Într-o după-amiază întunecată de toamnă deschizi obosit televizorul. Fără prea mult chef, plictisit de problemele care nu se mai plictisesc să te sâcâie, amorţit de frig şi cu atenţia împrăştiată între oferta mai multor ecrane, te laşi trăit de alegerile pe care buricele degetelor le fac în locul tău. Privirea caută un punct de reper de care să se agaţe înainte de a se închide într-un vis pe care l-a aşteptat toată ziua. Şi vezi o scenă dramatică sau o ştire îngrijorătoare sau un pui de panda rozând un băţ de bambus sau un sportiv pe podium.

Şi dintr-odată mintea prea-ocupată reuşeşte să focalizeze un întreg şir de stimuli care se strâng într-un nod în gât dezlegat de o lacrimă pe obraz. Te-ai emoţionat. Neuronii s-au aprins ca becurile din instalaţia de pom de iarnă într-o suită anume care declanşează această reacţie. Simţi. Tu cel împovărat şi înnegurat şi întortochiat. Da, chiar tu. Ai această capacitate extraordinară, încă o mai ai, de a te emoţiona. De a te mira. De a te înduioşa. De a fi mândru. Şi plângi. Sau râzi. Din toată inima.

Omul eficient al prezentului trăieşte, parcă, într-o epocă în care formula existenţei e post-orice. Totul a fost deja. Suntem într-un după continuu, indefinit, ce nu îşi poate găsi propria paradigmă, ci se raportează stângaci la un trecut pe care îl întoarce şi pe feţe pe care nu le are. Post-gândire, post-ştiinţă, post-simţire. Sentimentele noastre sunt post-emoţii. Ne mirăm când suntem mişcaţi de un spectacol de teatru sau ne surprindem zâmbind cald ascultând o melodie în care notele nu se bulucesc în ritmul dat de softul cel deştept. Aproape că ne suspectăm de vreo boală dacă plângem uşor la filme de animaţie cu pinguini drăgălaşi. Ce e cu sensibilitatea asta? De unde vine? Noi suntem oameni în toată firea, cu probleme de rezolvat, competenţi şi eficienţi. Şi căutăm rapid remedii pentru slăbiciunea asta venită pe capul nostru.

Scopul artei post-ce-o-mai-fi-ea s-a îndepărtat simptomatic de emoţie. Mesajul scrâşnit, fie el declarat în numele iubirii universale şi al păcii intergalactice nu mai vrea să emoţioneze, pentru că nu mai ştie cum să o facă. Idealurile nu se mai regăsesc printre lacrimile sau zâmbetele multelor feluri de emoţii. Tot ce contează e să fii aware şi să aderi la grupul tău. Nu mai ai nevoie de sentimente, ci de o cauză pentru care să lupţi. Acelaşi non-sens al luptei pentru pace s-a aşternut ca un văl pe minţile celor care aleg să folosească arta ca pe o armă.

Mesajul şi doar mesajul. Awareness-ul. Asta e tot ce mai contează. Categoriile estetice sunt motive de pufnit în râs, basme şi mizilicuri pentru cei care se iau atât de în serios şi suferă declarativ pentru toate relele pământului. Suferă la modul zbierat ostentativ pentru că nu mai au organul care să sufere cu adevărat. Determinarea oarbă în numele cauzelor de tot felul epurează de cele mai elementare sentimente actul artistic. Emoţia e prea slabă în comparaţie cu ţelurile înalte de luptă cu inegalităţile de tot felul şi crimele atroce. Emoţia e inutilă în mâna unor soldaţi. E drept. Arta a devenit un câmp de luptă pe care artiştii-soldaţi se războiesc în baionetele mesajelor cu lumea asta mare şi rea. Doar că lumea cea mare şi rea a învăţat deja pe dinafară lamentaţiile, ştie ca pe poezie lozincile şi se plictiseşte al naibii de repede.

Singurul as din mânecă al artei, singura surpriză pe care o poate arunca la derută asupra lumii mari şi rele e tocmai emoţia. Dacă mesajul cel cu bune intenţii nu vine sub forma unei grenade care şuieră asurzitor a ideologie, ci îmbrăcat în haina imaculată a emoţiei sincere, s-ar putea ca lumea cea mare şi rea să simtă nodul în gât şi să se aşeze puţin. Sentimentele nu sunt o specie pe cale de dispariţie. Oricât de eficienţi şi performanţi am fi, când ecranele sunt stinse nu ne vede nimeni, noi oamenii post-istoriei încă mai plângem şi mai râdem. Încă ne mai înţelegem între noi şi ne înduioşăm la fel când pisica ni se cuibăreşte în braţe.

Arta s-a pornit la război. Şi-a plătit mercenari şi a făcut strategii complicate. A greşit, însă, muniţia. Are un arsenal modern, tehnologizat, cu manuale de asamblare precise şi proceduri clare. „Duşmanul”, însă, pare imun la întreg asaltul. Măcelul e devastator, dar victoria întârzie. Poate că săbiile ruginite în teaca emoţiilor sau poate pistoalele elegante ale metaforei ar fi mai eficiente în câştigarea pas cu pas, lentă, dar mai puţin zgomotoasă şi mai rafinată a câte unui inamic pe rând. Om cu om, emoţie cu emoţie. Nu cu gălăgie şi perdele de fum, nu cu bombe aruncate haotic deasupra unor teritorii inamice neidentificate. „Duşmanul” nu e bau-bau. Şi poate că nu e o idee fără chip, ci una dintre problemele din to-do list-ul fiecăruia dintre noi care se poate rezolva dacă fiecare dintre noi bifează checked în nume propriu.