Artiștii despre pandemie. „Mă liniștește gândul că pot să fac orice, că nu stau agățat de meseria asta, că dacă mi-o ia cineva, acolo se termină totul. Evident că e lucrul la care țin cel mai mult pe lumea asta, dar, dacă dintr-odată n-ar mai fi posibil, aș trăi și fără asta, găsesc eu ceva”, spune Lucian Iftime. Un dialog despre frici și normalitate în perioada pandemiei…

Astăzi ne-am întâlnit să vorbim despre teatru, este miercuri, 7 octombrie, e startul celei de-a doua perioade de închidere a teatrelor. Cum ai primit vestea? Cum s-a modificat compoziția gândurilor?

Eu nu am perceput perioada asta ca pe un cataclism. Am zis „om vedea ce-o fi și acum”, de regulă nu prea mă sperii. Nici în prima perioadă a pandemiei nu m-am simțit foarte speriat. Momentul când am realizat asta, că va urma iar o perioadă ciudată, a fost când a venit Rodica Lazăr în cabină, era oficial, mai aveam un sfert de oră până să începem spectacolul („Nu regret nimic”, jucat pe 6 octombrie la Teatrul Bulandra), eram deja schimbați, și ne-a zis așa: „Bucurați-vă de el, că e ultimul.” Nu știu cum să spun, a fost foarte ciudat. De obicei, cu 10 minute înainte de spectacol, n-ai ce să vorbești cu mine, sunt foarte focusat, beau multă apă și am tabieturile mele, de la care nu prea fac rabat. Știu că, după ce a plecat ea, am intrat puțin în scenă, în spate, și m-am uitat în sală, la public. E o chestie pe care obișnuiesc s-o fac la Act, de exemplu, mă uit cum intră lumea, cum se așază pe scaune. Așa am simțit să fac și aici, la Bulandra.

Și cum a fost în timpul spectacolului? Te-ai gândit la asta sau ai putut să te concentrezi?

Nu, nu, deloc. M-am concentrat și eram acolo cu totul. Îmi place și foarte mult să-l joc, cred că e spectacolul care-mi face cea mai mare plăcere. Și rolul, și textul îmi plac enorm și caut, oricum ar fi, să mă bucur de fiecare reprezentație. Iar la Bulandra nu s-a simțit diferit. Eu am intrat în teatru și pe scenă pe la trei prima dată, nu mai jucasem niciodată acolo și voiam să văd cum se simte. Scena nu era mare, deși sala e mare, dar părea totul aproape, am văzut că vocea se duce bine și l-am simțit apropiat, am simțit spațiul bine. Deși publicul e la distanță, te uiți după oameni, fiindcă vrei să-i vezi, dar nu se zăresc decât niște siluete și întunericul. Nu se compară cu ce e la Act, unde oamenii sunt mai aproape, e totul mai intim, fiindcă așa e și construit spectacolul. Dar în fond s-a simțit foarte bine. Și-ți dai seama după aplauze. Ieși foarte bucuros, dar și golit cumva, așa, cu o răsuflare, „am făcut-o și p-asta!”. De data asta golul a fost mai mare, am intrat în cabina pe care o împart cu Dan (Rădulescu) și eram amândoi… Cine știe când o să-l jucăm pe următorul?! Apoi am ieșit toți la masă, să „sărbătorim” cumva (râde), să mai rămânem puțin împreună. A fost un sentiment ciudat, dar, în același timp, și frumos, fiindcă am jucat fix înainte să se închidă totul, chiar în buza închiderii. Ce nu înțeleg e măsura asta luată de pe o zi pe alta, pentru că în primul rând creezi panică și nesiguranță și psihologic nu e deloc bine. Dacă dădeau o măsură că se vor închide din 15 octombrie, erau, totuși, câteva zile la mijloc, ca oamenii să aibă timp să se acomodeze, să se obișnuiască puțin cu ideea, să-și facă niște planuri. E o incertitudine dubioasă, trăim în asta de șase luni, și mă refer mai ales la freelanceri. Știu foarte mulți oameni care au început să se ducă la terapie. Iar eu sunt pentru, e foarte tare să mergi la terapie, dar s-a ajuns la asta mai ales în urma acestei perioade, când s-au pierdut mulți bani, s-a oprit totul pe loc, iar oamenii ăștia trăiau tocmai din proiecte independente, din filmări, și nu vorbesc numai de actori. Imaginează-ți la un film, de exemplu, unde lucrează foarte mulți, sunt atâția oameni care peste noapte s-au trezit fără venituri, și-au lăsat chiriile în București și s-au dus la ei acasă. Sigur, suntem puțini și nu prea contăm. Singurul motiv pentru care suntem băgați în seamă e că noi mai vorbim, chipurile suntem „influensări”. Dacă sunt actori cu nume mari și spun ceva, lumea îi ascultă. Dar numai atunci contăm.

Urmează o perioadă în care ar trebui să lăsăm lucrurile să se liniștească, să se limpezească. Pe tine ce te liniștește?

Mă liniștește gândul că aș putea face orice. Am mai simțit asta în pandemie, în perioada de urgență, care pentru mine a venit cumva la fel de brusc. Eram în București, aveam spectacole, dar auzisem că în două-trei zile se vor închide. Primeam mesaje întruna de la teatre și e o senzație ciudată când primești și de la Mic, și de la Comedie, și de la Act, și de la Național: se suspendă, se suspendă, se suspendă, se suspendă. M-am dus la Constanța, unde începusem repetițiile cu Alex Mâzgăreanu, și a fost în felul următor: pe 13 martie eram în București, am filmat la un lungmetraj de-al lui Daniel Sandu, pe 14, dimineața, am plecat la Constanța, ne-am văzut în teatru cu toții, cu scaunele distanțate, deja era ceva nou, și Erwin ne-a spus că în noaptea aia urma să se anunțe dacă se va declara stare de urgență, dar nu se știa nimic clar. Am stat împreună, hai să-i spun așa, fiindcă de repetat nu poate să fie vorba, n-ai cum să repeți cu mintea limpede când noaptea nu știi ce va fi. Ne-am dus la masă și apoi ne-a sunat Erwin (Șimșensohn) și ne-a spus să ne oprim, e oficial, se intră în stare de urgență. În momentul ăla îmi comandasem de mâncare și o bere, am mâncat, berea n-am terminat-o, am plătit nota și am venit imediat la București, ca să-mi fac bagajele. A doua zi am plecat la Suceava, la ai mei, și acolo am rămas două luni. Pot să spun că acolo m-am simțit liniștit, eram cu familia mea, aveam fiecare spațiul lui, o casă cu curte și toată perioada nu a ieșit nimeni, chiar am fost safe. Și am avut timp să scriu la doctorat, atât cât am apucat, să citesc, m-am uitat la tot felul de filme și am făcut sport. Evident, pe finalul perioadei stării de urgență, ajunsesem să mai pornesc mașina în curte, s-o mai dau în față, în spate (râde). Mie îmi place foarte mult să conduc, uite un lucru care mă liniștește. Dar revenind la întrebarea ta, mă liniștește să știu că pot să fac lucruri, eu nu mă plictisesc, mă bucur de timpii liberi pe care-i am, pentru că am ce face mereu. Mă liniștește gândul că pot să fac orice, că nu stau agățat de meseria asta, că dacă mi-o ia cineva, acolo se termină totul. Evident că e lucrul la care țin cel mai mult pe lumea asta, dar, dacă dintr-odată n-ar mai fi posibil, aș trăi și fără asta, găsesc eu ceva.

Ce mai înseamnă azi normalitatea? Din ce se compune o zi oarecare?

Mă observ spunând din ce în ce mai mult: „Băi, suntem nebuni, absolut nebuni!” (Râde.) Mi se pare că acum normalitatea e alta, pe mine nu simt că m-a schimbat foarte tare, dar văd în jurul meu oameni schimbați. Normalitatea pentru mine înseamnă să fim ăia care suntem cu adevărat, orice ar veni peste noi, pentru că se poate și mai rău, cu siguranță. Să știi să fii la fel, să fii tu, ori că vorbim în pandemie, ori că am sau n-am mai mulți bani etc. Normalitatea e să fii sincer cu tine, apoi cu ceilalți. Și mi se pare că pandemia a influențat puțin și asta. Oamenii s-au schimbat. Au devenit agitați să facă una, alta, să îi vadă lumea, orice, oricum, oricând, să arate că există. Exiști, frate! (Râde.) La asta mă refer când zic că s-au schimbat, pentru că e o presiune psihologică și fiecare a reacționat cum a putut, au ieșit la suprafață tot felul de frici care sunt normale, firești. Și eu am o mie de frici, nu zic nu. Am fost liniștit acasă, dar când puneam capul pe pernă sigur că mă gândeam cât va dura, ce va fi, dar chiar și așa venea o nouă zi în care aveam altele de făcut, toate într-o curticică, fără ca măcar să ies de acolo. Uneori, culmea, simțeam și că n-aveam timp să fac câte voiam!

(Dialog realizat în luna octombrie 2020)