„Am întrebat 100 de români” dacă au umor. Au, cum să nu? Toţi avem. Şi facem haz de necaz. Şi râdem la bancuri cu Bulă. Încă mai râdem la bancuri cu Bulă. Chiar dacă le ştim. Atât de bine, încât credeam că le-am uitat. Şi iar mai punem un plasture de hohot de râs peste griji şi nevoi. Şi de-unde, de-neunde găsim încă un motiv să mai facem o poantă. Şi în jurul oricărei mese precis e un unchi mai hazliu, care se crede el capo di tutti capi într-ale umorului şi acaparează discuţia cu vocea lui baritonală şi repetă explicativ finalul glumei, ca să mai râdem o dată şi încă o dată. De acelaşi spirit grosier al unei întâmplări pseudo-amuzante.

De ce mai râdem astăzi? Le ştim, le-am cam auzit pe toate. Nu mai avem neovie nici de „şopârle”, putem să facem câte meme-uri vrem cu toată clasa politică, imunizată deja la orice presiune de acest tip. Câinii nu mai latră şi nici ursul nu mai merge. Câinii s-au transformat în pisicuţe pe Facebook, iar ursul stă şi scroll-ează pentru a şterge comantariile care îl dezavantajează. Aşa că ne învârtim în aceleaşi ibrice strâmte ale bulelor noastre şi ne întrebăm unii pe alţii dacă au văzut „mema aia”. Toţi am văzut-o. Am surâs o dată, am mai mimat amuzamentul şi a doua oară. Dar deja ştim pe de rost toate jocurile de cuvinte şi toate combinaţiile de emoticoane. Sunt aceleaşi.

Ar mai fi şi celebrele obscenităţi care i-au ajutat pe câţiva băieţi şi fete cu ceva carismă să îşi depăşească binişor condiţia. Cei care nu s-au sfiit să spună în gura mare la microfon, pe o scenă improvizată precum show-ul lor, unde anume îşi introduc ce sau unde anume îi trimit pe cei care afişează concepţii antagonice au avut destul de mult de câştigat. Şi material şi social. Îi ştie lumea, îi aplaudă, le gustă umorul şi mulţi sunt dispuşi să plătească pentru a-i asculta. Încă se râde la organe. Aşteptăm cu interes variaţiuni pe aceeaşi temă şi glume cu pancreas, ventricole sau patelă.

Ar mai fi şi umorul rural. Neaoş. „Prea bun, prea ca la ţară”. Locurile comune ale veşniciei noastre de pe la sate şi oraşe în plină ascensiune demografică. Birtul şi băştinaşii lui. Uliţa neasfaltată, haznaua din fundul curţii, magazinul sătesc cu 1001 articole şi lipici de prins muşte atârnat din tavan. Acest etos nesecat de băşcălie şi motiv de icneli întru amuzament. Orice referinţă vizuală la astfel de repere culturale ne face complici la mişto-ul nostru balcanic. Dintr-odată ochii se micesc a recunoaştere, capul se apleacă şi degetele arătătoare se îndreaptă ca din arc: ştiu, ştiu, da vecine, e bună, e bună.

Deloc ocolit, umorul nostalgic e şi el bine reprezentat. Ultimii mohicani ai scheciurilor din vremuri apuse încă practică acelaşi tip de calambururi şi snoave care făceau deliciul revelioanelor alb-negru sau al teatrelor de vară proaspăt eliberate de comunism. Încă râdem împreună cu domni îmbărcaţi în costum şi papion, care se încăpăţânează să vorbească în versuri cu doamne în rochii cu paiete. Doar că reverele sunt cam tocite şi paietele s-au mai descusut pe ici-pe colo. Dar izul de naftalină se ridică în norişori consistenţi la fiecare rundă de aplauze caline. Public există.

La fel cum există public şi pentru „bulevardierele cinstite” în care amantlâcurile se ţin lanţ şi situaţiile comice complică iţele şi unul e luat drept altul şi până la final, într-un hohot general, totul e mai mult decât bine când se termină şi mai bine. Ritm, ritm, ritm, poantă spusă către public, aşteptăm reacţie şi aplauze, apoi improvizăm puţin cât să tragem cu dinţii de efectul scontat şi tot aşa din ha-ha în ha-ha până la ovaţiile finale. Textul nu e nevoie să îl ştii decât ca idee, farmecul personal e baza. Aparte-urile sunt un deliciu, iar trimiterile la evenimente la ordinea zilei îşi vor găsi mereu locul, chiar şi atunci când acţiunea se petrece în Iluminism. Şi ce dacă piesa era o dramă de felul ei. O facem noi să gâlgâie de umor şi o aranjăm pe ici-pe colo pe unde autorul, Shakespeare de exemplu, o cam greşise. O dregem noi să fie haioasă şi nu mai omorâm atâţia lorzi şi mai scoatem din personaje şi îl facem pe Richard al III-lea pitic de grădină că e mai amuzant aşa. Lumea să se distreze şi banul să iasă. Că şi aşa avem numai necazuri.

Umorul nu ne lipseşte. Aproape că ne-a prisosit şi ne-a amorţit spiritul de competiţie, mândria sau impulsul de a merge mai departe. Râdem trist de ce ne pică şi ne oblojim lenea în dulcele grai al cimiliturilor din bătrâni. Şi mai ciocnim şi un pahar. Şi mai cântăm şi un cântec vesel. Şi ne mulţumim aşa. Umorul de calitate nu e privit cu ochi buni. E elitist. Nu înţelegem noi asocieri dintr-astea cu trimiteri culturale şi chestii abstracte şi ironii subtile şi bancuri seci. Astea sunt pentru nişa de snobi care citesc cărţi groase şi fără poze şi apoi râd ei ştiu de ce. Deşi exerciţiile de stil nu fac rău nimănui şi, din când în când, nu e aşa grav să mai variem zonele de interes, măcar într-ale umorului, şi să încercăm să vedem unde ne duc inspiraţia şi talentul.