Text scris cu prilejul Zilei Dramaturgiei Românești, serbată pe 13 noiembrie 2020, eveniment organizat de Muzeul Național al Literaturii Române.
Cuvintele sunt azi devalorizate… cuvinte repede aruncate pe ecrane de unde tot atât de repede dispar. Cuvinte răspândite ca praful… cuvinte jignite! De aceea poate tânăra generație „teatrală” le consideră ca fiind la îndemâna tuturor și purcede la un instantaneism vanitos, adoptând practica „scriiturilor de scenă”! Scriituri pe care, precipitat, „colectivele” de tineri le improvizează! Persistența textelor programate, ca prezervativele, pentru „unică folosință! Azi îmi e dor de cuvinte și de texte pe termen lung! De vorbe vechi și noi, reînviate sau recent născute… vorbele timpurilor de altădată și ale celor de acum! Dar vorbe semnate, și nu doar ivite din repetiții și glume de echipă! Teatrul actual e orfan de texte și de aceea, mai mult ca oricând, ele îi sunt necesare! Textele neliniștilor noastre și ale așteptărilor nesatisfăcute, textele prezentului! Ele se împlinesc pe platoul scenei și reverberează grație actorilor!
Dacă spectacolele exultă și dispar, textele rămân, amprente ce permit să recunoaștem experiențe trăite și ciclic refăcute! Dramaturgii furnizează garanția timpului. Ei sunt paznicii duratei… Grație lor dispariția nu e definitivă, nici generalizată. Dramaturgii ne consolează de melancolia efemerului! Dacă prezența actorilor e trecătoare „floare a cireșilor”, textele sunt „trunchiul” pe care, an de an, ele renasc.
Cineva spunea provocator: „cauzele pentru care merită să lupți sunt cauzele pierdute”. Nu perspectiva victoriei motivează imperativ angajarea, ci necesitatea profundă de a se dărui unor valori amenințate, dar personal indispensabile. A scrie azi pentru teatru implică un asemenea devotament laic, o devoțiune lipsită de recompense imediate, deși succese fulgurante, surprize fericite pot interveni… Dramaturgia a devenit o vocație profană pentru sfetnicii cuvântului! Să-i onorăm, să-i sărbătorim și, implicit, să ne încurajăm! Căci astfel teatrul își confirmă puterea de a gândi, de a emoționa prin cuvinte și situații, prin personaje și dialoguri! Un spectacol fără text e ca o pictură abstractă… îi lipsește suportul concret!
Orice text se impune când e o mărturie, un strigăt, o chemare lansată în direcția celorlalți! Un efort comunitar! Atunci el suscita o rezonanță ce ne reunește și ne asociază, pe toți, împreună, dincolo de frontiera scenei și a sălii. Dar el e totodată un apel ce suscită ecoul scenei!
Să apărăm textele și dramaturgii atunci când totul îi amenință! Și, totodată, teatrul a cărui stingere de mult a fost anunțată, dar, din fericire, neconfirmată! Textele îi servesc de hrană necesară! De aceea, scena le așteaptă, le întrupează și le constituie în tezaur constant reînnoit!
2 Comentarii
Marian Popescu
În teatru, și nu prin ușa din dos ci prin poarta mare, a pătruns trivialul, grotescul care dă naștere pe moment rumorii unei veselii atât de efemere încât poate că nici n-a existat. Textul studiat, rafinat, intriga preconcepută și atent controlată și dusă acolo unde se vrea de fapt, mișcarea scenică a personajelor, totul este neglijat, pus pe locul 90 și astfel piesa românească pare un mănunchi de replici efemere fără conținut fără să se ajute una pe alta și să se adune într-un concept artistic articulat, pare că totul e la voia întâmplării cum a ieșit din condei.
Violeta
Actorul si salbaticii poate fi poezia cea mai fidela a metaforei care leaga arta teatrala cu aspiratiile ei, in spatiul subcarpatic, si pe care se pot pune bazele unui nou inceput,atunci cand acesta va fi posibil.
Imprejurarea faptelor cu care ne confruntam si care au trecut teatrul intr-o conditie si o realitate statica din pacate,nu trebuie sa aiba si urmari decisive in planul gandirii artistice.
Lasati poporul roman sa rada,impotriva prostiei,impotriva batjocurii,impotriva minciunei si a ridicolului,impotriva vorbelor umflate si nu transformati tara asta intr-o Romanie cenusie.
Acesta poate fi si deznodamantul final al unui mare artist cum a fost Tomita Caragiu. Un testament de iubire in conditiile in care totalitarimul comunist ne rodea ca un vierme subdol.Si daca am fost capabili atunci sa o facem in arta teatrala, ca un mijloc de sustinere morala a spiritelor oamenilor, nu putem sa nu o facem astazi.Pastrarea radacinilor artistice in textele dramaturgice este o conditie necesara cu atat mai mult cu cat in timpuri contemporane, numai avem acelasi har de a scrie.
Se spune ca nu exista o legatura intre stiinta si arta.Eu cred ca da,si asta prin faptul ca in mitologia greaca
nu exista o divinitate a spatiului,ci numai a timpului,Zeul Cronos.In schimb in stiinte se pleaca de la spatiul tridimensional la care se adauga componenta timp.Nu este oare aceasta si misiunea artei teatrale,propagarea in timp si spatiu a acelor realitati umane, multe dintre ele complexe si dureroase.Si asta cu scumpul pret in arta ca si in stiinta cand anacronismul vine pedepsit.
Ceea ce eu ca spectator mi-as dori sa continui sa vad in teatru este, la inceput, dupa trecerea acestei sumbre perioade de tacere , planul artistic al comediei .Numai el ne poate face sa uitam si sa ne relaxam.Stiu bine ca cer mult,foarte mult, pentru ca a face o comedie reusita este mult mai greu decat a face o tragedie.Totul trebuie milimetrizat,calculat in minim detaliu plecand de la gestualitate la text.
Totul pentru a nu termina ca in parabola strehleriana cand la repetitiile pe scena Teatrului Piccolo ,Ferruccio Soleri sub abila masca a lui Arlecchino, il intreaba pe Strehler dupa ore si ore de executie scenica cum este recitarea sa,si la care Maestrul raspunde:”Va bene Ferruccio,va molto bene, ma tu, non fai ridere”
In istoria sa teatrul a trecut prin multe vicisitudini, iar dramaturgii sai cei mai celebri au lasat amprenta lor importanta prin textele care au urmat.Plecand de la Shakespeare dupa pandemia de peste in care scrie Re Lear si Macbeth ,si chiar dupa cumplitul incendiu care distruge Globe Theatre din Londra ,pana la B.Brecht care la instaurarea nazismului scapa din Germania si isi scrie operele sale in alte tinuturi.Numai doua exemple din ierarhia multor altora care definesc bine cum se poate lua totul de la inceput, atunci cand exista vointa si talent.
In ciuda criticilor pe care tanara generatie le face la adresa unora dintre noi care preferam dramaturgia veche ,si de care suntem legati pentru valoarea sa incontestabila,eu cred ca noi nu ducem lipsa de texte valoroase care pot fi reactualizate fara a se pierde farmecul lor in continut.
Limbajul sau cuvantul este alta componenta importanta care necesita o schimbare urgenta in arta.
Multe ar fi de spus,concret si imediat ne ramane asteptarea (sper nu astepatarea lui Godot)a unor timpuri mai bune si in care teatrul cu siguranta va fi capabil sa se intrupeze din propria sa cenuse.Pana atunci adoptam tacerea ca forma de respect si nu de neintelegere a ceea ce simtim.