De o feminitate aparte, inconfundabilă, Victoria Cociaș este o actriță complexă, la care expresivitatea dramatică se îmbină cu  certă eleganță scenică. Colegii ei de breaslă vorbesc despre dăruirea, răbdarea ei la repetiții, dar și despre modestia, umorul și farmecul ei. Toate aceste calități i-au permis să abordeze cu aceeași ușurință atât dramele, cât și comediile. A jucat, de asemenea, în nenumărate filme, îmbinând cu succes cariera teatrală cu cea cinematografică. După absolvirea, în 1980, a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, debutează în acelaşi an pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani. Se angajează în 1982 la Teatrul Dramatic din Braşov. Din 1987, este angajată la Teatrul Nottara și lucrează la spectacole memorabile cu regizori importanţi: Alexandru Dabija, Dinu Cernescu, Mircea Cornișteanu, Radu Gabrea, Alexandru Hausvater, Radu Afrim, Vlad Massaci, Petre Bokor, Cristi Juncu. În acest sfârșit de an complicat, am stat de vorbă despre darul teatrului, despre experiența de a juca în mai multe limbi, dar și despre proiecte de viitor…

Cum v-ați descrie în trei cuvinte?

În trei cuvinte…. blândă, cu umor și pasionată.

V-ați dorit întotdeauna să deveniți actriță?

Da, dintotdeauna. A fost prima mea dorință, prima pasiune la o vârstă destul de fragedă. Am început prin a iubi poezia. Îmi plăcea să citesc poezie, dar mai ales să recit, ceea ce au remarcat și profesorii mei, încă din clasa a V-a. Profesoara de limbă română mi-a deschis apetitul pentru teatru.

Dar vi s-a întâmplat să vreți să vă lăsați de teatru?

Am vrut nu numai să mă opresc, ci chiar să-mi dau foc în fața teatrului, din cauza repertoriului. Am avut prima o criză de acest gen în anii 80, când ne obligau să jucăm 70 sau 80 la sută repertoriu românesc și nu ni s-a mai îngăduit să punem în scenă piese din cel internațional, ceea ce pentru mine era o catastrofă. Îmi doream să joc marii clasici și repertoriul contemporan internațional. Eram obligați să facem spectacole ideologice, să  jucăm în spectacole făcute cu dedicație pentru anumite zile, pentru anumite persoane. Era înfiorător! Și atunci am avut această pornire. Cineva chiar și-a dat foc atunci, din considerente politice, un brașovean, pe pârtia de schi. Să nu uităm lucrul acesta. Libertatea de exprimare era complet îngrădită și era o stare generală de frică, de teroare permanentă. A fost o perioadă grea, deși exista un cod între noi și spectatori, aveam subtexte pe care le jucam pe atunci. Publicul recunoștea aceste semne și era o supapă, o descărcare. Acum nu mai avem cenzură politică, dar există una economică.

În această toamnă s-au împlinit 33 de ani de activitate la Teatrul Nottara. O perioadă lungă, frumoasă. Povestiți-mi de roluri preferate, momente memorabile, hotărâtoare…

Nu sunt o persoană care trăiește din amintiri. Îmi vine greu să mă uit în urmă, e o viață de om. Sunt foarte multe roluri pe care le-am interpretat și am făcut-o cu bucurie și cu pasiune, cu dăruire, cu sânge și carne. Dar nu sunt nostalgică. Privesc mereu spre viitor. Fiind activă, proiectele de viitor mă preocupă mai mult. Cred că venit momentul să fac o retrospectivă, să văd ce am făcut în acești 33 de ani la Nottara. Am debutat cu Alina în La un pas de fericire de Petre Sălcudeanu, în regia lui Val Paraschiv. Spectacolul s-a jucat  în Sala Studio cu mare succes ani de zile. L-am iubit, a fost primul meu spectacol. Alte două spectacolele foarte dragi mie sunt Taifun de Tsao Yui care a avut premiera în decembrie 1988 și Ospățul lui Baltazar de Benjamin Fundoianu în 1991, ambele montate de extraordinarul regizor Alexandru Dabija. La Taifun am repetat șase luni; exista un timp pentru montarea unui spectacol. Făceam lecturi cel puțin o lună, doar după aceea treceam la scenă. Piesa a avut o distribuție memorabilă: Dana Dogaru, Emil Hossu, Ștefan Radof, Dragoș Pâslaru, Cristian Șofron și Ruxandra Sireteanu, care era mama mea în spectacol. Este spectacolul meu preferat din cele patru regizate de Dabija la Nottara. O interpretam pe Phoenix, personajul cel mai pur din piesă, care din candoare și datorită ciocnirii celor două lumi, cea bogată și sărată, ajunge până la sacrificiul suprem. În acea perioadă citeam numai cărți chinezești, beam numai ceaiuri chinezești, ascultam muzică tradițională chinezească, încercam să intrăm cu totul, cu toate mijloacele în atmosferă. A fost un lucru temeinic, foarte puternic. Eram și foarte tineri toți, și entuziaști, și pasionați. Și era la fel de important pentru noi toți actul artistic.

În Ospățul, o piesă filozofic-poetică, jucam un personaj colectiv în jurul regretatului actor Dorin Varga. Aveam scenă italiană cu un proscenium foarte îngust, unde jucam mult foarte aproape de spectatori. Am repetat în anul 1991, atunci s-a întâmplat și nenorocirea din iunie cu minerii când l-au bătut îngrozitor pe Dragoș Pâslaru. Tocmai se afla la Asociația 21, apoi a stat foarte mult în spital. După cele petrecute cu Dragoș, cred că nu l-am mai jucat.

Burghezul gentilom de Molière, regizat tot de Dabija, a fost ultimul spectacol jucat înainte de decembrie 1989 și primul reluat imediat după evenimente. A fost într-un fel un spectacol manifest, pentru că publicul îl recunoștea în burghezul interpretat de George Constantin pe Ceaușescu. Era jucat cu un anumit cod de semne și a avut un succes formidabil. Jucam cu Mircea Diaconu, Vali Preda, George Alexandru, Ruxandra Țuțuianu, Diana Lupescu  o vreme, după care a intrat în distribuție Teodora Mareș. Mi-amintesc bunăoară că, după 1990, erau multe manifestații și contramanifestații pe Magheru, dintr-o parte veneau cei care susțineau Frontul Salvării Naționale, din cealaltă cei care manifestau împotriva comunismului și, când se întâlneau, ieșea cu încăierare. Se întâmpla să coborâm în stradă cu Mircea Diaconu, îmbrăcați în costume, ca să îndreptăm coloanele de manifestanți una într-o parte, cealaltă în cealaltă parte. Au fost zile fierbinți.

Înainte de 1989 formam o adevărată trupă. În momentul în care se forma o echipă care lucra la un spectacol, aproape că nu ne mai despărțeam: mâncam împreună, ne întâlneam și seara, de multe ori acasă la Dana Dogaru, care stătea pe Jules Michelet, dacă nu toți, măcar o parte. Eram mult mai apropiați și asta făcea, cred, ca spectacolele să fie mai puternice, mai coezive. E drept că lumea nu alerga după bani, se lucra puțin în afara teatrului, căci televiziunea și cinematografia erau atât cât erau, adică puțin. Teatrul era baza.

Ce face, după părerea dumneavoastră, ca un spectacol să fie reușit?

E nevoie și de timp, mai mult decât i se oferă în momentul de față unui spectacol, dar totul pornește de la un text bun, care trebuie să fie iubit de toți cei implicați, și de regizor, și de actori. Contează și zodia sub care se naște, inclusiv ziua premierei, titlul. Sunt spectacole care au fost bine lucrate la repetiții, dar care nu s-au născut într-o zodie bună. Contează conjunctura generală, cât este de bine promovat, însă spectacolele bune și care sunt iubite răzbesc. E foarte important ca cei care fac spectacolul să creadă foarte mult în el. Este, după părerea mea, ingredientul principal, să creadă toți la fel de mult, pentru că este lucru de echipă și e important ca toată lumea să fie bine. Familie de artiști de pildă, de Kado Koster și Alfredo Arias, montat de Alexander Hausvater s-a născut sub o constelație nefavorabilă, când am fost scoși din teatru, cu Buliniada, în 2016. Spectacolul s-a jucat în alte teatre și uite-așa, parțial și din cauza programărilor, după o vreme a încetat să mai existe. Un spectacol extraordinar, însă vitregit. S-a jucat de șapte ori cu totul, deși publicul l-a iubit. Nici echipa tehnică nu era foarte fericită cu spectacolul, nu vreau să spun nimic rău de ei, dar nu mai sunt tehnicienii de altădată, care lucrau cu aceeași pasiune ca noi. E o penurie de pasiune pentru profesia asta și pentru cele colaterale, care contribuie la înfăptuirea actului artistic, căci de la regizor la mașiniști, cabinierele, plasatoarele etc., toți participă la spectacol. Importantă e iubirea, pasiunea. Nu cred că există teatru fără iubire.

Spuneți-mi două întâlniri care v-au marcat, una în sens bun, cealaltă în sens negativ.

Cea pozitivă, atât pentru viața mea, cât și pentru carieră, a fost întâlnirea cu Radu Gabrea, dar am avut întâlniri importante și în Teatrul Nottara. Cea cu adevărat hotărâtoare însă a fost întâlnirea cu Radu, cu care am lucrat și pe scenă și în film. O întâlnire negativă… mi-e greu să spun. N-am avut. Sigur, au fost conflicte în acest lung răstimp, dar neesențiale, mai mult de lucru.

Care este cea mai importantă lecție pe care ați asimilat-o prin teatru?

Lecția răbdării și a capacității de a îndura, de care vorbește Nina Zarecinaia în Pescărușul – valabilă și pentru teatru, și pentru film. Răbdare pentru a te putea înțelege cu ceilalți, pentru a-i lăsa pe ei să te înțeleagă, ca ajungi la un produs finit, spectacolul, care să meargă mai departe. În general, am încercat să am răbdare, să nu răspund la primul impuls. Poate tocmai de aceea mi-am inhibat puțin spontaneitatea și, chiar și atunci când sunt într-un conflict sau ar trebui să reacționez pe loc la ceva, rămân rezervată. Nu răspund pe loc nici la bucurii, nici la conflict.

Odată cu trecerea timpului am învățat să-mi ascult vocea interioară și să mă feresc de oamenii cu care nu rezonez. În tinerețe m-am tot străduit, dar nu merită efortul. Ceea ce nu înseamnă, firește, că nu lucrez cu oamenii care nu mă iubesc, dar nu mă mai chinui să iubesc pe cine nu mă iubește.

Care este cel mai mare dar pe care vi l-a făcut teatrul?

Dragostea publicului și iubirea în general. Cea mai mare bucurie a mea s-a legat de reacțiile publicului, de comentariile primite. La un moment dat, Radu se apucase să arhiveze reacțiile de la Avignon, luând scurte interviuri publicului care ieșea din sală, dar din păcate nu le mai am.

Cu puțin înainte de această convorbire am răsfoit niște cronici franceze. Ați fost bine primită de critică, iubită de public. Ați primit în 2008 Premiul Coup de Coeur de la Presse acordat de ziariștii din Avignon, pentru spectacolul Hymnus de György Schwajda.

Este premiul criticii pentru secțiunea OFF a Festivalului, pe care l-am primit pentru spectacolul lui Radu Dinulescu. Montat chiar în anul intrării noastre în UE, Hymnus era un spectacol n-aș spune chiar eurosceptic, dar gândit ca o veritabilă satiră a societății moderne, cu un mare semn de întrebare privitor la felul în care ne putem integra și adapta acestui club select, care este UE. Spectacolul a fost foarte bine primit în Franța, a avut premiera în limba franceză. L-am jucat apoi și în România – la Galați, la Arad, la un Festival de Teatru Contemporan de la Odorheiu-Secuiesc, la Teatrul de Comedie din București – însă nu foarte mult în limba română, cu toate că a fost un spectacol de mare răsunet la Festivalul de la Avignon.

Ce a însemnat succesul repurtat la Avignon?

Foarte mult. Din cele 940 de producții teatral prezentate în festival s-au selecționat șapte spectacole din care apoi a fost aleasă piesa jucată de noi. Toată echipa a sărbătorit. În spectacol l-am avut ca partener pe Claudiu Bleonț și am jucat cu echipa Teatrului Fany Tardini din Galați, o echipă foarte dedicată de actori; ei au făcut spectacolul împreună cu Teatrul din Arad, a fost o combinație pe plan național că am putut merge la Avignon. Acolo e vorba de un târg de spectacole de mare amploare. În plus, e greu, trebuie să-ți găsești sala, să ai biletele, locuri de cazare pentru actori, sunt foarte mulți bani implicați, dar din fericire am avut succes și am jucat doi ani la rând în cadrul  prestigiosului festival francez. În anul următor, în 2008, Claudiu n-a mai putut veni și am jucat cu Pavel Bârsan, un actor extraordinar, cu care m-am înțeles foarte bine. Am jucat cu sălile pline în fiecare seară. Acolo se joacă vreme de o lună, în fiecare zi. În 2008, aveam la Avignon două spectacole pe zi, de la ora 19.00 Hymnus și de la ora 21.00 aveam un one-woman-show intitulat Cui am onoarea să mă adresez? de Peter Shaffer, un spectacol pus în scenă de Petre Bokor. Am jucat cam 48 de reprezentații într-o lună de zile. A fost un efort foarte mare, un consum uriaș de adrenalină, după care, întoarsă în august în țară, n-am reușit să dorm vreo trei săptămâni, pentru că nu foloseam energia pregătită pentru seară, pentru cele două spectacole. Ar fi trebuit să alerg, să înot kilometri. Apoi am reușit să mă reglez energetic.

Aș vrea să vorbim puțin despre experiența de a juca într-o altă limbă. Am văzut înregistrarea spectacolului Callas – La Divina în română, apoi în engleză și am avut impresia că sunt două spectacole complet diferite. În ce măsură trebuie să te reinventezi ca actor când joci într-o altă limbă?

E un mare pariu. A fost foarte greu la început. Piesa Callas – La Divina a avut premiera în limba română în 1997, iar în 1999 am fost invitați să jucăm la Columbia University în engleză, în cadrul unui schimb cultural, la New York și la Washington, iar în 2000 am participat cu piesa la un Festivalul Camperra în Australia, unde l-am jucat și în română pentru comunitățile românești din Sidney și Melbourne. Am repetat o lună. În piesă n-am vorbit ca un nativ, nici Callas nu era nativă – este, de altfel, motivul pentru care am avut curajul să joc acest spectacol –, ci grecoaică și, mă rog, italiancă prin muzică, dar născută la New York. În criticile apărute acolo îmi apreciau accentul pe care-l aveam în engleză și care părea foarte autentic ca fiind al Mariei Callas.

Limba română este o limbă puternic consonantică, care adună maxilarul, în timp ce în engleză nu se mușcă așa consoanele, ca în română sau franceză. Engleza este mai mult vocală. În plus, engleza fiind o limbă cu cuvinte mult mai scurte și, în general, vorbind cu propoziții mai scurte decât limba română, accentele se pun altfel în frază; o scenă întreagă are un alt punct culminant în engleză decât în limba română. În franceză la fel. Altfel se frazează totul, altul este cuvântul-cheie, diferă abordarea frazei și, așa cum spuneam, a unei scene întregi. Nu spun că trebuie să gândești în limba respectivă ca să poți să joci, însă limba modifică și emoțional spectacolul, în sensul că în altundeva se naște emoția în limba engleză, în altă parte în română, în franceză. În final, spectacolul este cu totul altul. Am învățat foarte mult din această experiență. Un spectacol de teatru depinde hotărâtor de limba în care îl joci.

A fost interesant și cu primul spectacol jucat în limba franceză, Lettre d’amour comme un suplice chinois, Scrisori de dragoste ca un supliciu chinezesc. Vezi? Sună cu totul altfel. Fernando Arrabal a scris piesa în franceză, nu în spaniolă. Premiera piesei în română a fost în 2000, la Teatrul Nottara, în traducerea lui Romulus Vulpescu, care era un mare traducător de limbă franceză, dar care nu-l  iubea pe Arrabal. Neavând rezonanță cu piesele de acest gen, traducerea lui a fost lipsită de iubire. Noi am jucat un text în limba română, ca în momentul când am început repetițiile în franceză să descoperim că este, de fapt, cu totul altul! Avea altă încărcătură emoțională, altă rezonanță și, bineînțeles, asta duce la altă priză la public. Francezii au iubit din prima clipă spectacolul, în vreme ce în România a avut o primire călduță. Și pentru noi a fost diferit în română, și asta pentru că a fost o traducere lipsită de iubire. Deci și de aici am avut foarte mult de învățat. Mi-am dat seama că, orice am juca noi, traducerea este extrem de importantă. Tocmai de aceea i-am fost atât de recunoscătoare Antoanetei Ralian care a tradus Master Class, piesa lui Terrence McNally, o traducere extraordinară, plină de iubire, în care a încercat să redea întreaga coloratură a textului original.

Piesa pe care ați amintit-o a fost scrisă de Arrabal pentru o celebră actriță israeliană, Orna Porat. Din câte știu, un autor francez a scris o monodramă anume pentru dumneavoastră.

Da, piesa Milla de Bernard Proust, regizată de Radu Dinulescu. Un spectacol superb, despre emigrare văzută prin ochii unei actrițe care emigrează, trece prin diferite stadii de emigrare ale omenirii, și prin Holocaust. Milla a avut premiera tot la Avignon și este spectacolul pe care nu l-am jucat niciodată în limba română; era cumva prea legat de limba franceză. Marina Constantinescu l-a selecționat în Festivalului Național de Teatru, în 2006 unde l-am jucat în limba franceză. Pentru reprezentația din FNT am avut muzică live cu Maria Răducanu și a fost foarte special așa, jucat în franceză cu supratitrare în română și cu muzică live.

Spuneți-mi trei roluri pe care v-a plăcut să le interpretați și câteva pe care vă doriți să le jucați pe viitor!

Unul din ele este făcut la Teatrul Dramatic din Brașov, rolul Cassandrei în Troilus și Cresida de William Shakespeare, în regia lui Mircea Marin. A fost o străfulgerare, am avut un tip de inspirație care mi-a plăcut în mod aparte și  rolul l-am jucat cu niște semne speciale. Apoi rolul Mariei Callas din Callas-La Divina, mi-a făcut mereu mare plăcere să-l joc; l-am jucat din 1997-2017 când am avut ultimul spectacol. L-am reluat de două sau trei ori de-a lungul timpului. Se poate și unul de film?

Desigur.

Mi-a plăcut foarte mult Helga din Lindenfeld în regia lui Radu Gabrea, unde l-am avut ca partener pe Victor Rebengiuc. Mi-ar fi plăcut, cred, să joc mai mult Cehov, personaje feminine mai apropiate de vârsta mea de acum, pentru că le-am interpretat doar pe Nina Zarecinaia, la Brașov, și pe Ana Petrovna din Platonov, în regia lui Vlad Massaci, montat la Nottara în 2008. Cred că mi-ar fi plăcut să fac Livada cu vișini. Acum aș vrea să o joc pe Sarah Bernhardt și sunt interesată  și de texte moderne, din dramaturgia contemporană. Am și un text despre o actriță, tradus de Petre Bokor, despre  o actriță mai în vârstă, care n-a avut mare succes în carieră, n-a jucat cine știe ce, și care sechestrează un regizor de reclame în noaptea de Anul nou. E o comedie foarte bună. Mi-a plăcut și rolul din Șase lecții de dans în șase săptămâni de Richard Alfieri, de la Teatrul de Artă. În general, comediile mi-au fost dragi și am avut parte de comedii longevive, apreciate de public: Scapino de Molière în regia lui Alexandru Dabija, Burghezul gentilom, cu același autor și regizor, Scandal la Operă! de Ken Ludwig în regia lui Petre Bokor sau Thailanda de D. Kechaidis și Eleni Chaviara, în regia lui Alex Jitea și bineînțeles Puricele montat de Horațiu Mălăele, care a avut sute de reprezentații.

Nu v-ați gândit niciodată să predați actorie?

N-a fost să fie. Momentan sunt în tratative cu Facultatea „Hyperion”, să vedem. Am avut însă de-a lungul timpului câțiva tineri pe care i-am pregătit de admitere și care au intrat la UNATC. Prefer să lucrez individual, comunicarea personală mi se pare mai potrivită. Cu un grup mai mare poate fi, de asemenea, interesant, dar nu-am avut nici timp pentru așa ceva și pedagogia n-a fost o chemare pentru mine.

Care a fost cea mai ciudată întâmplare care vi s-a întâmplat pe scenă?

În spectacolul Callas începeam spectacolul adresându-mă spectatorilor, invitându-i mai aproape ca să mă audă mai bine. Odată m-am trezit cu cineva care chiar a urcat pe scenă și a trebuit să conving persoana respectivă să se întoarcă în sală. Fiind spectacol interactiv, primeam răspunsuri din sală, ceea ce îmi făcea mare plăcere. A fost mai complicat la Columbia University unde toți voiau să-mi vorbească și îmi puneau întrebări în limba engleză, eu fiind mai puțin pregătită să le răspund. Erau foarte buni cunoscători ai vieții Mariei Callas. La Avignon, la spectacolul Hymnus, am avut un sufleur francez, un student pe nume Julien, venit în stagiu de pregătire special să lucreze la acest proiect. Era bâlbâit și pentru un sufleur e o mare… calitate. Acolo se obișnuiește să inviți câțiva oameni la repetiția generală, ca să se ducă vorba. Bouche à oreille funcționează foarte bine. La un moment-dat aveam o scenă în care Claudiu Bleonț mă trântea pe burtă; Julien stătea în primul rând la repetiție, ca să ne poate sufla. Eu eram la buza scenei și uitasem replica pe care trebuia să o spun. Fiind foarte aproape de el, l-am întrebat: Julien, que-est-ce que je dis? Ce spun? El zice: Rrrrrrrrr-rrrrrrrrr-rrrrrrrr-rrrrien. Nimic. Am crezut că mor de râs, râdea și regizorul din fundul sălii, mai să leșine. Spectacolul se încheia cu Imnul Europei. Trecea de la manele direct la „Oda bucuriei” a lui Beethoven. Ne-am împrietenit cu un regizor belgian care avea și el un spectacol în festival și umbla tot timpul cu o cameră de filmat la el, să facă un making-of al festivalului, cu ce i-a plăcut lui. În Hymnus e o scenă când apar jurnaliști și oameni de la protecția socială și la una din reprezentații m-am trezit cu acest domn pe scenă, venit să filmeze în timpul spectacolului, înțelegi?  Cineva complet din afară a intrat în mijlocul spectacolului, apoi a plecat odată cu toți ceilalți. Trebuie să fie la Radu Dinulescu filmarea.

@Adi Marineci, imagine din „Lindenfeld”

Cum ați resimțit perioada izolării?

Nu cred că cineva a fost pregătit pentru așa ceva. Prima parte a izolării a fost pentru mine marcată de spaima de început a acestei crize sanitare, dar a fost și o întâmplare fericită faptul că am putut petrece câteva luni cu copiii mei și cu mama mea. Din martie până în iunie am fost împreună și asta a fost minunat. Din iunie am început să lucrez, ceea ce profesional a fost foarte bine pentru mine, însă nu m-am mai putut întoarce, ei s-au autoizolat din motive de sănătate, fiind în categorie de risc. De atunci nu i-am mai văzut, ceea ce nu e bine, în schimb am putut să lucrez, să joc, am reușit să fac și festivalul de film de la Timișoara (este vorba despre Festivalul de Film Central European, CEFFTM al cărei director e este Victoria Cociaș, inițiat în 2011. Organizat inițial la Mediaș unde a avut 6 ediții, festivalul ținut anual s-a mutat la Timișoara, unde proiecțiile din acest an s-au ținut în aer liber), în septembrie, am filmat la televiziune piesa de Teatru Tv Biedermann și incendiatorii a lui Max Frisch, în regia lui Andrei Măgălie, care o să se difuzeze în curând și în care o interpretez pe Babette. Am lucrat o lună de zile, cu repetiții și filmări, a fost foarte intens și pasionant. Mi-a făcut plăcere să lucrez cu colegii Geo Constantinescu, Tache Florescu, Andras Demeter, Mihai Răducu, Oana Marcu. Am lucrat foarte bine și cu regizorul și cu colegii. Filmările s-au încheiat de două săptămâni, trebuie să fie acum în perioada de editare. Acum mă pregătesc de sărbători. Ce mi-a lipsit însă au fost întâlnirile cu publicul, mai ales că noi toamna eram în plină stagiune și jucam mult.

În absența experienței nemijlocite, ce ni se oferă sunt niște surogate. În această perioadă noi suntem într-un fel de comă indusă și așteptăm să fim treziți ca să ne vedem de viață.

Ce credeți că poate să ofere teatrul în absența experienței nemijlocite?

La spectacolul vivant publicul vine într-un anumit spațiu, dedicat anume acelui act cultural și spiritual-emoțional. Aici se încadrează și concertele, și muzica, și baletul, și opera. Cred că în absența experienței nemijlocite ce ni se oferă sunt simple surogate. Spectacolele filmate, oricât de reușite ar fi, rămân spectacole filmate. De fapt, în această perioadă suntem cu toții într-un fel de comă indusă așteptând să fim treziți, ca să ne putem vedea de viață. Spectacolul viu nu poate fi înlocuit, după cum nici un concert nu poate fi înlocuit, oricât de bine l-ai filma. Înregistrarea n-are energia și electricitatea care definesc o reprezentație vie.

Credeți că pandemia va pune în discuție repertoriul teatral? Se va scrie, se va juca altfel?

În mod sigur vor apărea, sper, texte care să trateze problemele pe care le ridică această pandemie pentru întreaga societate, nu numai în branșa noastră. Sunt convinsă că dramaturgii, oamenii de litere vor scrie despre această perioadă. Personal, abia aștept să citesc ceva pe această temă. Poate fi interesant. Trăim vremuri ciudate… Faptul că nu ne putem apropia unii de alții, nu putem să dăm mâna… Îmi lipsesc îmbrățișările cu colegii, cu familia, eu n-o mai îmbrățișez nici pe mama, pe copii nici nu-i văd, darămite să-i îmbrățișez! Suntem amputați emoțional, sperând că va fi doar o perioadă scurtă și că o să treacă. Pandemii au fost și acum o sută, două sute, trei sute de ani….Ne-a fost nouă dat să trecem prin asta.

Credeți în cultura propagată virtual, în actul cultural „virtualizat”? Se poate vorbi de teatru în condițiile actuale?

Nu este teatru. Este altceva, care nu e nici teatru TV, nici spectacol, ci un nou gen cultural, o combinație de cinema și teatru, pentru că se face pe texte scrise pentru a fi jucate live. Cred că s-a născut un nou gen în pandemie care se va dezvolta, se va îmbogăți, va fi, fără îndoială, tot mai bun, dar fără să reușească să înlocuiască teatrul. Teatrul viu nu poate fi înlocuit.