Volumul „Întoarceri în timp. Memorii” de Arthur Miller, publicat pentru prima oară în România, va apărea în curând în BIBLIOTECA DE ARTE, la Editura Centrului Cultural LUMINA. Traducerea este semnată de Dan Mateescu, Ioana Stamatescu, Marian Mierlă și Fabiola Popa. Coordonatorul ediției este Adrian Solomon.

Citite astăzi, într-un secol în care arta lui continuă să-i intereseze pe creatorii de teatru și film din întreaga lume, amplele memorii ale dramaturgului american alcătuiesc un document de viață și o profesiune de credință ce încearcă să explice o epocă, un destin și un fel de a gândi teatrul.

Revista Amfiteatru vă oferă un fragment în avanpremieră:

„Pyramid Lake, Nevada, era ca o bucată de lună în 1956, cu mult înainte ca portul de ambarcații, chioșcurile de hot-dog și vuietul bărcilor cu motor să-i spulbere farmecul de sălbăticie enigmatică. Era un lac gri sărat, care se întindea pe kilometri întregi, înconjurat de o rezervație de indieni Paiute, un loc sinistru, dar frumos, din când în când preferat de companiile de filme pentru filmarea de scene cu monștri ciudați în spațiu. Venisem aici ca să-mi petrec rezidența de șase săptămâni, necesară pentru divorțul din Nevada, altminteri ușor, căci legea statului New York încă cerea un verdict de adulter. Saul Bellow, cu care aveam în comun un editor, Pascal Covici de la Viking Press, era și el în Nevada din același motiv, iar Covici îi ceruse ajutorul ca să-mi găsească un loc unde să stau. Bellow luase una dintre cele două cabane care dădeau spre lac. Eu am luat-o pe cealaltă. Lucra pe atunci la romanul lui Henderson, regele ploii. Iar eu încercam să-mi creez o legătură personală cu locul unde aterizasem, după ce îmi aruncasem viața în aer.

Cum era de așteptat, aceasta fiind Nevada, patria celor fără rădăcini, a pribegilor și a inadaptaților, singurul telefon între cabanele noastre și Reno, cam la șaizeci de kilometri depărtare, era într-o cabină izolată, pe marginea autostrăzii, un drum circulat de poate trei mașini pe zi și de niciuna noaptea. În apropiere erau cabanele goale ale unui motel abandonat, pentru oameni care își așteptau divorțurile. Numai proprietarii mai locuiau acolo acum, un cuplu cu probleme, în care bărbatul era un crescător de cai destul de scrupulos, ai cărui șase cai pur-sânge pășteau nelegați pe malul lacului. El, soția lui sau angajatul lor veneau cu mașina să ne cheme pe unul sau pe celălalt la cabina telefonică pentru unul dintre puținele apeluri pe care le primeam din ceea ce începuse să pară o Americă din ce în ce mai îndepărtată.

De jur împrejurul nostru era un lanț de munți joși, roșiatici, care-și schimbau în permanență culorile de magenta în liniștea neîntreruptă a zilelor. Saul își petrecea uneori câte o jumătate de oră sus în spatele unui deal, la vreo opt sute de metri de cabane, și își golea plămânii strigând în acea încremenire, un exercițiu de contact cu sine, bănuiesc, și evenimentul cel mai important al zilei. Acumulase deja o bibliotecă acolo, suficient de mare pentru un mic colegiu.

La un kilometru și jumătate peste lac, se putea zări o insulă – plină de șerpi cu clopoței, după câte ni s-a spus – ca și cum ar fi fost la o sută de metri depărtare, atât de curat era aerul. Indienii îndepărtau semnele federale de avertizare dintr-o zonă cu nisipuri mișcătoare de pe mal, sperând să omoare orice pescar din Reno care s-ar aventura prea departe în cizmele lui de pescuit, însă vizitatorii erau rari și doar câțiva se spunea că au fost înghițiți de nisipuri, corpurile lor scufundându-se mile întregi în defileul pe care lacul îl umpluse, pentru ca să se ridice periodic după luni sau ani și apoi să se scufunde din nou, purtate de un curent care se deplasa în sensul acelor de ceasornic. Pești stranii cu gura mare trăiau în lac, cu mustăți și amenințători, un soi primitiv care, după cum se spunea, se găsea doar acolo și într-un lac în India. Am avut o reverie cu un vultur indian zburând deasupra oceanului și aruncându-și unul dintre ouăle lui unice aici. Odată pe săptămână ne aventuram în Reno în Chevrolet-ul lui Saul ca să cumpărăm alimente și să ne spălăm rufele. Nicio mașină nu trecea pe lângă noi în timpul celor patruzeci de minute cât ne lua să ajungem acolo și nici noi nu depășeam niciuna. Era un loc bun de meditație, dacă îndrăzneai, spațiu din belșug în care să speri și intimitate ca să disperi. Mă mutasem în necunoscut, fizic și spiritual, iar până când se deschide spre lumină, culoarea necunoscutului este întunericul.

Însă deocamdată erau numai licăriri. Divorțul bănuiesc că este într-o oarecare măsură o încercare optimistă de a atinge autenticitatea, o răzvrătire împotriva irosirii. Dar suntem în mare parte ceea ce am fost, iar broasca țestoasă care se întinde în sus după mugurii delicioși nu își ușurează carapacea prin decizia ei. Mă întrebam câteodată dacă nu cumva reușisem să fug de realitatea propriului eu, în loc s-o afirm. Marilyn filma Bus Stop, în regia lui Joshua Logan, și în scrisorile pe fugă către mine și ea părea tulburată. Piesa fusese un mare succes, iar rolul părea făcut pentru ea. În ciuda frământării ei obișnuite, așteptase cu nerăbdare să lucreze cu Logan, regizor respectat al multor succese de Broadway, printre care și South Pacific și Domnul Roberts. Faptul că nimic din ceea ce spuneam nu părea să o înveselească mă zăpăcea, deși promisiunea noii vieți pe care urma să o începem, îmi spunea, o făcea să privească la viitor cu o speranță pe care nu o mai simțise înainte.

Proprietarul hotelului m-a trezit într-o noapte să-mi spună că eram căutat la telefon. Era după unsprezece noaptea, mult peste ora de culcare a lui Marilyn din timpul filmărilor. Camioneta s-a hurducăit de-a lungul drumului nisipos până la cabina telefonică, luminată înăuntru doar de strălucirea verzuie a lunii. Fiecare stea părea să se înghesuie pe cer de-a lungul marii bolți vestice. Aerul care pătrundea pe sub ușa cabinei peste gleznele mele goale era rece”.