E greu să fie simplu. Perfecţiunea simplităţii e greu de atins. O viaţă simplă şi fericită are o zonă de misticism – pustnicii şi sfinţii reuşesc să atingă acea fericire de a nu avea nimic. Tehnicile de meditaţii mai bine sau mai prost marketate ne îndeamnă gratis sau contracost la aceeaşi golire a minţii. Dar cum să poţi să respiri adânc şi să te bucuri de existenţa prezentului când muzica new age cântă din aplicaţia de Youtube şi notificările bingănitoare ale zecilor de grupuri şi reţele sociale acompaniază neregulat clopotele tibetane. Ne deocrăm casa cât mai în acord cu legi şi reguli denumite fistichiu şi cumpărăm fântâniţe aducătoare de belşug şi raţe mandarine pus cioc în cioc pentru a atrage iubirea în viaţa noastră. Şi pretindem că trăim simplu.

Declarăm că suntem în căutarea simplităţii şi a beatitudinii, dar ne complicăm existenţa prin acumulări cantitative complusive. Înlocuim experienţele cu obiecte şi ne înconjurăm de un simulacru de echilibru menţinut doar de bucurii contrafăcute, made in China. A fi simplu e, de fapt cel mai complicat. Ne înduioşăm privind imaginile idilice dintr-un sat rupt din timp unde electricitatea încă nu luminează uliţa, dar în schimb credinţa luminează suflete. În cel mai scurt timp transformăm acest loc nevinovat într-o afacere turistică şi invadăm cu „civilizaţia” noastră haotică spiritul simplităţii pe care o râvnim. Pervertim cu mirajul confortului material o linişte irecuperabilă.

Tradiţiile au devenit show-uri atractive – capcane pentru turişti care se grăbesc să îşi golească bucuroşi conturile pentru a simula măcar pentru câteva zile plăcerea de a trăi simplu. Un cojoc de lână, o ie cusută manual, o mâncare gătită de mâinile dibace ale unei gospodine pricepute din ingrediente musai bio, o poză obligatorie de la mulsul demonstrativ şi recreaţional al vacii, o plimbare cu căruţa şi un somn „fericit” pe o pernă umplută cu fulgi jumuliţi dintr-o gâscă adevărată. Totul plătit cu banii strânşi din vânzarea de himere în restul de 350 de zile din anul trăit în zgomotul continuu al marelui oraş construit pe angoasele tratate cu reţete naturiste sau cu terapii scumpe. Şi preţ de câteva zile chiar ni se pare că e mişto să trăim simplu. Şi aproape că ne convingem că peste câţiva ani o să ne retragem la o căsuţă într-o comunitate unită şi ne vom bucura de linişte. Asta în timp ce căutăm filtrul ideal pentru a posta pe Insta selfie-ul din cerdac în de dimineaţă.

Nu mai ştim, de fapt, ce înseamnă simplitatea. „Ciobanul Ghiţă” ne explică beneficiile portării de la o reţea de telefonie mobilă la alta. Şi nu vedem nimic ciudat aici. „Omul frate cu codrul” e o glumă proastă. Abia aşteptăm să „evadăm” în sânul naturii pentru a ne pune fericiţi căştile la urechi. Vrem să facem mişcare şi pentru asta mergem cu maşina până la sală, la colţul străzii. Mâncăm sănătos şi dăm o gălăgie de bani pe produsele cele mai bio din cele mai de nişă lanţuri, ne împomădăm cu cele mai lipsite de parabeni creme şi dormim cu telefoanele sub pernă şi cu wi-fi-ul la capul patului.

Ipocrizia simplităţii e cea mai stupidă minciună pe care ne-o spunem în oglindă pentru a ne cocoli fragilitatea. Teatrul acestui prezent care militează pentru asumarea cât mai liberă a identităţii de orice tip, dar care, de fapt, e lipsit de orice personalitate şi anvergură ideatică, nu poate fi atfel decât după chipul şi asemănarea acestui simulacru de simplitate purtată la butonieră.

Extirparea forţată a „artisticului” de pe scenă şi grefarea „poveştilor adevărate” expuse neutru la microfon în lumină de stroboscop şi musai cu proiecţii tautologice pe fundal e doar un simptom al mimării simplităţii din viaţa de zi cu zi. Eşti cu atât mai hype cu cât eşti mai „natural”. Teatrul e cu atât mai „contemporan” cu cât e mai puţin artă şi mai mult ştire. Dar efectul de simplitate şi dezinteres pentru formă se obţine cu mult chin, de fapt. Mesajul, sfântul şi prea-minunatul mesaj, nu poate fi transmis decât printr-un efort dublu de a părea ceva mai mult decât este.

Arta de dragul fondurilor, arta care minte a fi implicată până peste urechi social e doar o mână întinsă care cere mijloace de subzistenţă. Textele montate cu actori puţini în spaţii goale, dar care cresc awarness-ul până în tavan sunt exerciţiile de existenţă ale unor mulţi, mult prea mulţi artişti care speculează o politică culturală ce se foloseşte de ei pentru a promova agende.

Arta nu e simplă. Forma de expresie epurată de complexitatea unor imagini şi a unui limbaj codificat de figuri de stil e improprie artei. Simplitatea performantă pe scenă e rară şi se obţine prin experienţă şi perfecţionarea în timp a unui meşteşug însoţit obligatoriu de talent, profesionalism şi disciplină. Simplismul, însă, ridicat la rang de mare inovaţie e la fel de stupid precum un turist la stână, încălţat cu Versace şi îmbrăcat în Palm Angels, făcând instastory cu oaia.