Omul este curios. Dintotdeauna. De când a pus prima bucăţică de carne crudă pe foc, de când a pus pe limbă prima frunză din tufiş. Din curiozitate a început să studieze cerul şi probabil tot din curiozitate a început să colinde lumea să vadă ce e dincolo de pâlcul de pomi din faţa peşterii sale. Dacă omul nu ar fi fost curios, probabil că viaţa ne-ar fi fost şi azi mult mai simplă şi mai banală şi mai neinteresantă, dar nici măcar nu ne-am fi dat seama de asta. Curiozitatea e un semn de inteligenţă; când neastâmpărul unei minţi care îşi pune fel de fel de probleme şi caută răspunsuri şi se miră se întâlneşte cu altă minte care se joacă isteţ cu semnele de întrebare există şansa unei evoluţii reale. Dacă ne-ar lipsi această trăsătură vioaie, soră bună cu imaginaţia, am putea fi, poate, mai senini, mai paşnici şi mai banali.

Arta nu are voie să fie nici banală, nici cuminte. A existat o vreme când picturile cu tăvi înţesate de mere şi fazani şi cupe de vin şi tişlaifăre căzânde făceau furori şi erau considerate the new sexy. Acum par de-a dreptul kitschoase. A existat un moment de cotitură când şi un pisoar a fost considerat artă şi comentat ca atare; ba chiar a deraiat de-a binelea sensuri şi interpretări. Modele îşi au curiozităţile lor şi din inovaţiile mai mult sau mai puţin fireşti, derivate pe cale de consecinţă cronologică sau iţite din recunoaşterea critică a unei inventivităţi personale istoria artei e încă o carte deschisă.

Teatrul e arta care îşi arogă responsabilitatea de a stârni curiozitatea publicului, pe care trebuie să o şi recompenseze de fiecare dată cu o poveste spusă frumos; nu neapărat un frumos estetizant, ci un frumos adresat minţii, emoţiilor, posibilităţilor de interpretare, conexiunilor culturale şi sociale şi aşa mai departe. Un spectator care nu e curios să afle „cine e criminalul” nu va avea o seară prea reuşită în sala de spectacol. Dacă intri de-a binelea în poveste, automat se declanşează mecanismul acesta complex al întrebărilor şi al curiozităţii care te face să anticipezi, să speri, să ţii cu un personaj până în pânzele albe, să te bucuri sincer şi să plângi la fel de sincer pentru soarta lui.

Aflându-ne deja pe o treaptă destul de avansată pe scara civilizaţiei, într-un secol în care credem că le-am cam văzut pe toate, suntem greu de surprins. Curiozitatea pare că e amorţită de un déjà-vu continuu, care ne face pretenţioşi în urma eşecului multor propuneri care nu reuşesc să ne impresioneze. Ştim deja cine e criminalul. Le ştim pe toate. Şi atunci ce mai rămâne de făcut? Ce ne mai mână în luptă? Ce ne mai pune pe gânduri, ce ne animă aceste existenţe previzibile prin atoatăcunoaşterea aflată în buricele degetelor noastre?

Sămânţa de scandal. Apetenţa pentru nou într-un timp când nici hologramele nu ne mai prea impresionează, nici Siri nu mai e aşa wow trebuie hrănită. Iar dacă tehnologia galopantă din viaţa de zi de zi nu prea ne mai satisface această nevoie – ni se pare firesc să apară un nou model de Iphone o dată pe an şi ni se cuvine chiar să fie inovator, ba chiar ne supărăm când nu aduce mari schimbări – ne refugiem în curiozitatea malformată în bârfă şi scandal. Iar teatrul reface acelaşi model. Ba chiar îl potenţează.

Sursa de efervescenţă a vieţii teatrale nu e generată de mari descoperiri de reinterpretare a lui Shakespeare sau entuziasmul generat de reuşita unui coleg sau de ideile care mustesc pe o temă dată în scrierea unei piese. Cea mai bogată discuţie se învârte în jurul a ceva ce ai auzit de la cineva care ştie de la cineva care cunoaşte pe altcineva care a fost chiar de faţă când un altul a spus despre X… nici nu mai contează ce. Important e că tu ştii. Şi de-abia aştepţi să spui la rândul tău. Spectacolul circulaţiei informaţiilor irelevante e mai bogat decât orice text dramatic. Iar nevoia de a te simţi relevant, continuu relevant, deviază în mici demonstraţii de forţă disproporţionată numite generic „scandaluri”. Mulţi se alimentează din ele. Îşi fac un scop din asta. Şi din arţag în arţag, din împunsătură în înjurătură poate se lipeşte puţină atenţie aducătoare de faimă şi de numele tău. Se vorbeşte despre tine, devii relevant, chiar stârneşti curiozitate. Iar când lumea e curioasă şi vrea să afle ce e cu tine şi calcă pragul spectacolelor tale sau deschide coperta cărţii tale, atunci de-abia se poate pune în mişcare curiozitatea autentică.

De la curiozitate la plictis la bârfă la scandal şi înapoi – un parcurs foarte palpitant al ideilor în natură. Privit cu umor şi detaşare e chiar ingenios. Altfel e un răsfăţ inofensiv. Dar, puse astfel în relaţie, pe cale de consecinţă, chiar şi aceste mici „plăceri ale vieţii” – bârfa suculentă şi scandalul săftos – denotă o formă de curiozitate ce inspiră inteligenţă şi efort intelectual.