Alexandru Voicu este un actor care cucerește prin libertatea pe care și-o acordă în scenă, o libertate în spatele căreia se ghicesc munca, talentul și respectul pentru teatru. El e puștiul care și-a dorit să fie actor, el e actorul care n-a uitat să îndeplinească visul unui puști și toate astea dintr-o dorință profundă și sinceră de a înțelege cine sunt oamenii pe care îi ascundem în noi, folosindu-se astfel de o scândură, un perete invizibil și un soi de devotament matur și asumat. Alexandru Voicu devine infinit mai seducător atunci când pronunță „iubire”, „frumos”, „singurătate” sau „liniște”, simți când adevărul lui iese la suprafață, dar vorbim aici de o luptă delicată și elegantă de a spune lucrurilor pe nume, iar el o face creând cu ajutorul cuvintelor imagini sau tablouri. Care e numitorul comun dintre french kiss, lavandă și cutiuțe magice? Teatrul, desigur.

Alexandru Voicu este actor angajat al Teatrului Mic, dar îl puteți vedea și pe scena altor teatre, cum ar fi Teatrul Act sau Teatrul Național din București.

Trăim într-un context care ne pune în imposibilitatea de a putea vorbi despre proiecte în care publicul te-ar putea vedea acum. Această întâlnire e interzisă momentan și nu știm până când. Cum te face să te simți acest „nu știm până când”?

Toată lumea a simțit un soi de instabilitate perioada asta, de neîncredere, dar la mine au devenit mai concrete de-abia după vreo două luni. În prima parte a pandemiei, când ne-au închis, eu m-am bucurat de o pauză, fiindcă deja aveam foarte multe spectacole pe lună, era martie, doar ce începusem anul și deja simțeam că intru într-o rutină, chiar aveam nevoie să mă opesc puțin ca să pot să mă întorc la mine, să pot să lucrez din nou cu plăcere și cu poftă. Așa că a venit pandemia, când încă nimeni nu știa ce presupune exact o pandemie (râde). Abia când m-am apucat să lucrez de acasă efectiv m-a lovit, pentru că mi-am dat seama că o să tot lucrăm așa. Când am văzut cum reacționează lumea în mediul online, când mi-am dat seama ce urmează să se întâmple, am simțit că se crea în fiecare zi un precedent. Nu te mai uimea acel mâine, fiindcă deja se întâmplase astăzi, iar mâine putea fi și mai rău. Mi-am dat seama atunci că sunt atât de singur, încât am început să mă gândesc dacă e vina mea, dacă e vina lor, dacă e vina altcuiva, care ne pune la o mare încercare. În principiu, căutam o vină pe care s-o atribui cuiva, inclusiv mie, tocmai pentru a mă împăca cu toate stările astea și, mai ales, cu singurătatea.

Și în această singurătate ce mai înseamnă creația?

Toate lucrurile mărețe sunt create în intervalul dintre metodă și nebunie. Metodă, când îți dai voie să fii cerebral, să te gândești la ce urmează să faci, sau când te lași în voia acestui gând, despre ce urmează să faci, și pur și simplu înnebunești făcându-l. În acest interval, în această trecere, se naște acel tip de creație. Eu am ajuns să fac asta în lipsa reperelor cu care eram obișnuit, așa că am început să pictez, să traduc, să scriu, să mă uit la toate filmele, plus că am avut norocul să pot să văd online spectacole din afară. M-am încărcat cu informații ca să am măcar senzația că fac ceva, pentru că, practic, nu ai nevoie să faci ceva, ci ai nevoie să simți că faci ceva. Ieșeam la alergat la 7 dimineața sau la 1 dimineața sau mă trezeam la 4 dimineața ca să ies la 5 la alergat, să pot să dorm apoi mai mult, să treacă ziua mai repede cumva. În schimb, noaptea rămâneam îndurerat și trist.

Te-ai speriat?

Mi-aș fi dorit să mă fi speriat, dar nu mi-a fost frică neapărat. Cred că, de fapt, asta m-a speriat mai tare, această inconștiență. Dar într-un fel e și frumos, că ajungi să nu te mai gândești atât de mult la tine și ești acolo pentru ceilalți din jurul tău. Uneori, ajungi să faci ceva pentru alți oameni, fiindcă știi că nu poți s-o faci pentru tine, nu cu aceeași tandrețe, poate. În perioada de carantină m-am dus și le-am făcut cumpărături colegilor mai în vârstă, încercam să-i ajut cu orice puteam, să fiu acolo pentru ei, de fapt, să simtă că e cineva acolo pentru ei.

Din prietenie.

Nu. Nu am prieteni, am momente de care mă folosesc în mintea mea, ca să-i primesc mai aproape pe oamenii din jurul meu. Pentru mine, prietenia e mult mai simplă decât o văd în jur. Când mă gândesc la prietenie, mă gândesc la un fel de onoare, de cinste, de curaj, de încredere, de ascultare. Nu zic că eu le-am dobândit, dar sunt niște standarde ale mele, niște lucruri universal valabile în care cred. Și le caut, le caut și le tot caut în fiecare om, fiindcă în felul ăsta mă caut și pe mine prin ei. Dar nu pot să zic că cineva îmi e prieten, aș simți că e ca o responsabilitate sfâșietoare pe care o pun și pe mine, și pe el, totodată. Am încercat în perioada asta să-mi dau seama care e diferența dintre a fi singur și a fi singuratic, de fapt. Sunt o persoană foarte singuratică, dar eu am ales asta și nu mă simt deloc singur, fiindcă există în același timp oameni care mă vizitează în celula asta în care trăiesc. Plus că am găsit și acea liniște pe care o căutam de mult timp. Poate aici intervine egoismul: când o găsești, nu-ți vine să-i mai dai drumul. Cred că fiecare om o găsește el cu el, la timpul lui, prin orice, artă, Dumnezeu, prieteni. Eu am găsit-o prin singurătatea mea. Mi-am găsit liniștea mea.

Și ce înseamnă liniștea ta?

Nu știu, am impresia că momentul în care ajungi să-ți găsești liniștea trebuie să aibă mai întâi la bază momentul în care lași haosul să te cuprindă, și când zic haos, nu zic nopți pierdute sau muncă. Eu am încercat să nu mă mai pun contra a ceea ce mi se întâmplă. E ca în dragoste, acel haos frumos care te cuprinde și te ia de mână către o liniște simplă și curată. Însă am uitat un lucru. Fii atentă, când eram mic, îmi doream să devin actor și să joc pe o scenă, asta știu sigur. Acum sunt actor și joc pe o scenă, asta știu sigur, dar am uitat să-mi mulțumesc. Să-mi mulțumesc mie că mi-am îndeplinit visul. Și asta pentru că s-a întâmplat și n-am mai dat valoare, știi tu, procesul, nu succesul. Dar procesul te schimbă și automat tot ceea ce ți-ai dorit vreodată, de atunci, de când erai copil, de la tine de acasă, rămâne în candoarea de altădată și uiți de unde a izvorât, uiți să-i mai dai importanță. Acum, la maturitate, ai tendința să-ți spui: „Băi, eu am muncit pentru asta, am obținut totul pe spinarea mea!” Nu, n-ai muncit pentru asta, ți-ai dedicat viața pentru asta, ăsta a fost visul tău, prostule, zi mulțumesc, Alexandru, că ți-ai făcut asta! (Zâmbește.) Poate că așa am găsit, de fapt, drumul spre liniște. Am avut curajul să-mi mulțumesc și să mă mulțumesc cu ce am.

Dar liniștea nu ți-o dau și ceilalți?

Știi… dragostea?

Știu.

Uite, ca să fiu sincer, cred că prima oară când am găsit cu adevărat acea liniște a fost când m-am uitat în ochii acelui om, privirea aia albastră… M-a făcut să simt că despre asta e vorba. E frumos când o simți prin celălalt, când o primești de la celălalt, pentru că vine tot din căutarea ta, ai nevoie de ea. Și când n-ai ochii ăia, îi cauți în altceva. Am început să merg la muzee și să mă uit la tablouri, aveam nevoie să văd frumosul în ceva static, să pot să mă bucur de el, să văd că există și în ceva care nu are viață, mai ales că acum totul din jurul nostru stă. Și după un Grigorescu, când mă întorc spre casă, nu mai simt nevoia să-mi bag căștile în urechi. Îmi petrec altfel drumul înapoi, merg pe stradă împăcat și liniștit că am găsit acea privirea albastră și singur.

Vorbește-mi puțin despre singurătate.

Doamne, cât de frumoasă e! (Râde.) E ca un partener, ca omul potrivit atunci când n-ai pe nimeni altcineva alături, ca o entitate cu care te sfătuiești. Trebuie, totuși, să existe o constantă în universul ăsta schimbător. Și, da, singurătatea asta doare și costă și uneori te dai cu capul de pereți, alteori muști din masă, dar e elegant de frumoasă! Și asta, pentru că nu mă mai lupt cu lucrurile pe care le simt, adică trăiesc așa, eu cu mine și cu ea, chiar dacă asta mă face uneori să mă sfâșii. Dar nu am regrete. Și totodată, aș fi ipocrit să zic acum că n-aș schimba ceva din trecut. Doar du-mă acum acolo și o să vezi că aș face totul la fel.

Dar ai mai fi la fel? Crezi că în perioada asta ai pierdut ceva din tine?

Nu știu dacă am pierdut ceva din mine, cred că mai degrabă am găsit ceva pierdut din mine. Mă gândesc la timpul pe care mi l-am alocat. Înainte de pandemie nu mai aveam răbdare, luam niște decizii doar prin prisma a ceea ce credeam, eram și căpos, nu mai ascultam, doar auzeam. Dar, dacă e să mă întorc la întrebare, uite, nu e ceva ce am pierdut neapărat, dar cred că nu mai am aceeași ferocitate. Atunci mă simțeam foarte puternic, simțeam că sunt în stare să fac orice, oricând. Cred că acum ferocitatea mea doar hibernează, e mai așezată.

Și când e mai așezată, simți că trebuie să apelezi la altceva din tine? Putem vorbi de compromisuri? Ce compromisuri ai făcut tu ca actor?

Uite, eu cred că fac parte din generația de actori norocoși. N-am să-ți răspund direct, mai bine îți spun o poveste! Când am plecat de la Botoșani, eu mi-am promis mie că n-am să fac nimic în meseria asta care n-o să-mi aducă plăcere. Dacă, totuși, s-a întâmplat, nu l-am numit compromis, l-am luat ca pe un acord între două părți. Nu sunt mulțumit cu ce mi se dă, dar semnez acest contract cu condiția să am dreptul să-l schimb. Uite, dacă compromisul ar fi un lucru rău, noi, atunci când săvârșim un rău, cugetul ne mustră și trebuie să se justifice, dacă nu în fața altora, în fața sa, iar pentru a se justifica, săvârșește o nouă răutate cu înverșunare. Odată ce ți-ai asumat și justificat un rău al tău, l-ai transformat într-un precedent și acest precedent existând, tu n-ai cum să-l repeți la fel, ci o să faci ceva în plus, adică un rău mai mare. De la un compromis mic mereu ajungi la un compromis mare. Nu știu dacă fac compromisuri.

Dar ai vorbit de noroc. Ce înseamnă un actor norocos?

Spun asta pentru că am avut noroc să joc din anul I de facultate. Și uneori norocul ți-l faci cu mâna ta. Mi-am luat doi prieteni de mânuță, Carol Ionescu și Vlad Bălan, cărora o să le mulțumesc toată viața mea că am făcut asta împreună, și așa am ajuns în lumea pe care mi-am dorit-o. Mă refer la „Noaptea ursului” de Ignatio del Moral, la Green Hours. Ăsta a fost un spectacol pe care l-am făcut pe barba noastră, dar cu toată credința și dorința de a juca. Tot timpul auzeam colegi care spuneau: „Vreau să lucrez, vreau să fac ceva…” Da’ fă, frate, lucrează! Apucă-te de undeva! Ești protejat de o instituție, ai un cămin în care să stai, ai colegi, ai sprijin, ai profesori, ai materiale, ai o sală, ai acces la cărți, la texte, deci fă, fă ceva, fără să te plângi. Ia o disertație de acum douăzeci de ani și tradu-o în franceză, numai fă ceva! Citește un text de acum douăzeci de ani, ia-ți doi colegi de facultate, cu toată credința voastră, și bate la o ușă, că s-ar putea să-ți deschidă, numai fă ceva! Poate e tăios cum zic, dar îi disprețuiesc pe oamenii care își încalcă dreptul lor de a face ceva, de a schimba ceva pentru ei.

Ca un actor să ajungă acolo unde își dorește, poate la succes, e nevoie mai mult de noroc sau mai mult de talent?

Hai înainte să luăm o gură de cafea! (Râde.) Cred că e nevoie de muncă în primul rând. Dacă nu muncești, talentul nu rămâne al tău o viață, trebuie să-l alimentezi, să-l întreții cumva. Prin exercițiu. Sigur, e nevoie și de șansă. Eu am avut norocul să am capul pe umeri la momentul potrivit, să mă bag în seamă într-un mod nesimțit, poate, dar plăcut. Știi, uneori îmi îndrept atenția spre oameni cu care aș vrea să lucrez, fiindcă știu că așa voi crește, și asta nu e doar o ambiție, vreau să lucrez cu ei, fiindcă vreau să învăț ceva. Le-am văzut măiestria în alte spectacole și vreau să pună mâna și pe mine, cam acolo e șansa. Și, ca să-ți creezi șansa, e uneori nevoie să pășești ușor peste niște „cadavre”, adică să dai din coate ca și cum ai da din aripi. Și eu am făcut asta pentru că simțeam că uneori sunt momente când facultatea nu mă mai poate stăpâni. Simțeam că mă închidea, de fapt, că mă potolea. Una e să înveți meserie când joci și alta e să înveți meserie când te joci. Eu am ales să mă joc când joc. Dar asta la mine. De aceea, cu toate că-mi doresc, nu cred că am să pot să predau asta vreodată, eu nu pot să predau ce fac sau cum fac. Eu fac și atât, îmi știu bucătăria mea din spate, știu procesul meu, știu câte pagini am rupt, câte foi am aruncat în aer, dar atât, ăsta e cum-ul meu, care nu ține nici de talent, nici de noroc. Cel mai tare mi-e teamă să nu mă trezesc într-o zi și să știu că mi-a dispărut talentul, atât cât e el. Și nu doar să dispară, ci să știu că a dispărut. Ei bine, asta se întâmplă doar dacă nu muncești. Iar a munci nu înseamnă neapărat doar a juca, fiindcă uneori, chiar jucând, îți poți pierde aripile. Și eu am simțit asta.

Și cum aperi planul personal de planul profesional?

Le combin. Cred că așa rezultă adevărul meu pe scenă, dacă am un adevăr. Nu mă ascund. E minunat să ajungi acasă îngropat de emoții și să știi că-s ale tale. Încă de la început, am ales să-mi pun în meseria asta toate iubirile, toate trădările, toate greșelile și toate dezamăgirile, aici mi-am plâns toți morții. În meseria asta le-am pus pe toate. De ce? Poate pentru că nu sunt îndeajuns de matur sau de bine construit, încât să lucrez eu cu mine acasă și să mi le rezolv. Sincer, nu vreau să mi le rezolv. Când mă duc la teatru, îmi place să văd meșteșugul unui actor, să văd cum mă păcălește sau să văd din ce anume mă păcălește.

Când devine un spectacol valoros în ochii tăi?

Atunci când o trupă muncește la un spectacol împreună, cu totul, se vede, știi?, îi vezi. Atunci când există un lider care trage după el o trupă, îl vezi, îl simți. Atunci când există un director de scenă care trage după el o întreagă echipă, se vede și asta. Eu, când urmăresc un spectacol, vreau să nu mă lase să mă gândesc la cum aș fi făcut eu.

Ai simțit vreodată că ești actorul potrivit la locul potrivit?

Îți amintești că am zis că sunt un actor norocos? Of, Doamne! Deci toate rolurile pe care le-am primit, care mi-au fost oferite, au oglindit perfect momentul în care mă aflam atunci în viață. S-au pupat atât, dar atât de bine, încât uneori parcă așteptam smerit să vină următorul rol, pentru a simți din nou coincidența. Mizam pe asta! (Râde.) Cred că există acolo, sus, sau oriunde ar fi, cineva care chiar vrea să-mi dea niște lecții, care simte că singur n-aș putea să le duc. Și îmi dă aceste întâlniri. Se întâmplă uneori să urăsc personajele pe care le joc. Uite, de exemplu Mercutio (Romeo și Julieta). Dincolo de faptul că-l iubesc, îl urăsc, îl fucking urăsc, pentru că a fost nevoie de el ca eu să-mi dau seama de niște lucruri ascunse în mine, și îl iubesc pentru că a fost nevoie de mine ca să-mi dau seama, de fapt, cum e el. Eu ți-am zis că multe roluri s-au pupat, dar aici a fost french kiss! French kiss într-un câmp de lavandă, ăsta e Mercutio! (Râde.) Sunt eu cu o oglindă într-un câmp de lavandă. Iată un subiect pentru o scurtă povestire!

Deci ce înseamnă un personaj incomod? Cum a fost să lucrezi la „50 de secunde”?

Acolo m-am bucurat foarte tare de întâlnirea cu Eugen Gyemant, e minunat ca regizor, ca partener. El nu-ți dă un univers, îți dă mai multe universuri, te face să alegi nu ce e mai bine, ci ce simți tu că e mai bine, îți dă încredere. Îți pune pe masa din bucătăria ta interioară atât de multe variante de a-ți găti ceva, încât știi clar că nu ai cum să le iei pe toate, știi clar că, dacă iei chiar și una, te saturi, dar mai știi clar că, dacă începi să le combini, îți iei steluțele. E fascinant și eu m-am bucurat de întâlnirea cu el, cu Lucian Iftime, cu Diana Dumbravă. Când am lucrat cu ei, am simțit că parcă-mi pun pirostriile, gen, bă, mă-nsor, mă-nsor cu ei, atât de bucuros eram! Evident, cu nervi, cu patos, dar am lucrat foarte, foarte bine. Iar personajul, ca să revin… Eu am încercat să nu-l abordez așa cum l-am citit prima dată. La început, l-am dezumanizat, pentru că voiam să văd dacă prin asta apare, de fapt, curiozitatea. Vorbim, totuși, de un bărbat-copil care și-a omorât mama, a sugrumat-o, și care recunoaște asta în primele 50 de secunde ale spectacolului. De ce? Ce-aș mai fi putut eu să fac? Aici a apărut Eugen și mi-a dat cheia. Copilul ăla se bucura de tot contextul, era show-ul lui, era dansul lui. Și atunci m-am întors la mine, la momentul din viață în care mă aflam. Pe atunci, eu mascam multe lucruri. Așa că l-am făcut pe el confortabil să se demaște în văzul lumii. Iar pe mine m-a făcut să scot afară ce aveam nevoie să nu mai stea în mine.

Dar cum te raportezi la public, cum îl observi?

La „50 de secunde” am contact cu spectatorii, sunt aproape, îi privesc, vorbesc cu ei și… Hai să-ți zic un truc ieftin! (Râde.) Când mi se pare că se pierde atenția, încep să vorbesc mai încet, aproape în șoaptă, să-i „forțez” să vină către mine, iar la „50 de secunde” am nevoie de toate trucurile să seduc publicul. La alte spectacole, la „Deșteptarea primăverii”, de exemplu, nici nu vreau să știu că e acolo, pentru că deja mă simt extrem de vulnerabil, și atunci ridic puțin privirea deasupra lor, întotdeauna. Doamne, o să spună lumea că-s un actor tehnic!

Ești un actor tehnic?

Da, sunt un actor tehnic! (Râde.) Nu cred în trăirea scenică din timpul spectacolului. Dacă e trăire azi, fă și mâine la fel! De ce? Fiindcă doar „simțind” e posibil s-o înjunghii pe Desdemona și mâine nu mai ai alta. Evident, mi-am dat seama de lucrul ăsta fiind în „trăire”, repetând în ea, n-ai cum să îți dezvolți o tehnică fără să simți înainte. Și, ca să revin, să nu fiu atât de radical, sigur că tehnica se bazează și pe simțire într-o oarecare măsură, dar asta ține de lucrul fiecăruia cu el însuși, de datele fiecăruia, de modul de desfacere a textului, de analiză și de gândire, pentru că, în același timp, emoția apare atunci când simți pe scenă și o poți crea repetitiv când o înțelegi măcar din punct de vedere tehnic.

Ce te emoționează?

Totul mă emoționează! Hm, poate mai mult copiii în ultima vreme. Prima oară am crezut că mă emoționează, pentru că mi-e dor de mine copil, dar mi-am dat seama de curând că nu, nu e asta.

Dar ce e?

Secret.

Jeu d’enfants! Și în teatru?

Și în teatru, frumusețea repetiției. Ideea de a repeta, de a începe. Din două în două luni, să zicem, treci prin același proces, aceeași descoperire a noului sau a necunoscutului. Mă emoționează începutul, începuturile. E ca într-o relație, când abia cunoști pe cineva. Mă mai emoționează candoarea, tăcerea. În pandemie mă duceam la teatru, fiindcă știam că nu e nimeni. Mă puneam în sală și mă uitam la scenă. Mă puneam pe scenă și mă uitam la sală. Stăteam acolo și-mi beam cafeaua, găseam ceva emoționant în tăcerea aia, în goliciunea aia. Ca o frică ce te satisface.

Și ție de ce ți-e frică?

Mi-am dat seama în perioada asta de cât de puțin le pasă de noi. Cât de puțină încredere ne dau, cât de puțin contăm pentru ei, cât de puțin vor să ne vadă. Eu cu asta nu pot să mă lupt. Eu nu pot să mă lupt cu țara mea, cu oamenii care-mi conduc țara când vine vorba de meseria mea. Și noi nici măcar nu apărăm meseria, apărăm un lucru care există de mii de ani, adică teatrul. Ei acum îl fac neimportant, ca și cum e un moft, o fiță, un divertisment și de asta mi-e frică. Mă întreb: Bun, și eu pentru cine o fac? Poate de aceea m-am gândit să plec în Siria, să fac teatru cu copiii din zonele afectate de război. Dacă un copil care trăiește în acel mediu, un mediu care înseamnă război, moarte și sânge, se culcă zâmbind în ziua aia, dacă prin această meserie eu pot să-l fac să vadă că lumea nu e doar ceea ce vede, că poate să simtă nu doar ceea ce simte, că frica e un lucru bun atunci când pui stăpânire pe ea, ei bine, eu mi-am atins scopul. Ăsta e răspunsul la întrebarea mea. Și o s-o fac, pe bune. Știi cum e, plec mai departe de „îmi va fi dor de tine”, dar mai aproape de „adio”. Oriunde aș pleca, n-o să-mi ia nimeni meseria. Da, pot să fac o pauză, dar nu o văd ca pe o ruptură, ci ca pe un petic roșu peste ceva rupt deja.

Dar cum îți explici ideologiile care se formează în teatru, subiectele tari ale societății actuale?

Eu am ales să fac teatru, fiindcă aici mă simt în siguranță cu el. Pot să gândesc, pot să am păreri, pot să am nelămuriri. Regizorul poate să-mi propună un univers, fie că eu sunt de acord cu personajul meu, fie că nu, să spunem că execut. Dacă eu nu cred în ceva, dar te fac pe tine, ca spectator, să crezi, mi-am făcut treaba. Asta ține de meserie. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de manifest, eu am apreciat întotdeauna subtilitatea, mai ales în artă. Nu e de ajuns să vii pe scenă și să-mi spui ce deja știu, vino cu o soluție. Nu-mi place să facem teatru ca în fața guvernului. Arată virtuții adevăratele ei trăsături, păcatului icoana lui și tuturor vremilor și vârstelor tiparul lor, dar nu mi le băga în ochi, te rog.

Ce nu-ți place la lumea teatrului?

La lumea teatrului nu-mi placea lumea teatrului! (Râde.) Oamenii, interesele, ipocriziile, toate lucrurile astea fac și ele parte din lumea teatrului și mie nu-mi plac. Oamenii din această lume sunt răzbunători, uneori frumos de răzbunători chiar în pasiunea lor, ard tare și au în jurul lor un foc atât de puternic, încât dacă ar face mai multe prin ei, și nu pentru ei, chiar ar fi în stare să schimbe lucruri. Dar a iubi pe cineva cu adevărat, mă refer la teatru, la meserie, la oameni, înseamnă să accepți că iubirea pe care i-o porți merită suferința de a o pierde.

Ce înseamnă iubirea pentru teatru? Cum o explici?

Teatrul m-a ajutat să fiu ceea ce nu pot eu să fiu pentru mine. Mă simt protejat de scândură, de peretele vizibil de invizibil, de poveste și de context, și asta fiindcă mereu am fugit de problemele mele din viața reală. Asta, într-un fel, dacă e să mă gândesc mai în esență, e pentru că fug de mine. Cred că doar iubirea te poate face autentic și ireal în același timp, bănuiesc că putem face aceeași paralelă și cu teatrul. Autentic și ireal. Te scufunzi într-o lume pe care n-o cunoști, dar lumea aia îți mulțumește pentru simplul fapt că tu te schimbi prin ea. Dacă eu o să pot să fac asta în fiecare seară, să mulțumesc acestei meserii că mă schimbă și ea să-mi mulțumească mie prin simplul fapt că mă acceptă, e cea mai frumoasă formă de iubire. Asta caut și într-un om. Aici e aici, că se cuvine a cugeta! (Râde.)

Cum arată, din punctul tău de vedere, relația ideală dintre actor și regizor?

Ideal nu e un cuvânt pe care eu îl caut neapărat. Cred că ține de momentul în care întâlnești pe cineva, fiindcă nimic nu e întâmplător. Când întâlnesc prima dată un regizor, am nevoie să simt că eu contez pentru el, că vrea să își pună o bază în mine, că-mi dă cu încredere să car niște saci. Și invers. E foarte importantă sinceritatea. La o întâlnire, dacă îi arăți celuilalt cea mai bună variantă a ta, câștigi încă șase luni. În teatru, dacă faci asta, pierzi două luni. Ce-i frumos în teatru e că se creează nu relații, ci ceva mai puternic de atât, niște legături, pe care nu ni le putem explica decât atunci când lucrăm și suntem împreună. Iar legătura asta între actor și regizor mi se pare una sfântă și sacră, care trebuie protejată și îngrijită. Cu disponibilitate, cu adaptabilitate, cu încredere, cu pasiune și, cel mai important, cu timp. De aceea, mie îmi place să lucrez cu oameni, nu cu regizori, nu cu actori, nu cu artiști. Dacă-mi dai șansa să văd din ce ești tu făcut, ce te-a adus în halul în care ești, și o spun în cel mai splendid mod, tu-mi dai practic cutiuța ta magică și eu am responsabilitatea să am grijă de ea.

Care e întrebarea pe care ți-o pui cel mai des?

Am să-ți mai spun o poveste! (Râde.) Noi, oamenii, am creat această idee de Dumnezeu Atotputernicul. Bun. Dacă Dumnezeu este Atotputernic, poate El să creeze o piatră pe care nu o poate ridica? Dacă da, și nu o poate ridica, înseamnă că nu este Atotputernic. Dacă nu, și nu o poate crea, înseamnă, din nou, că nu este Atotputernic. Ideea de Atotputernic este o plăsmuire a oamenilor, și încă una imperfectă, care vine din nevoia noastră de a pune responsabilitatea pe umerii altuia, pe umerii cuiva care, practic, le rezolvă pe toate. De aici și dorința de a pune întrebări și de a găsi răspunsuri în afară. Eu mă întreb pe mine: Oare cât mai trebuie să plătesc?

De ce trebuie să plătești?

Suntem toți niște ticăloși nemaipomeniți, să nu-l crezi pe niciunul dintre noi! (Râde.)