clar, iată: actorul principal din acest serial nu are Instagram și n-a avut niciodată. Și este actorul principal dintr-un serial care, cred eu, va fi ceva mare!

„Avem tot timpul pe care l-am avut dintotdeauna. Tu ai încă tot timpul nostru.”  E una din replicile de final ale Mariannei din „Constelații”. Pe replica asta publicul deja își caută servețelele în buzunar… Ce sentimente se nasc în tine atunci când vezi publicul plângând la unul dintre spectacolele în care joci?

Mă bucur foarte tare. E urât că zic asta, dar mă bucur că-i emoționează. E atât de frumoasă piesa asta și e atât de greu de jucat. Mă bucur că are rezultatul pe care îl are. Eu simt povestea la un nivel la care nu mă chinui să-mi atrag aplauze, încerc doar să-i fac loc și să o aduc în fața oamenilor. Ce-am observat e că sunt mai mult bărbați care se emoționează. Și cred că se emoționează pentru că Radu (n.a.: Radu Iacoban) face un rol foarte mișto acolo, iar ei empatizează cu el și cu durerea lui Rolland în a-și pierde partenerul. Mi se pare înfiorător că singura posibilitate în care Rolland și Marianne sunt împreună e cea în care ea e bolnavă… Și că ce vine împotriva ei e exact cel mai mare atu al ei: mintea. Toată lumea se cam duce pe copcă, inclusiv eu, de la replica: „Știu cuvântul, știu cuvântul pe care încerc să-l scriu, dar nu știu literele.” Mi-e atât de dor și de spectacolul ăla…