Este unul dintre cei mai cunoscuți, premiați și iubiți scriitori ai momentului. Cu al lui umor nebun, Csaba Székely cucerește o țară-ntreagă, fiind unul dintre cei mai „jucaţi“ dramaturgi din România. Piesele lui sunt montate cu succes în teatrele din ţară de regizori români și maghiari. Pentru că teatrul scris de el este unul „neserios despre lucruri serioase”, așa cum îl caracterizează chiar el.

Csaba Székely, într-un dialog la o cană de cafea, printr-o fereastră de Zoom, mărturisește că această perioada nu-l inspiră, dar că i-ar plăcea ca la final de pandemie să scrie o comedie. Crede că atunci „toată lumea va avea nevoie să se întâlnească, să râdă împreună și să se bucure de viață.” Despre procesul scrierii unei piese, despre arta care poate face oamenii mai buni, despre cum oamenii de teatru pot înțelege lumea mai bine și despre schimbările necesare acum în teatru, în dialogul de mai jos…

Trecem printr-o perioadă complicată, diferită de tot ce-am trăit până acum. Dumneavoastră cum o resimțiți?

E destul de greu, pentru că eu sunt un om căruia îi place să planifice. De obicei, eu știu cu unul sau doi ani înainte ce trebuie să scriu și pentru ce teatre trebuie să scriu. Dar în situația actuală, totul e așa fluid. Nu știu exact ce voi face peste trei luni. Am planuri, am diferite înțelegeri cu unele teatre, dar nu știu ce voi face, nu știu dacă va fi teatru… Și acest lucru își pune amprenta pe felul în care mă simt și pe felul în care scriu. Când totul e în regulă, mă așez la calculator și încep să scriu fără să mă gândesc din ce-o să trăiesc peste două luni. Dar acum, scriu o piesă și nu știu dacă va avea sau nu premieră. Și mă întreb: „Oare merită să scriu?!” Adică sigur că merită să scriu ca să existe încă o piesă scrisă de mine în literatura universală. (râde) Dar pe plan financiar… nu știu ce să fac. E foarte grea această instabilitate, să nu știi ce vei face peste o lună, cum o să fie, din ce o să trăiești.

Și mai e și partea socială. Pentru un scriitor, e foarte important să petreacă mult timp în lume, printre oameni. Eu cred că acolo găsim toată creativitatea noastră. Dacă suntem printre oameni, atunci știm cum reacționează ei la diferite lucruri. Oamenii sunt ca niște încărcători de baterie. Ne încarcă pe noi, scriitorii, cu diferite sentimente și cu o putere imensă de creație. Și fix partea asta s-a pierdut acum… Aproape că nu ne întâlnim cu nimeni. Trăim și scriem din memorie.

Dar vă inspiră cumva pandemia? Ați vrea să scrieți o piesă despre această perioadă?

Pe mine nu mă inspiră deloc și nu am chef să scriu despre ea. Chiar mă simt destul de prost în perioada asta din cauza pandemiei. Nu știu dacă sunt alți scriitori sau dramaturgi care spun: „Ce fain e acum! Trebuie să scriu despre pandemia asta pentru că în sfârșit a venit ceva interesant în lume!”. Eu nu mă simt deloc așa. Abia aștept să treacă. Pe mine m-ar inspira perioada de după pandemie.

Dacă cineva ar zice: „Uite, scrie despre ce vrei tu și cum vrei tu!”, eu probabil aș alege să scriu o comedie, ceva foarte ușor. M-aș gândi la ce va fi după ce trece această perioadă. Cred că atunci toată lumea va avea nevoie să se întâlnească, să râdă împreună și să se bucure de viață. Și aș scrie ceva pentru starea aceea de spirit.

Cum scrieți dumneavoastră? Există un proces anume?

Depinde de piesă. Uite, acum scriu o piesă istorică și am nevoie de câteva luni ca să mă scufund în perioada respectivă. Citesc o grămadă de lucrări istorice despre acea perioadă, apoi mă gândesc: OK. Cum să povestesc acele întâmplări astfel încât să folosesc cât mai puține personaje și să spun tot ce este de spus în cât mai puțin timp? Să nu fie o piesă de șase ore și nici să nu aibă 40 de personaje. După asta, îmi fac un plan: ce e în fiecare scenă, cine este pe scenă și încep să scriu. Cam asta e cu piesele istorice. Apoi sunt piesele ordinare, adică cele despre realitatea noastră. De fapt, și cele istorice sunt despre realitatea noastră și vorbesc despre lumea în care trăim noi acum, dar cu o anumită distanțare. Dacă privim întâmplările de pe scenă ca și cum nu ni s-ar întâmpla nouă, atunci le înțelegem mai bine. Și dacă vedem evenimente care au avut loc acum 400-500 de ani și sunt foarte similare cu ceea ce se întâmplă în prezent, atunci putem să înțelegem mai bine lumea în care trăim noi acum.

De obicei, dacă-mi vine o idee despre ceva ce aș vrea să scriu, e despre o problemă socială, despre ceva ce mă pune pe gânduri în legătură cu lumea în care trăim. Atunci mă gândesc în primul rând la un personaj care este afectat direct de problema respectivă. Și atunci începe piesa.

Deci sunteți un dramaturg cu o structură clară. Nu așteptați muza și apoi vă apucați de scris.

Cred că doar poeții lucrează cu o muză în cameră. (zâmbește) Noi, dramaturgii,  avem nevoie de un plan, de o structurare, să știm exact cum arată piesa, câte scene, câte personaje. E un pic mai matematic decât poezia.

Dar care e scopul? Pentru ce scrieți?

E greu de spus. Are legătură cu întrebarea „Care e scopul artei?”. Dacă putem să găsim un răspuns la această întrebare, atunci poate găsim un răspuns și la întrebarea de ce scriu eu. E ceva ce vine de la sine. Pentru că e ceva ce poate să ne schimbe viața, să ne schimbe pe noi. Și dacă simt că aș putea contribui și eu la această schimbare, ca oamenii să devină mai buni prin artă, atunci o fac. Chiar dacă nu ar avea niciun rost, cred că tot aș scrie pentru că am ceva în mine care îmi spune: „Scrie, scrie, scrie!”. Deci nu pot să fac altceva, trebuie să ascult această voce, pentru că nu mă lasă în pace. (zâmbește)

Când a apărut această voce? Cum v-ați decis să deveniți scriitor?

Încă de mic scriam poezie și tot felul de lucruri. Doar că nu știam care e vocația mea, nu știam dacă să scriu poezie, nuvelă sau roman. Întotdeauna mi-a fost frică să mă apropii de teatru. Și până la urmă tot am ajuns în capcana lui. Nu înțelegeam de ce oamenii de teatru vorbesc mereu despre teatru, de parcă nu ar exista o altă lume. Și-am zis că eu aș vrea să rămân mai deschis, să particip mai mult în lumea reală decât în lumea teatrală. Dar până la urmă am ajuns și eu acolo. Am început să scriu piese, să vorbesc și eu cu toată lumea doar despre teatru (râde) și să privesc lumea prin ochii teatrului.

Tot ce se întâmplă în lume pare un teatru. Din perspectiva dramaturgului, pot înțelege foarte bine ceea ce a scris Shakespeare cu „lumea-ntreagă e o scenă”. Pentru că nu se referă doar la faptul că toți purtăm o mască și că e actorie ceea ce facem în viața de zi cu zi. De exemplu, nu plângem pe stradă când suntem foarte triști, cu toate că poate am dori să plângem, dar alegem să purtăm o mască, să zâmbim și să mergem pe stradă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Shakespeare nu se referă doar la asta, ci și la interacțiunile oamenilor, la discuțiile politicienilor de la TV, la cum discută doi oameni într-o cafenea, ce relații se construiesc între ei, relații de putere, de prietenie, de dragoste, relații care pot fi exploatate într-o piesă de teatru. Fiecare interacțiune, fiecare moment al vieții poate fi interpretat din perspectiva teatrului. Ceea ce este un lucru foarte frumos. Și cred că cine se ocupă de teatru poate înțelege lumea mult mai bine decât restul. Dar, așa cum am crezut și eu inițial, mai e și acest lucru – rămâi cumva într-o bulă din care nu mai ieși.

Spuneați într-un interviu că îl aveți pe Cehov ca reper. Ce ați „furat” de la el?

Așa cum spuneam la-nceput, dramaturgia are diferite reguli, trebuie să ai un plan, trebuie gândit totul cu mintea rece. Iar pe Cehov mi se pare că nu-l interesează deloc acest lucru. Pune personajele pe scenă, le privește: „Ce faceți voi?” și apoi scrie ce spun ele. Parcă totul e fără niciun plan. Și totuși, doar din câteva cuvinte foarte bine plasate, reușește să transmită niște adevăruri incredibile care te lovesc direct în inimă. Și asta apreciez foarte mult la el.

În piesele mele, îmi place ca personajele să vorbească mult despre viață. Mi-am dat seama că prin acest lucru poți să-i dai personajului o viață întreagă. Pe scenă totul se întâmplă în real-time și nu ai timp să le construiești o viață întreagă. Publicul vede personajul acum și n-are de unde să știe ce s-a întâmplat în urmă cu două luni sau cum arăta copilăria lui. Dar dacă personajul începe să povestească ce a fost el, ce ar fi putut să facă, atunci dă cumva senzația de viață întreagă. Ăsta e un lucru pe care l-am învățat de la Cehov.

@Merész Márton

Cum ați caracteriza teatrul care iese din textele dumneavoastră?

Teatru neserios despre lucruri serioase.

Vi s-a întâmplat să ajungeți într-un punct mort, în care să simțiți că nu mai aveți inspirație, că nu mai puteți scrie?

Da. Dar nu în sensul că nu mai am inspirație să scriu propriu-zis sau că nu mai știu să scriu. Ci de multe ori m-am oprit, fiindcă nu știam ce o să urmeze, ce trebuie să spună personajul sau cum să rezolv o anumită situație. Lucrurile astea mă opresc din când în când. Și în timp ce merg pe stradă sau conduc, întotdeauna mă gândesc cum să rezolv situația, iar la un moment dat îmi vine o idee și atunci o rezolv. Câteodată ideea respectivă vine dintr-o carte sau dintr-un film. Mă uit, de exemplu, la un serial și acolo văd ceva și atunci îmi dau seama cum ar trebui să rezolv o anumită situație.

Dar vi s-a întâmplat să recitiți și să nu recunoașteți ce ați scris?

Nu. Dar să nu-mi placă, asta da. Sunt câteva piese pe care le-am scris mai demult, iar acum nu-mi plac. Acum cred că le-aș scrie mult mai bine.

Cred că pentru un dramaturg este o tragedie mai mare dacă nu-și recunoaște piesa atunci când o vede pe scenă. Atunci când regizorii și actorii schimbă atât de multe lucruri în text, încât dramaturgul nu-și mai recunoaște munca. Dar asta nu prea se întâmplă cu mine. (râde)

Csaba Székely alături de echipa artistică a spectacolului „Nu regret nimic”, Teatrul Act

Povestiți-mi despre repetiții, lecturi – care e rolul dramaturgului în procesul de repetiții? Cum lucrați cu echipele teatrelor în care sunt montate piesele?

Asta depinde și de regizor, și de teatru. Dacă e un teatru de stat, atunci poate că-și permite să invite dramaturgul o săptămână-două să lucreze cu echipa. Dacă e un teatru independent, de obicei nu e posibil așa ceva. Dar sunt și regizori care vor să cunoască intenția autorului. Sunt momente în care pentru mine este normal ca personajul respectiv să spună o anumită replică, dar pentru regizor sau pentru actor nu e foarte clar. Atunci mă întreabă. Și e foarte bine că eu sunt acolo.

Mie chiar îmi place foarte mult să fac parte dintr-o echipă, să fiu acolo cu ei. De cele mai multe ori este o experiență minunată. Pentru că se naște ceva în fața ochilor mei, creația mea, ceva ce a ieșit din mine, dar care capătă o viață nouă. Și acea viață nouă e diferită de ceea ce mi-am imaginat eu atunci când am conceput-o pentru prima oară. E foarte frumos. Vezi cum lucrează mai mulți oameni pe acel text și fiecare vrea să fie cât mai bun, să iasă cât mai bine spectacolul. Se creează un sentiment special de fiecare dată. Nu știu… parcă devenim o familie.

Dar trebuie să recunosc că, atunci când o piesă este montată a treia sau a patra oară, nu mai simt „focul” acela. Mă entuziasmează și mă atrag premierele absolute. Acolo vreau să fac parte și eu din echipă.

Analizați reacţiile publicului la spectacolele dumneavoastră?

Da, și învăț foarte mult din reacțiile publicului. O piesă primește reacții diferite de fiecare dată, la fiecare reprezentație, nu doar dacă e montată de diferiți regizori, în diferite locuri. De aceea, mie îmi place să fiu acolo de mai multe ori, pentru că după reacțiile oamenilor încep să-mi dau seama ce trebuie schimbat, ce trebuie să fac mai bine data viitoare. De exemplu, dacă niciodată publicul nu reacționează așa cum am vrut eu la o anumită poantă, atunci înseamnă că poata nu e bună și n-o s-o mai folosesc.

Dar momentele mele preferate sunt cele de liniște. Când se întâmplă ceva pe scenă și simt publicul că e atât de atras și de atins de ce se întâmplă acolo. Și nu se mai ocupă de altceva, nu își suflă nasul, nu tușește, aproape că nu mai respiră. Alea sunt momentele mele preferate pentru că acele clipe nu se creează datorită unui singur om, nu se creează pentru că am scris eu o piesă atât de bună, ci pentru că actorii au reușit să facă atât de bine acel moment. Este o colaborare între dramaturg, regizor și actori ca acea clipă să devină un moment memorabil, în care publicul pare hipnotizat.

Cum a apărut „Trilogia minelor”? Care a fost punctul de pornire?

Prima dată a apărut „Flori de mină”. Eram student la masteratul de Scriere Dramatică, la Târgu Mureș, iar Teatrul 74 împreună cu Universitatea de Arte au organizat un workshop. Acesta implica trei universități, sute de studenți, o infrastructură uriașă în care ei simulau cum funcționează un teatru independent, cum se face un spectacol, de la textul care se naște din stiloul dramaturgului, până la premieră. Și-atunci noi, studenții de la Scriere Dramatică, am primit acest ordin să scriem un text inspirat dintr-o piesă clasică. Am avut de scris acea piesă pentru cinci studenți la actorie, unul dintre studenții de la regie s-a ocupat de montarea spectacolului, iar cineva de la PR a făcut reclama. Iar la final, un juriu a văzut toate spectacolele și le-a premiat. Cel mai greu a fost că trebuia să scriem piesa în două săptămâni și în alte trei săptămâni să facem spectacolul. Așa s-a născut „Flori de mină”, prima parte din „Trilogia minelor”. Când am scris-o, m-am inspirat din „Unchiul Vania” a lui Cehov și din viața rurală irlandeză din piesele lui Martin McDonagh. Dar eu cum am petrecut foarte mult timp în copilărie la sat, la bunici, m-a inspirat mult viața de acolo și faptul că sunt foarte mulți oameni, până în ziua de azi, care se sinucid…

După aceea am simțit că aș mai vrea să spun câteva lucruri despre viața rurală de aici, din Transilvania, pentru că, de exemplu, n-am vorbit despre relațiile interetnice care sunt atât de prezente. Și-atunci s-a născut partea a doua – „Beznă de mină”. Apoi am simțit că încă aș mai vrea să spun câte ceva despre viața din Transilvania (râde) și așa a apărut și „Apă de mină”.

Cum au fost primite piesele dumneavoastră de comunitatea maghiară? Dar de români?

În general, foarte bine. Au fost și voci care simțeau că nu îi reprezintă, că viața din Transilvania nu e așa, că de ce nu folosesc personaje pozitive când vreau să arăt maghiarii din Transilvania. De exemplu, se întrebau de ce în „Beznă de mină” polițistul român rămâne cel mai simpatic personaj, și nu ungurii.

Ioan Coman în spectacolul „Apă de mină”, Teatrul Act @Adi Bulboacă

În „Apă de mină” apare acolo problema bisericii. Unul dintre personaje e preotul catolic pedofil, iar din cauza asta piesa nu a avut nicio premieră în teatrele maghiare din România. Singura premieră a fost la Teatrul Act, iar înainte la Budapesta, tot într-un teatru independent. Biserica e foarte puternică în viața culturală și poate să influențeze opinia oamenilor despre teatru, de aceea directorii teatrelor au ales să nu riște. Eu degeaba am zis că, dacă spectacolul e făcut cu bun-gust, atunci n-o să fie nicio problemă. La Teatrul Act a fost un pic mai ușor, pentru că publicul putea să spună că oricum e despre un preot catolic, nu ortodox.

Puteți să povestiți câteva reacții care v-au amuzat?

Nu mai țin minte foarte bine. Dar au fost diferite comentarii pe internet. Că sunt comunist, antimaghiar, diferite tribalisme din astea. Publicul larg are dorința de a fi prezentat doar în culori deschise. Dacă vorbești despre noi sau despre eroii noștri, trebuie să fim cu toții vopsiți în aur. Și asta nu are legătură cu arta. Asta înseamnă că ei nu vorbesc despre artă, ci despre o imagine, despre ceva care cred ei că așa ar trebui să fie. De aceea se supără foarte tare când se lovesc în artă de lucruri care nu sunt așa, care le tulbură acele preconcepții.

Am ajuns până la urmă într-o situație interesantă. Din partea unora din comunitatea maghiară am fost numit antimaghiar, iar din partea unor români am fost numit antiromân. Și asta mă amuză. Pentru că unul dintre scopurile mele, dacă am așa ceva, este să minimalizez preconcepțiile, să ajut la minimalizarea conflictelor interetnice, să arăt că acele lucruri pe care le credem unii despre alții sunt, de fapt, comice dacă te uiți de la o distanță mai mare. Deci da, eu vreau să fac un bine în acest sens. Și am fost acuzat de mai multe ori că vreau să fac rău.

@Ágnes-Karácsony

Ați primit multe premii pentru „Trilogia minelor” și nu numai. Ce înseamnă premiile și distincțiile pentru dumneavoastră?

Mă simt onorat. Acum zece ani, când am început să scriu piese de teatru, n-am avut de unde să știu că ceea ce voi scrie va fi apreciat cândva. Și faptul că piesele mele au premiere în teatre și că primesc premii este o surpriză mare pentru mine. De fiecare dată mă simt de parcă se întâmplă ceva la care nu mă așteptam.

În România nu avem foarte multe premii pentru dramaturgi. În Ungaria există mai multe și de aceea primesc mai multe premii acolo. (râde) Aici avem UNITER-ul, dar cred că e doar pentru piesele care sunt încă nemontate. Din cauza asta, eu n-am nicio șansă. Pentru că, de fiecare dată când scriu o piesă, este și montată. (râde)

Vă oferă încredere aceste premii primite?

Nu știu dacă oferă mai multă încredere, pentru că, de fiecare dată când încep să scriu o piesă nouă, simt că nu mai știu nimic despre teatru. Pornesc mereu de la zero. Poate-mi oferă mai multe posibilități de muncă. Când nu este pandemie, of course. (râde)

Scrieți și scenarii pentru seriale și filme. Ce anume v-a determinat să construiți un scenariu pentru un serial?

Acum patru ani am fost sunat de HBO-ul din Ungaria. Se pregăteau să facă cel de-al treilea sezon al serialului „În derivă”. Și pentru că acolo era un personaj care se mutase din Ardeal în Ungaria, s-au gândit la mine să scriu acele episoade. Iar eu, fiind un fan al serialului, am zis: „Sigur! Vin și scriu!”. Doar că nu știam dacă pot să scriu așa ceva, pentru că mi se părea ceva foarte serios. M-am gândit că trebuie să intru foarte mult în psihologie, să cunosc cum lucrează un psiholog, cum reacționează la lucrurile pe care le întâlnește când stă pacientul în fața lui. Am crezut că trebuie să fiu un specialist în psihologie, că poate ar trebui să fac un master în psihologie ca să scriu acest scenariu. Din fericire, am avut un psiholog în echipă și de fiecare dată când scriam un episod nou, el ne spunea: „OK, aici ai grijă, un psiholog n-ar spune chestia asta, pentru că e prea ofensiv sau prea direct și scopul este ca pacientul să-și dea seama care e situația, nu ca psihologul să spună: uite, asta e.” A fost o echipă foarte bună, am învățat multe din acea experiență.

Ar mai fi fost un serial în care aș fi fost implicat, dar din păcate nu s-a mai realizat. Un thriller pentru adolescenți, care s-ar fi petrecut într-o școală la granița dintre Ungaria și România.

Toate astea au fost în urmă cu 4 ani. Acum de-abia aștept să am posibilitatea să scriu scenarii pentru seriale. Îmi plac mult serialele. Sunt lucruri pe care le poți arăta mult mai ușor și mult mai profund decât în piesele de teatru.

Dar simțiți că sunteți mult mai ataşat de teatru decât de serial sau film?

Absolut. Pentru că în film și-n serial trebuie să iei în considerare mai multe lucruri. Probabil ce ai scris tu va fi schimbat de 1000 de ori. Să zicem că tu vrei să faci ceva să ajungi din punctul A în punctul B, dar toată echipa are o altă idee despre cum arată punctul B. Atunci trebuie să respecți ce vor regizorul și producătorul și să mergi în direcția aceea, chiar dacă tu, ca scriitor, crezi că nu va funcționa atât de bine și că ideea ta ar fi fost mult mai bună. Trebuie să respecți decizia lor. În schimb, când scrii pentru teatru, stai acasă sau într-o cafenea și scrii o piesă așa cum vrei tu. După care ajunge la o echipă și lucrați împreună câteva săptămâni, și totuși rămâne creația ta. Filmul parcă nu mai e creația ta, e a regizorului.

Dacă ați putea să schimbați ceva, pentru ca lucrurile să funcționeze mai bine în teatrul din România, cu ce ați începe?

Aș da mai mulți bani dramaturgilor… (râde) Aș vrea să existe mai mult respect pentru oamenii care creează ceva. În teatrele de stat cred că ar trebui să se schimbe ceea ce a fost până acum. Dacă inviți un regizor, poți să-l plătești cu 10.000 de euro, dar cel care lucrează în teatru primește nasturi… Asta nu e corect, zic eu.

Și aș mai schimba ceva. Ar fi bine ca cei care lucrează în independent și cei care sunt freelanceri să poată trăi din asta. Că până la urmă asta e idea freelancing-ului. Că tu nu ești atașat nicăieri și poți să trăiești lucrând în mai multe locuri. La noi asta se poate realiza foarte greu, pentru că nu primești de lucru sau nu primești suficienți bani unde lucrezi. Iar asta depinde și de sistemul care e construit pe concursurile de la AFCN. Eu aș mai face ceva pe lângă aceste concursuri care sunt de două ori pe an și la care, dacă ai noroc, poate primești ceva, dacă nu ai, atunci asta e. Ar trebui ceva care să susțină pe toată perioada anului artiștii independenți, nu doar dacă au noroc și câștigă AFCN-ul. Trebuie schimbat asta, ca artiștii să nu moară de foame…