În 2013, Irina Bucescu și Costas Ivanov au format Temple Invisible și muzica lor s-a făcut auzită și în țară, și în străinătate. O actriță și un regizor de film au încercat un drum nou, pe care merg în continuare. Viața lor înseamnă muzică, film, teatru. Atunci când viața artistică se va relua, pe Irina Bucescu o puteți vedea la București în spectacole ca „Totul în grădină” (Teatrul de Comedie) „Tartuffe sau Impostorul” (Teatrul Metropolis), „Mobilă și durere” (Teatrul Dramaturgilor Români), în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Până atunci, până când vom retrăi bucuria de a merge la teatru și la un concert bun, experiențe care, spun cei doi artiști, nu seamănă cu nimic altceva, să privim spre prezent, spre nevoile oamenilor și să încercăm să le înțelegem. Să privim spre doi artiști, spre lumea și spre aspirațiile lor, cu gândul la bucuria de a face artă și de a dialoga despre ea.

E o perioadă complicată pentru artiștii din lumea întreagă. E o vreme a fricii. Cum arată prezentul tinerilor creatori care sunteți? V-a fost frică?

Costas Ivanov: Eu sunt antrenat. Lucrez foarte mult de acasă, iar asta spune tot. Și nici nu-mi place să ies foarte mult. Mare parte din universul meu e acasă. Am un studio acasă. De montat, montez tot acasă, unde am tot ce îmi trebuie. Suntem destul de autonomi. În prima parte a lockdown-ului, da, a fost un sentiment urât, pentru că nu puteam să ieșim în natură. Am resimțit lipsa conexiunii cu natura. Dar să merg pe străzile Bucureștiului, eu, personal, nu am simțit nevoia. Din alte puncte de vedere, cum ar fi că nu mai sunt joburi, că au cam turbat oamenii – în advertising, de exemplu –, e neplăcut. Dar ne-am canalizat energia pe stat, scris, citit, învățat lucruri noi, compus, mixat ș.a.m.d.

Irina Bucescu: E o trudă. Constant apare o frică: acum ia forma pandemiei, în alte dăți lua alte forme. Am contrabalansat frica prin a merge în natură. Avem norocul de a avea prieteni care au casă la munte. Am fost la mare cu cortul, într-o zonă izolată, am fost la Cetate, unde erau puțini oameni, unde ne-am plimbat prin pădure și Costas a filmat ceva. Am fost la mânăstiri. Am vrut eu să-mi reiau conexiunea cu străbunicul meu, pe care nu l-am cunoscut, care a slujit la mânăstirea Sucevița. Am cunoscut-o pe maica stareță, am vorbit, ne-am povestit, a venit cu o mână de cărți. A apărut un călugăr care știa cine a fost Casian Bucescu. Conexiuni se pot forma în continuare, păstrând limitele necesare în situația dată. Parcă am avut mai multă disponibilitate pentru asta. Acum am început să căutăm și în zonele pe care le tot amânăm.

C.I.: A fost ca un voiaj spiritual, a fost totul numai pentru noi. În octombrie nu mai era nimeni acolo, parcă totul era doar pentru noi doi. Nu era nici picior de turist, eram doar noi doi pe niște drumuri unde totul era încă verde, nu începuse perioada de auriu. Am întâlnit numai oameni care parcă ne ieșeau în drum.

I.B.: Ca în poveștile lui Creangă.

C.I.: Am dormit în mașină câteva nopți. N-am vrut să mergem nicăieri.

I.B.: E altfel contactul cu natura când deschizi ochii și auzi vrăbiuțele, vezi cum intră razele soarelui prin mașină. Deschizi trapa, te inundă mirosul. E ceva extraordinar.

C.I.: Ne-am întors amândoi foarte încărcați.

Toamna înseamnă însă, în mod normal, și un nou început: se deschide stagiunea, începe o nouă etapă a vieții culturale. Cum resimțiți lipsa acestui început?

I.B.: Există o apăsare și fiecare vrea să meargă mai departe, să evolueze. Continuăm cu muzica în timpul acesta. Am continuat să compunem, ne-am axat mult pe simfonic. Dacă până acum mergeam foarte mult pe electronic și pe dark, acum am simțit altă nevoie. Cumva, ca să contrabalansăm tot, pentru că simfonicul te înalță.

Temple Invisible, formația pe care ați înființat-o acum câțiva ani, înseamnă în primul rând muzică eclectică. Dar de ce „templu” și de ce „invizibil”, când societatea noastră este, în general, foarte preocupată de vizibil?

I.B.: Mie îmi place foarte mult Kahlil Gibran. În „Profetul”, întrebat fiind de oameni, vorbește despre mai multe secțiuni ale vieții. Când vine vorba despre spiritualitate, el, sufit, zice așa: nu e nevoie să intri în templu ca să ceri ceva, nu e nevoie să intri în templu ca să faci ceva, e suficient pur și simplu să intri în templu. Iar templul acela e un „templu invizibil”. De aici numele. Cred că e vorba despre intrarea reală în noi înșine. Universul nu se poate percepe atât cu mintea, cât simți cu sufletul. Ca și sufletul, și templul sinelui e invizibil.

Temple Invisible și-a început drumul acum mai bine de cine ani, s-a plimbat la diferite evenimente de gen din România și din străinătate. Încotro ar vrea el să meargă?

I.B.: Zona simfonică e ceva ce ne doream de mult, dar ea ne scoate din autonomie. E ceva mult mai complex, presupune un număr mare de oameni și, deci, mult mai multe eforturi de natură financiară, iar aici e adevărata problemă. Cu alte aspecte ne descurcăm, Costas fiind regizor și producător, iar eu actriță. Sunt multe trupe electronice care au făcut simfonic și proiecte hibrid și noi am vrea să ne îndreptăm într-acolo.

C.I.: Și noi am produs în casă varianta simfonică pentru piese electronice. Ca un fel de mockup, piesa fiind aranjată și orchestrată tot de noi. Dar consider că, până nu ajung să fie chiar adaptate de un aranjor, partiturile nu pot fi decât variante de mock up, care arată cam ce vrem și cam ce fac instrumentele.  Cât despre viitor, nu putem ținti decât sus. Într-un an, doi, am putea să ne deschidem un label personal. Până acum n-am fost semnați de nicio casă de discuri și n-am apărut sub numele niciunui label. Asta cred că ar fi un lucru bun: să ne adunăm cinci-șase artiști și să apară pe labelul nostru.

I.B.: Muzicienii ne caută, vor să lucreze cu noi, dar, pentru că nici ei nu au bugete, devine destul de dificil. Am fost invitați să cântăm la festivaluri internaționale, dar e destul de greu să se lege într-un timp foarte scurt. La Londra ne-au așteptat niște oameni de la o agenție de artiști, ei au suportat toate costurile. A fost un fel de showcase, la care au venit promoteri, oameni de specialitate. Noi am fost cu Rone, DJ, producător, am avut un feedback foarte bun. Cel mai frumos a fost că ne-au așteptat oameni afară să ne spună „Mie mi-a plăcut aia” sau „Mie mi-a plăcut ailaltă”. Ei înțeleg că e o vulnerabilitate/ un curaj să faci asta și te respectă din start. Iar apoi fiecare spune ce crede. După aceea au venit invitațiile – la radio etc. –, lucru pe care noi n-am putut să-l facem, pentru că nu ne permitem să mai stăm acolo încă o săptămână. Așa că am făcut niște lucruri online pentru posturi de radio de acolo. Dar în lumea noastră e foarte important să fii acolo, să fii prezent. Am avea nevoie de susținere din acest punct de vedere, ca să putem să filmăm live-uri aici. Sună în regulă din studio, dar oamenii vor să vadă.

C.I.: Se pare că este indispensabil content-ul video în momentul ăsta. Nu-ți mai ascultă nimeni muzica dacă nu te și vede. A devenit pur și simplu necesar.

Apropo de imagine, pandemia a însemnat și apariția unor spectacole de teatru, experimente și performance-uri în format online. Ce ați avea de spus aici?

C.I.: Sunt niște soluții de moment. Eu nu cred că o să funcționeze niciodată entertainmentul online. Sau o să devenim cu toții obezi în douăzeci de ani, o să mâncăm popcorn, o să stăm la pat și o să ne uităm la entertainment încontinuu. Eu nu văd ceva bun în asta. La teatru trebuie să mergi, teatrul este energie.

I.B.: Teatrul e gândit pentru acel schimb energetic în prezența ambilor participanți, emițător și receptor. Dacă iei teatrul și-l filmezi cinematografic, prin mijloacele cinematografice, atunci devine film. Sau, sigur, poate fi undeva în zona „Dogville”.

C.I.: Cum am intrat în pandemie, toată lumea și-a scos telefonul și s-a filmat cântând la pian și la chitărușcă… Și?

I.B.:  Când mă uit la Radiohead, la From the Basement, mă inspiră ce văd acolo, în subsol, simt atmosfera și vreau să mă duc să-i văd și să-i ascult live. La asta mă inspiră. Când nu am acces la ei, bineînțeles că e un moment intermediar foarte bun. Mă așez, mă relaxez, mă transport în acel loc ș.a.m.d. Dar eu asta vreau: să mă duc acolo și să simt și eu același miros pe care-l simt ei, aceeași adiere. Cred că simțurile sunt foarte importante, iar online-ul, în afară de auditiv și vizual, nu-ți împlinește celelalte simțuri, experiența nu e atât de completă.

C.I.: Momentul prezent e foarte greu. Vorbeam și cu prietenii mei ingineri de sunet. E chiar un breakdown nervos la toată lumea. Din toate festivalurile, din toate angajamentele, nu a mai rămas nimic. Oamenii ăia s-au pregătit atâția ani, au muncit atât să devină din ce în ce mai buni, iar acum…  Ce s-a întâmplat îți creează și un  fel de handicap. E vorba despre profesii pe care le faci din plăcere și să rămâi de mâine fără ce ai…

În ceea ce vă privește, profesie înseamnă muzică, teatru, film. În viața Irinei Bucescu ele au apărut devreme, în copilăria idilică petrecută la Iași. Iar apoi?

I.B.: Nu a fost o copilărie pur romantică. De fapt, cum se zice, fiecare are o cruce, ceea ce ne face și bine, căci fiecare are de depășit anumite întâmplări și lucruri care, odată depășite, ne ajută să ne reechilibrăm, să creștem. Dar da, m-am născut într-o familie de artiști, bunica mea a fost profesor universitar de muzică și primul rector ales liber, după comunism, al Universității de Arte „George Enescu” din Iași, iar mama mea e actriță, unchiul meu e tenor etc. Când aveam doi ani, am apărut prima dată într-un film, în „Polul Sud”. La un moment dat am vrut să mă opresc. Mama tot organiza spectacole cu mine, iar fetițele din jur erau deranjate că eu aveam rolul principal. Eu am simțit și m-am oprit, am zis că nu mă mai interesează, dacă e așa. Am jucat peste încă vreo trei ani la Naționalul din Iași în „La răscruce de vânturi”. La paisprezece ani am jucat în filmul „Sex Traffic”, o altă experiență frumoasă. Am mers apoi la actorie, inspirată de faptul că, dincolo de orice probleme existau în viețile noastre, în momentul în care mama se urca pe scenă apărea o sferă de lumină care mă inspira, mă făcea să râd cu ea, să plâng cu ea. Ea era altcineva, deși simțea că e mama mea. Și eu simțeam că e foarte fericită, dacă nu cea mai fericită, când e acolo. Și, pentru că e și în natura mea, mi-am zis că trebuie să încerc să fac asta. Întotdeauna pe scenă sau în fața camerelor m-am simțit luminoasă, am simțit că fac ceea ce trebuie să fac. Iar asta m-a ajutat să merg mai departe.

Te împlinește teatrul?

I.B.: Da. Iar acum îmi lipsește enorm. Îmi place să fiu pe scenă, dar și să filmez. Când sunt pe scenă, simt că e o forță anume pe care trebuie să o exprimi așa. Sunt oameni făcuți pentru meseria asta, dar care nu o fac și răsfrâng energia asupra lor într-un fel ciudat. Există o plenitudine pe care trebuie s-o exprimi, pe care e necesar s-o exprimi. Și e nevoie și de o doză de narcisism. Fără o doză sănătoasă de narcisism, nu te urci pe scenă, nu te arăți altora. Nu poți, dacă nu ai încrederea că meriți să fii acolo și meriți să fii văzut.

Dar în viața lui Costas Ivanov cum a intrat filmul?

C.I.: Eu nu vin dintr-o familie cu pedigree artistic. Crescut de o bunică, o mătușă și o mamă, nu prea am fost înțeles în toate manifestările mele artistice, nu prea am reușit să mă exprim artistic decât începând din facultate. Mi-am dorit să merg la liceul de muzică, dar nu am fost lăsat – de frică. Probabil din frica lor că eu nu o să mă descurc ca artist. Așa că am făcut alt liceu din Galați. Spre sfârșitul liceului, aveam gândul să merg la Conservator. Dar au apărut tot felul de oameni care m-au cam speriat. Pasiunea mea era să filmez. La începutul anilor ’90, unchiul meu venea din Belgia să-și petreacă vacanța de vară în România. În primele trei veri mi-a dat camera lui de filmat pe toată perioada șederii și eu scriam scenarii și mergem pe faleza din Galați, unde filmam cu verii mei sau cu vecinii. După care am primit cadou această cameră cu care mi-am făcut mâna și pe care o am și azi. Am intrat la Regie Film la UNATC, am început să lucrez din timpul facultății, ceea ce e foarte important. Mi-am dorit toată viața să învăț să când la pian, dar nu s-a putut, că n-a fost buget. Așa că în liceu mi-am luat o chitară. Am învățat mai mult autodidact decât cu profesor. Țin minte că mă duceam la liceul de arte din Galați noaptea sau seara ca să fiu singur la pian. Era după Revoluție, nu se găsea nimic, dar eu aveam flacoane de esență de vanilie aduse de mătușa mea din Grecia și le dădeam șpagă femeilor de serviciu. Ele mă lăsau o oră-două, cât curățau, să zdrăngăn. În timpul facultății, a început antreprenoriatul, mi-am dat seama repede că eu sunt artist, nu sunt bun la business. Pe la 24-25 de ani mi-am luat primul pian. Apoi mi-am luat placă de sunet, cabluri, o chitară, o clapă, am început să învăț, am luat-o de la zero. Așa mi-am petrecut eu noapte de noapte cred că vreo zece ani. Am încercat să ascult și să învăț singur tot ce mi-a plăcut mie, pentru că producție muzicală nu ai de la cine să înveți. Am studiat și am citit mult. Încet-încet, așa am ajuns ca acum să ascult și să pot să desfășor orice melodie în toate componentele ei.

Aceasta ar fi matematică. Dar la poezie cu se ajunge în muzică?

C.I.: Cu sufletul. Tot ce am făcut a fost autodidact, după ureche și instinct. N-aș putea spune că m-a inspirat vreun profesor, cu ei am avut, din păcate, numai experiențe neplăcute. Nu vreau să generalizez, dar am un gust amar în urma acestor ani „de formare”. Ei n-au făcut decât să mă complexeze mai tare, nu să mă deschidă. Cred că e greu pentru un profesor cu mentalitatea de aici să-și vadă studentul mai potent – și nu mă refer doar la mine, ci și la colegii mei.  Revenind, în suflet e totul.

Iar „frica ucide sufletul”, spunea Albert Einstein și lumea trăiește un moment în care se potrivesc acest cuvinte. Trăind această pauză nedorită, ați făcut cumva descoperiri în și despre propria persoană?

C.I.: Nu știu dacă am descoperit, dar am lucrat cu mine și mi-am dat teme noi legate de a aborda lucrurile altfel, de a accepta că lucrurile pot fi și altfel, de a accepta mai ușor unele lucruri cu care nu eram de acord. Să nu mai fiu atât de tranșant și de radical, să las loc și spațiu și să mai dau o șansă, dacă e cazul? Cred că am învățat să fiu și ceva mai indulgent cu mine și, cu ocazia asta, să mă și accept mai bine. Simt că m-am așezat, într-un fel în care nu m-am mai așezat până acum. Ascultând ecoul de jur împrejurul camerei, îți cam dai seama de limitări și de nelimitări. Și că, de fapt, aia nu era o limitare, ci era frica din capul tău. Cred că da, am căpătat mai mult curaj de data asta și am deblocat niște lucruri care mă limitau.

I.B.: Eu nemaiavând familie acum, am simțit că am regăsit înrădăcinat în pământ tot avântul spiritual. Pornind de la străbunicul și de la oamenii pe care i-a atins, mi-am dat seama că e OK că nu sunt atemporală, că duc mai departe o deschidere spirituală, că trebuie să hrănesc această deschidere a mea. Am înțeles că e OK spiritualitatea din România, m-am simțit mândră că-s româncă din Bucovina, unde sunt niște oameni atât de calzi, atât de îngrijiți, care strâng leu cu leu și refac acoperișurile ca acum 150 de ani, ceea ce e un efort pe care ar fi frumos să-l facem din ce în ce mai mulți. Efortul lor se vede și eu îl apreciez. E ceva ce spiritualitatea românească încă mai conține. Noi am prins o perioadă în afara sezonului și ne-am putut bucura pe deplin.

C.I.: Și acolo nu sunt oamenii nevrotici. Acum, reintrând iar cu provincia, am descoperit că oamenii nu sunt atât de nevrotici ca la București. Aici devii nevrotic de cum intri în oraș, iar când urci la volan devii un monstru. Și la Iași se grăbesc oamenii, dar nu te claxonează întruna. Aici e multă agresivitate. Nu mai există disponibilitate, răbdare, compasiune. Cazi pe stradă și lumea are impresia că o faci „la mișto”, nu te mai crede nimeni. S-a atins limita maximă de anxietate. Stai două ore la volan și te întorci cu febră musculară. Toată lumea urlă, țipă, scuipă. Cu excepțiile de rigoare, calitatea umană e zero. Sigur, există și câte două zile în care totul e minunat și toată lumea e bine-dispusă, dar atât.

I.B.: Ca popor, am trecut prin mai multe traume, trebuie să ne vindecăm și să ne asumăm procesul de vindecare.

Și în lumea asta ce (mai) pot aduce teatrul, filmul, muzica? Iar artiștii cum pot aduce publicul spre arta lor?

I.B.: Cel mai adevărat mod de a aduce oamenii la tine e să fii autentic tu cu tine – ca om de teatru, ca om de film, ca muzician. Atunci, le vorbești cu adevărat oamenilor. Iar ei le vor spune altora cum i-a atins asta, ce a generat în ei. E cea mai de preț modalitate de a aduce oamenii de teatru, la film, la concert.  Calitatea umană pe care o vei găsi în evenimente ce țin de teatru, film, muzică și astfel de comunicări și conexiuni profunde te va ajuta să evoluezi.

Actrița Irina Bucescu face parte dintr-o trupă de teatru pentru care calitatea și valoarea primează. Dacă ar fi să-i explici unui tânăr cititor ce înseamnă spiritul de trupă, ce i-ai spune?

I.B.: Există un sentiment de familie. Există o acceptare a propriei persoane și, cu măsura pe care o ai de a te accepta pe tine, îi poți accepta și pe ceilalți. E vorba despre susținere și despre provocare, în sensul în care îi permiți celuilalt să fie așa, îl asculți, îl provoci în zonele în care vezi că-i e frică, îl susții dacă vezi că frica e prea mare, îi faci complimente, dar cu măsură. Există și bucuria jocului. Toți ne bucurăm că suntem acolo, ne place să comunicăm unii cu alții, ne place să ne redescoperim. E foarte mult umor la noi. Glumim mult unii cu alții și putem fi și răutăcioși. E ca la o rețetă bună: e nevoie de puțină sare, de puțin piper etc. Cumva, fiecare dintre noi reușește să pună cantitățile corecte. Domnul Victor Ioan Frunză a știut cum să ne aleagă și a simțit ce poate aduce fiecare ca să echilibreze. Conducătorul e foarte important și el dă startul. E o onoare, un privilegiu, o șansă extraordinară de dezvoltare să fii într-o astfel de trupă de teatru.

Atunci când viețile noastre vor reveni „la normal”, publicul va veni la teatru/film/concert cu aceleași așteptări?

C.I.: Eu cred că o să fie o sărbătoare.  O să fie o perioadă abundentă – o să fie un val de show-uri și de evenimente de entertainment și de manifestări artistice de orice fel. O să celebrăm din nou bucuria de a sta împreună, o să putem să primim și să dăm iar energia de care avem nevoie. Cu energie pleci acasă de la teatru și de la concert și ea îți dă sens. Un spectacol bun îți dă un reset total. Un spectacol bun e de o mie de ori mai profund și mai pozitiv decât orice ședință de meditație. Eu, când merg la teatru și mă prinde spectacolul, pur și simplu trăiesc o ședință de meditație. De la un spectacol bun, de la un concert, de la un muzeu pleci atât de încărcat și de inspirat, încât vrei să cânți, să scrii, să compui, să le faci pe toate, ai o efervescență pe care viața de zi cu zi nu ți-o dă.

I.B.: Într-un spectacol bun, vezi oameni vii și-ți dai seama, într-un fel, de privilegiul pe care îl ai de a fi om, de a simți emoțiile pe care le simți, de a trăi viața, de fapt, pentru că vezi ceva viu și te inspiră atât de mult, încât îți dai seama: „Da, și eu pot să trăiesc și pot să mă bucur de emoțiile mele și nu trebuie să mă pedepsesc dacă sunt trist. Cât frumusețe poate să fie într-o tristețe! Câtă viață poate să fie într-o dezamăgire! Uite că viața nu se termină”. Și tu, din exterior, vezi că nu se termină. E ceva atât de sublim în teatru! Îți dai seama de bucuria și de privilegiul de a fi om Și apoi simt că mă duc în viață cu un avânt nou, cu un avânt sporit de a fi om. Fie că mă împiedic, fie că mă bucur, fie că sunt în agonie, fie că sunt în extaz, acel viu pe care îl trăiesc cu oamenii de pe scenă îl pot trăi și-n viața mea.

Foto 1: Oltin Dogaru

Foto 2 și 3: Adriana Grand