Artiștii despre pandemie. „Hai să lăsăm filmul să fie film, serialele seriale și să încercăm să ne întoarcem la teatru în sala de teatru”, spune actrița Irina Antonie. Ce a însemnat pentru ea perioada pandemiei, într-un dialog cu cărțile pe masă…

În perioada de izolare a avut loc un consum fabulos de cultură în online. Ce părere ai despre mutarea teatrului în online? Crezi că va fi o soluție și pe mai departe?

Eu sper să nu mergem în zona asta. Într-adevăr, a fost foarte bine că a existat online atunci. Dar acum a venit vara, lumea nu mai vrea să stea în casă, oricum am fost destul ținuți în casă. Nu mai vrea să se uite în online la o înregistrare, care oricum n-a fost făcută special pentru online, de aceea nici imaginea, nici sunetul nu sunt foarte bune… E foarte greu să ai energia dintr-o sală de teatru, să te conectezi cu actorul, să te conectezi cu publicul. E foarte greu. Nu poți să compari, nu ai cum.

Dar tu ai văzut spectacole online în perioada aceasta?

Da, eu m-am uitat și la spectacole de la noi, pe care le văzusem și le-am revăzut, dar cel mai mult am văzut spectacole din afară. Eram curioasă să văd ce se întâmplă acolo. M-am uitat, am filmat, am notat chestii. Te ajută. Dar mi se pare că se pierde toată ideea asta de a face teatru, de fapt. Hai să lăsăm filmul să fie film, serialele seriale și să încercăm să ne întoarcem la teatru în sala de teatru.

Ești o persoană extrem de pozitivă și de veselă, plină de energie. Cât de mult a contat felul tău de a fi în perioada asta?

Cel mai trist este că, din păcate, noi nu avem niște direcții clare către fiecare segment: ce facem cu opera, ce facem cu teatrul, când dăm drumul? Să știe lumea exact, aplicat, pe fiecare segment ce să facă. Iar cel mai trist este faptul că noi o să pierdem foarte mult timp față de alte țări și față de alți artiști, așteptând să se ia deciziile corecte, care se vor lua sau nu. Asta nu înseamnă cu nu sunt pozitivă, dar îmi pare rău că muncim atât de mult și oamenii nu știu ce înseamnă. În afară de faptul că vii cu bani de acasă, în afară de faptul că repeți zece ore și poate n-ai mâncat nimic sau n-apuci nici măcar să bei apă și nu ești plătit pentru lucrul ăsta, dar o faci din tot sufletul, sperând să vină oamenii… Să vină și să le placă, să înțeleagă și astfel să crești nivelul spectacolului, să fie și mai bun, să fie mai „ca-n afară” și să ai niște spectacole nu doar comerciale, dimpotrivă, să le duci într-o zonă cât mai artistică, ca să faci performanță, atât cât se poate la noi. Și da, sunt pozitivă și deschisă, dar pe de altă parte te întristezi când știi că trec ani și ani în care tu muncești, iar în final nu depinde de tine. Cred că ăsta e cel mai trist lucru. Că, dacă ar depinde de tine, de mine, de Teatrul ACT, de oricare teatru din București, poate că ar fi bine și s-ar face lucrurile. Sunt pozitivă și-acum. OK. Ne vedem, citim un text și-l facem. Dar, dacă nu ne lasă să-l facem, eu ce să fac? Îl facem aici la Green Hours în curte (râde), nu e o problemă, îl facem. Cred că toți ne-am super mobiliza și-am începe să facem treabă.

Hai să ne mai înveselim. Ce înseamnă fericirea pentru tine?

Of! Să fac ce-mi place și să văd că merg lucrurile. Că nu tragem atât de mult pentru ceva ce ar trebui să se întâmple oricum și să fie firesc. Să fiu sănătoasă, să mă bucur de familia mea, de toți oamenii pe care îi iubesc și să fac TEATRU. Asta înseamnă fericirea.

Poate că lucrurile or să fie mai bune după pandemie…

Și dacă nu, o să le facem să fie mai bune! Pentru că, dacă așteptăm să fie mai bune, mi-e teamă că bugetele se vor îndrepta tot în zone mai mult comerciale, care să atragă oamenii în sală. Și cred că e greșit. Trebuie să ne facem treaba foarte bine și să scoatem tot ce putem mai bun din acel text, din acel regizor și din acel teatru. Pentru că, dacă noi ridicăm nivelul, oamenii înțeleg. Oamenii nu sunt proști, înțeleg orice, oricât de cât de greu e spectacolul, dacă noi descifrăm corect mesajul și știm ce să transmitem.

(Dialog realizat în luna august 2020)