În balanța mării, între plutire și rătăcire, timpul își pierde concretețea și se blochează în propriul egoism de a se sustrage fără a mai putea fi tras vreodată la răspundere. Ulise, adică Odiseu, al cărui nume înseamnă în greaca veche „bărbatul durerii”, căci o călătorie, chiar și în timp, presupune o despărțire, motiv categoric ce naște nostalgia, ei bine, acest Ulise stă aplecat deasupra mării și numără între valurile ei anii pe care îi mai are de îndurat până ce va ajunge acasă. Și cum să nu te lași intimidat de aritmetică și de geometrie, de ecuații cu atâtea necunoscute, când matematica, această disciplină profund neiertătoare, nu lasă loc umbrelor, eschivelor sau minciunilor, ea, care dezbracă realitatea de orice ezitare sau înfrumusețare?

Așteptarea, pe mare sau pe uscat, pe scenă sau dincolo de ea, are și o anticameră, una tenebroasă, nocturnă, iar avangarda, aici, este reprezentată de privirea rece care se fixează în beznă, când șuvoiul de gânduri, la fel ca în cazul Penelopei a lui Ulise, destramă toată pânza de sensuri construită peste zi. Lumina zilei devine astfel o fantasmă, o plăsmuire care doar ne-a ținut în viață, alerți și îndurători cu noi înșine, plini de speranța că mâine va fi mai bine, că mâine vom reveni, poate, la simplitatea lumii cu care eram obișnuiți, blazați, cârcotași, resemnați, temători și, poate, sănătoși, cine știe.

Bucla istoriei, cu fiecare răsucire, cu fiecare spirală, cu fiecare epidemie sau dezastru, ne-a demonstrat cumva că lucrurile își reintră în ordine dacă lăsăm timpul să curgă, să le spele, să le așeze, dacă lăsăm răbdarea să parcurgă întreaga hartă de emoții, cu fiecare loc nemarcat care reprezintă un pericol neștiut. Hic sunt leones. Așa notau marinarii diversele teritorii neexplorate încă, temându-se că acolo vor întâmpina o premejdie teribilă, așa cum noi ne ferim voit de un gând care ar putea reprezenta, într-un moment sau altul, o primejdie teribilă. Putem vorbi oare de răbdare atunci când ne gândim la Sisif? Poate fi azi teatrul un soi de bolovan pe care îl împingem iar și iar la deal, pe un teren neexplorat? Poate fi teatrul întruchiparea lui Ulise? Și, dacă ar fi așa, oare ar avea înțelepciunea să reintre în subsolul cuvântului grecesc, acel nostos, care semnifică întoarcerea acasă? Ar găsi cu iscusință o scăpare din brațele celor două amante, celor două fiice de titani, celor două nimfe, Calypso, care înseamnă a zăvorî, și Circe, care înseamnă a încercui? Vor găsi actorii Itaca? Sau fiecare este azi un soi de Penelopa, o insulă cu propriile granițe, netulburată de nimic din exterior?

Pariul cel mai mare, atunci când vom regăsi drumul spre teatrul pe care îl cunoaștem, va fi să ne întoarcem aceiași, cu același set de valori cu care am acceptat o întrerupere. Să înțelegem din această ruptură întocmai frumusețea absenței. Să nu cădem pradă superficialității de a găsi alt drum spre casă, o scurtătură comodă. Să fim suspicioși și să ne asigurăm că loialitatea încă tronează în ierarhia principiilor. Să fim adevărați, în ciuda a tot ce a transformat în noi acest virus, care s-a insinuat chiar mai profund, dincolo de biologie, până în pânza deja încurcată a fricilor de zi cu zi. Azi, frica a devenit un soi de piele suplimentară, aproape vulgară prin urgența ei, o a doua natură care ne și apără, ne și distruge. Fiecare gest pe care îl frângem la jumătate, bănuitori și temători, naște în adâncuri un regret că normalitatea și-a pierdut mediocritatea, banalitatea.

Mă întreb oare ce fac toate personajele blocate în emoția unui actor, oare cum își negociază distanța astfel încât să încapă toate, fără a se sufoca unele pe altele? Oare cum rezistă Romeo fără Julieta lui? L-a învățat cineva ce înseamnă răbdarea? Unde-s morile de vânt ale lui Don Quijote? Să dormi, să mori ar zice Hamlet? Godot, tu când vii? Cât de întinsă e marea pe care Ulise plutește în derivă? În derivă, în derivă, în derivă, s-ar auzi ecoul șoptit al vrăjitoarelor pădurii…