Este incontestabil că pierderile marilor artiști lasă găuri de neacoperit în sufletele oamenilor care au crescut privindu-i. Nu pângărește nimeni amintirea rolurilor memorabile pe care aceștia le-au lăsat să intre în istorie. De fapt, acest text nu este nici pe departe o comparație conflictuală între generații. Însă aceste platitudini – aceste texte clișeistice despre cum au rămas doar uscăciuni pe scene în timp ce florile se ofilesc sau despre cum suntem din ce în ce mai săraci – nu au decât prea puțin de-a face cu sentimentul real de regret și melancolie pe care îl provoacă vestea morții unui actor îndrăgit.

În definitiv, nu oamenii care încă merg la teatru îi plâng pe marii actori atacându-i pe tinerii care n-au avut nici timp, nici loc să se afirme încă. Aceste păreri sunt adesea lansate în necunoștință de cauză, raportate la o perioadă de glorie trecută, fără a se ține cont de pulsul din prezent al teatrului. Observația că nimic nu se va ridica vreodată la nivelul școlii vechi, cu care au crescut toți părinții de astăzi, este corectă în principal, pentru că societatea nu se mai hrănește exclusiv cu aceleași câteva zeci de fețe atât la teatru, cât și în filme. Este greu ca un artist român de astăzi să însemne pentru cineva ceea ce însemna generația de aur pentru publicul ei.

Chiar și așa, nu se poate spune că, anual, absolvă facultatea trei Ștefani Iordache, două Gine Patrichi și un Gheorghe Dinică, doar că, săracii, nu au vizibilitate. Desigur că putem vorbi despre tendința spre superficialitate a omului secolului al XXI-lea sau despre cum școala de teatru românească devine din ce în ce mai subțire – perspective subiective, dar reale. Însă cauza acestui cinism care glorifică din amintiri nu este tocmai o analiză cinstită, ci mai mult o lipsă de deschidere pentru nou.

Dacă astăzi actorii noștri contemporani par doar umbre ale monștrilor sacri, este și pentru că aplauzele sunt mult mai exigente. În retrospectivă, este și normal, și productiv ca spectatorii să fie mai puțin impresionabili decât într-o perioadă în care teatrul era una dintre puținele forme de entertainment; însă trebuie făcute mai puține comparații care-i defavorizează din start pe actorii zilelor noastre, care nu mai au oportunitatea de a crește până la nivelul celor consacrați. În principal, pentru că unei fețe relativ noi nu îi ierți nimic, în timp ce familiarul are libertatea de a greși fără a-și pierde din valoare.

Oamenii nu mai depind de artă ca pe vremuri. Mai ales nu atât de mult de arta națională. Nu Alina Rotaru a jucat-o pe Hermione Granger în filmul copilăriei generațiilor noi. „Liceenii” de astăzi sunt toți americani, chit că vorbim de „Beverly Hills 90210”, de „Glee” sau de „Euphoria”. Nu mai există multe atașamente subiective și longevive, pentru că nu mai sunt nici multe prilejuri de a le forma neintenționat. Câți dintre noi alegem de cele mai multe ori un film românesc când ne luăm bilete la cinema?

Și există și potențial, și dedicare. Hamlet-ul lui Andrei Huțuleac are locul lui pe raftul Hamleți-lor, alături de Ștefan Iordache, Adrian Pintea sau Marcel Iureș. Filmografia românească contemporană nu se termină la „Miami Bici” decât pentru că numai astfel de ecranizări mai au notorietate. N-au înghițit anii comunismului tot talentul și toată sclipirea, deși, prin excelență, secolul XX a fost o perioadă prolifică, inspirată, înălțătoare și greu de egalat. Se aliniaseră toate astrele și arta era, pe atunci, o unică licărire de speranță atât pentru artiști, cât și pentru cei care priveau din sală. Întrucât cadrul vieții cotidiene era atât de gri, lucrurile se arătau mult mai roz pe scenă și, cu adevărat, multe dintre aceste lucruri își meritau din plin aplauzele. Nu e clar cât de roz este viața astăzi, dar acum avem Netflix și ecrane color să suplinească.

Raportându-ne la succesele trecutului, este adevărat că nu poate să îi ia nimeni statutul lui Liviu Ciulei – și nici n-ar trebui să se tindă spre acest lucru. Însă nimeni nu ar trebui nici să îi priveze pe viitorii creatori de încrederea, de avântul care i-a ajutat să se dezvolte pe creatorii de ieri. O astfel de schimbare de paradigmă poate fi greu de digerat, dar motivele pentru care actorii (mai) tineri ai României nu mai ajung atât de ușor la inimile spectatorilor sunt și lacătele cu care acestea sunt închise.

Așadar, doamne și domni de pe Facebook, fani înfocați ai actorilor despre care, poate, ați și uitat că există până au început comemorările, nu vă grăbiți să aruncați sentințe. Nu rămâneți convinși că fiul lui Șerban Ionescu nu se poate ridica la măsura tatălui, ci dați-i o șansă lui Carol Ionescu și altor tineri actori ca el. Banca de talent nu a dat faliment, iar lucruri consistente, bune, entertaining, demne de apreciat se găsesc oriunde există bunăvoința privitorului. Și fiți convinși că vor arăta și mai bine în amintiri peste încă 30 de ani.

Imagine realizată de Maria Borțoi, UNArte