Dezbaterea pe baza subiectivității adevărului este, în principal, o problemă de perspectivă. Chiar dacă adevărul este numai unul, fiecare dintre noi îl experimentăm, îl percepem și ne raportăm la el fundamental diferit. Cum adevărul absolut este un concept intangibil, pe care îl așezăm pe masa ideală, din camera ideală, din cetatea ideală a lui Platon, este lesne de înțeles că fiecare avem o versiune proprie a adevărului, din a cărei esență nu este relevantă realitatea lucrurilor, ci felul în care această realitate a trecut prin filtrul sentimentelor și al judecății noastre.

Astfel, atât cel mai alb alb, cât și cel mai negru negru sunt tot nuanțe de gri. Această ambiguitate îi este pe cât de familiară, pe atât de străină spectacolului „Profu’ de religie”, pornit de la textul Mihaelei Michailov și montat de Bobi Pricop la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Pe de-o parte, acesta conține cu noblețe felurile în care adevărul devine o pisică a lui Schrödinger, pășind cu îndrăzneală direct pe granițele dintre două realități opozante. Însă, pe de altă parte, atunci când vine vorba de subiectul generalizat pentru care se militează, creatorii pierd din vedere această imparțialitate amețitoare, care lasă loc de interpretare – atât de necesar – pentru spectatorul confuz.

Montarea începe flagrant cu o caricaturizare a religiei care trece peste limitele revoltei împotriva hiper-religiozității, a manualelor școlare de religie îndoctrinatoare, apatice, a felurilor îndoielnice în care ortodoxismul pare că domină umanismul în viețile noastre. Nu îți trebuie credință să simți o îngroșare jignitoare, antipatică în felul în care se vorbește despre sfeștanii de mașini și alte elemente religioase duse într-o extremă care ironizează o realitate, un adevăr care este deja destul de sugestiv. De fapt, astfel de exagerări nu fac decât să știrbească luciditatea unui spectacol care, de altfel, aduce în discuție cu atât de multă pertinență și finețe tema principală a spectacolului. Uneori, realitatea este mai puternică și mai eficientă decât aceste scurtături care, denigrând fără cenzură și extrapolând, pierd din esență.

Totuși, nu o „laicizare” și o cumințire totală a piesei ar fi fost soluția, ci o temperare a tonului. Da, există o problemă categorică în felul în care religia le este predată celor mici. Păcatul este uman, iar manualele de religie nu înțeleg acest lucru și îi învață pe copii că sentimentele lor nu sunt valide. Însă este necesară o poziție mai obiectivă, care să-i permită și unui spectator credincios prin excelență să înțeleagă, fără indignare și prejudecată, despre ce este, de fapt, vorba.

Este important ca profesorul de religie să fie acela acuzat că a atins o elevă din clasa a șasea pe picior. Este important că același profesor le vorbea celor mici despre adevăr într-o dezbatere despre moralitate expusă copilăresc, dar extrem de puternic. Însăși cheia spectacolului este alegerea elevei problemă, cea cu o imaginație prea bogată, cu probleme comportamentale, provenită dintr-un mediu destabilizat. Atât profesorul de religie – care poate fi un om cu adevărat bun sau poate avea numai impresia că este unul – cât și Mara, școlărița manipulatoare, sunt ipostaze predispuse la această dualitate. Chiar dacă unul dintre ei minte, este esențial pentru mesajul montării să nu fie clar care dintre ei.

Deși această incertitudine, această confuzie simțită de public pe tot parcursul spectacolului „Profu de religie” este menținută și alimentată progresiv, piedica principală care neagă convenția este faptul că, în cazul interpretării copiilor, actorii sunt vinovați de o anume maimuțăreală neverosimilă pe-alocuri. Cu ochi bulbucați, ca și cum gesturile frenetice și bosumflările sunt esența portretizării unui elev de clasa a șasea, unii dintre ei se pierd în această încercare de accesare a vârstei de doisprezece ani, excepție făcând Anca (Raluca Păun), cu o curiozitate, o lipsă de inhibiții dublată de pudoarea puerilă și o duioșie atât de palpabile și recognoscibile. Altfel, este neclar în ce măsură Mara (Romanița Ionescu) este naivă și în ce măsură doar pretinde că este naivă. Câteva nuanțe se pierd astfel din lipsă de precizie, iar acest lucru se reflectă în momente cheie precum cel în care, cu o îndurerare îndoielnică și ochi sclipitori, copila interpretată de Romanița Ionescu se arată persuasivă, încercând să își convingă colega să se sesizeze în legătură cu incidentul în care profesorul de religie i-a atins – ba nu, mângâiat – piciorul.

Cert este că dezbaterea pe care o propune spectacolul nu este una de natură artistică. Această instigare la luptă între știință și religie pornește de la o premisă delicată, eronată numai prin îngroșări un pic obraznice, à la elev instigator la ora de religie – așadar, tot în spiritul montării. Cu toate acestea, semnificația se decupează de amalgamul de fake news voit exagerate și de răzgândiri copilărești. Mara ne avertizează din prima scenă: ea nu este general valabilă și vrea un adevăr doar al ei, fiindcă „nu există adevăr în general”.

Această poveste, un strigăt de ajutor din partea unui copil cu care nu vorbește nimeni, pe care nu îl consolează nimeni, poate să fi pornit, într-adevăr, de la un abuz din partea profesorului de religie sau poate să fi pornit din exces de imaginație, din singurătate și din neînțelegere. În ambele situații, întâlnim o realitate frustrantă, dură, pe care o recunoaștem cu ușurință de pe orice post de televiziune. Toate aceste semne de întrebare rămase, ridicate chiar și după finalul spectacolului sunt deopotrivă tragice și intrigatoare, cu atât mai mult cu cât sunt regăsite în viețile  noastre. Este un abuz scuzabil doar pentru că un copil nu mai știe sigur ce a văzut? Toți copiii cu imaginație mint? Au anumite cuvinte folosite puterea de a scoate din context? Acesta este conținutul extrem de valoros al textului scris de Mihaela Michailov.

Din punct de vedere al productivității scenice, spectacolul „Profu’ de religie” este o lecție de ingeniozitate prin economie. Cele câteva elemente de decor și recuzită sunt întrebuințate firesc, în moduri originale. Scrisul frenetic cu creta înainte de fiecare scenă, astfel încât personajele interpretate să fie clare pentru spectatori, sunetul de clopoțel pentru a delimita fiecare scenă și mobilitatea pupitrelor conferă montării un caracter dinamic prin simplitate, ritm și funcționalitate. Totodată, împărțirea tablei cu cretă, astfel încât fiecăruia dintre cei cinci actori să-i revină o bucată din dreptul căreia nu se deplasează sugerează o lipsă de comunicare efectivă, prezentă atât în mediul academic, în casele copiilor și în transmisiune directă, la televizor.

Prins undeva între o „Deșteptare a primăverii” românească și momente de umor superficial, spectacolul reușește, chiar și întrepătruns de citate didactice din manuale învechite, să tragă un semnal de alarmă față de o problemă acută, care are prea puțin de a face cu programa de la orele de religie. În același timp, lipsa concluziei păstrează problema vie în mințile spectatorilor, îndemnând la reflecție asupra importanței adevărului.

Teatrul Național din Craiova

„Profu’ de religie” de Mihaela Michailov

Regia, scenografia și muzica: Bobi Pricop

Distribuția:

Profu` de religie / Prezentator TV: Marian Politic

Mara / Mama Marei / Psiholog / Prezentator TV: Romanița Ionescu

Anca / Mama Ancăi / Mama Marei / Profa de română / Prezentator TV: Raluca Păun

Andrei / Mama lui Andrei / Dirigu`/ Prezentator TV: Cătălin Vieru

Bogdan / Profu` de sport / Purtător de cuvânt / Prezentator TV: Dragoş Măceșanu