Toamna anului 2020 nu va fi ușor de uitat. De la fereastră lumea pare neschimbată, viața pare să continue firesc, în parcul din fața blocului copiii se joacă, sunt culori superbe de început de noiembrie. Și totuși, afară realitatea mușcă… În fiecare zi, noi și noi recorduri de îmbolnăviri, în fiecare zi cifre, numere curg peste noi cu violența lipsei de speranță, inducând un sentiment cumplit al sfârșitului, o panică ce a ajuns să ne curgă prin vene, o frică teribilă pentru viață… Suntem deja prizonierii propriei frici. Închiși în noi, în case, în micile noastre închisori cu televizoare și laptopuri și telefoane performante, așteptăm, sperăm, disperăm, reînvățăm să trăim și încercăm să ne convingem că trebuie să ne adaptăm la noua realitate.

Meseriile noastre, unele dintre ele, sunt în derivă, sunt pe cale de dispariție, copiii se mint că fac școala online, noi ne mințim că facem teatru mai departe, așa cum se poate. Și cumva chiar asta facem… Așa cum se poate. Chinuit, improvizat, încercând să ținem pasul cu o realitate nouă care pare dușmanul de neînvins al vechii noastre vieți. Ne-am păcălit în primăvară, când a început mica noastră apocalipsă, că totul va dura puțin, că din toamnă vom putea trăi cât de cât normal. Greșit. În toamnă realitatea a început să muște și mai tare. Sirenele ambulanțelor să urle și mai des, virusul să facă și mai multe victime în fiecare zi… Și în toată această nebunie, singura soluție pare a fi să rămânem în case. Fără speranță, fără luminița de la capătul tunelului…  Așteptând. Sperând. Disperând. Și ce facem cu noi în tot acest timp? Ce facem cu noi în timp ce ne luptăm cu acest virus? Ce facem cu visurile noastre? Cu lucrurile pe care unii dintre noi le consideram esențiale? Dar ce mai înseamnă lucruri esențiale în această nouă realitate minată din interior de frică?

În Belgia, cartea a fost clasificată „bun esențial”, pentru ca librăriile să poată rămână deschise. Și e aproape trist cât de tare ne bucură această veste. De parcă n-ar trebui ca pentru niște cetățeni evoluați, oameni ai secolului 21, să fie de la sine înțeles că „bun esențial” nu înseamnă doar mâncarea de la supermarket. De parcă n-ar trebui să fie de la sine înțeles că, pe lângă, mâncare, apă și haine mai avem nevoie și de altceva pentru a supraviețui. E aproape trist cum nimeni sau prea puțini par să observe că în această perioadă, cu atât mai mult avem nevoie de acel altceva care să ne readucă speranța în viață și să ne reamintească faptul că dincolo de moartea cu care suntem amenințați și bombardați zilnic, ca niște copii care n-au fost cuminți, mai e ceva… Și la acel ceva avem acces doar dacă la categoria „bunuri esențiale” vom învăța să trecem și alte lucruri decât produsele din supermarket. Poate c-ar trebui să ne jucăm puțin și să facem fiecare dintre noi o listă cu ceea ce considerăm „bunuri esențiale”. Și apoi s-o dăm mai departe, așa cum se aruncau mesajele în sticle în ocean, poate cineva, acolo sus, le va citi într-o zi…

Scriu acest text cu tristețea omului care a trecut prin episodul infectării cu Covid-19. Care s-a luptat cu disperarea și cu frica înfiorătoare care ni s-au picurat în vene în aceste șase luni. Și, așa cum mi-a spus o doctoriță de pe salvare într-o noapte, cel mai mare dușman e panica. Și m-am întrebat în toată această perioadă de ce? De ce nu ne vorbește nimeni despre speranță, de ce nu ne liniștește nimeni, de ce nu încearcă nimeni să ne dea curaj, să ne insufle acel grăunte de lumină care să ne ajute corpul să nu se prăbușească? De ce toată lumea vorbește numai despre moarte? De ce nimănui nu-i pasă de sufletele noastre? Oare au uitat toți doctorii că există ceva miraculos în noi, acel ceva imprevizibil și necunoscut, pe care ei ar trebui să-l știe cel mai bine, care poate face ca boala să fie înfrântă de propriul creier? Oare a uitat toată lumea că puțin optimism, puțină speranță, puțină grijă pentru sufletul nostru de oameni temători și fragili pot salva vieți? Oare a uitat toată lumea că dincolo de masca pe care cei mai mulți o purtăm și dincolo de dezinfectanții care ne-au ars mâinile – și mulți, mulți, mulți dintre noi tot ne-am îmbolnăvit – mai există ceva? Mai există un alt scut de protecție pe care tocmai frica asta animalică și tocmai panica asta înfiorătoare ni l-au dezactivat?

Textul acesta nu e neapărat o pledoarie pentru ca teatrul să fie clasificat în rândul „bunurilor esențiale”. Deși ar putea fi. Ar putea fi tocmai pentru că teatrul, prin iluzia de normalitate pe care o poate da chiar și într-o sală trei sferturi goală, poate că ar mai lăsa un loc de speranță. Pentru că azi, mai mult decât oricând, avem nevoie de povești. Și pentru că oricine a mers la teatru în aceste luni a simțit din nou mirajul acela, stropul acela de magie care transcende realitatea urâtă și dură. Și asta aproape indiferent de ceea ce vedeam pe scenă. Am uitat să fim critici în ultimele luni, am uitat să mai analizăm din punct de vedere estetic, pur și simplu am trăit și ne-am bucurat de o realitate aproape interzisă, mereu cu teama că dacă nu mâine, poimâine sigur din nou ni se va lua, din nou se va închide.

Și nu, nu e o pledoarie pentru deschiderea teatrelor. Deși ar putea fi… Și asta pentru că cel mai mare pericol ar putea fi tocmai faptul că ne obișnuim încet, încet că se poate și fără. Că putem trăi bine merci așa, fără nimic.

Și apoi ți-aduci aminte – dar asta e o altă discuție, desigur, mult mai amplă – ți-aduci aminte câte spectacole esențiale, câte spectacole pe care le-ai putea trece la „bunuri esențiale” ai văzut în ultimul an, înainte să înceapă pandemia. Și îți dai seama că au fost puține, extrem de puține. Că majoritatea nu erau decât „bunuri neesențiale”, ca niște pungi cu popcorn, bune numai să mai arzi o seară din viața ta.

Nu știu spre ce ne îndreptăm, nu știu dacă se va mai aprinde cu adevărat vreodată luminița de la capătul tunelului, nu știu dacă normalitatea va mai semăna vreodată cu ceea ce aveam înainte, dar cred cu tărie că teatrul trebuie să redevină un „bun esențial”. Însă pentru asta nu trebuie să ne mai mințim cu spectacole cvasi-inutile. Și, deși teatrul este și divertisment, cred cu tărie că pentru a readuce oamenii la teatru atunci când vom putea să reintrăm în teatre, va fi nevoie să le oferim lucruri adevărate, esențiale, nu așa-numite „produse” de care să simtă că s-ar putea lipsi oricând și că le-ar putea înlocui cu orice altceva.

Acest text este doar o mică pledoarie pentru a face ca teatrul să redevină un „bun esențial”, în așa fel încât să-i convingem și pe EI să-l treacă în rândul bunurilor esențiale…