Termenul „Frilensăr” îi aparține lui Daniel Chirilă. De la concept la spectacol și trupă. Îl știm ca actor, regizor, dramaturg și coordonator de proiecte – menționate în ordine aleatorie. Pentru el, anul pandemiei, 2020, a însemnat lucrul la 12 proiecte diferite, iar itinerariul pentru 2021 pare deja bine stabilit și organizat. Crede că locul lui e aici, în lumea teatrului, indiferent de poziția din care creează. De doi ani este regizor angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, dar activitatea lui este strâns legată și de teatrul independent. Așa că, la începutul unui nou, cu perspective încă incerte, i-am pus tot felul de întrebări (in)comode. Răspunsurile lui sunt sincere, asumate, veridice, așa cum îl regăsim în tot ce îi poartă semnătura. „Iregretabila retragere a unui actor la tinerețe”, un vis performativ în 11 tablouri, scris și interpretat de Daniel Chirilă, în regia lui Ștefan Lupu, a fost lansat la finalul anului trecut și poate fi urmărit pe Youtube. Un interviu care mi-a reamintit că „teatru e sinonim cu iubirea”.

Daniel, cum se anunță, pentru un frilensăr, rezoluțiile și revoluțiile pentru anul 2021?

Rezoluții și revoluții pentru anul 2021… Varianta cea mai scurtă ar fi „nu știu, habar n-am, Doamne-ajută!”. Asta așa, ținând cont de ce s-a întâmplat în ultima vreme cu pandemia, teatrul și viața în general. Dar evident că mă prostesc. Mă aflu într-o poziție privilegiată, cred eu, și afirm asta fără superioritate, ci mai degrabă cu conștiința unui amalgam neclar alcătuit din responsabilitate, teamă, simț al dreptății și egalității, alint, sindromul impostorului, neînțelegere a lumii, și ar mai fi câteva, dar nu reușesc să le numesc exact. Privilegiat, pentru că de peste doi ani sunt angajat ca regizor artistic la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, unul din cele mai profesioniste spații din România, ce încearcă să-și recupereze filosofia avangardistă și predispoziția pentru tinerețe și prospețime. De asemenea, sunt privilegiat prin disponibilitatea și încrederea câtorva oameni care vor să lucreze cu mine în ceea ce înseamnă Frilensăr, fie că vorbim de trupă, CEVA Târgu Neamț, ateliere de scriere creativă, proiecte finanțate, nefinanțate etc. Revenind la rezoluții, îmi doresc să duc la bun sfârșit ce am hotărât cu toți colegii mei de peste tot (râde) că vom face în anul de grație 2021. Și nu să duc la bun sfârșit așa, ca să zic că am terminat, ci să simt că am dat totul pentru lucrurile la care m-am aruncat.

Nu înțeleg exact dacă mă întrebi în mod concret sau la modul general. Dacă e a doua variantă, îmi doresc și îmi propun sănătate și… Nu mai știu, sănătate. Iar concret știu deja că voi avea două premiere la Teatrul Tineretului, una acum în februarie („Pattern”, spectacol scris și regizat de mine, cu Daniel Beșleagă), și una în iunie, și voi fi parte din organizarea Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț (care va avea loc în septembrie 2021). În plus, tot pentru teatru, voi încerca să ajut la atragerea de fonduri pentru o serie de proiecte pe care le avem în plan. Asta în ceea ce privește Teatrul Tineretului. Mai apoi, cu adolescenții și adolescentele de la Târgu Neamț, vom organiza un festival de teatru pentru liceeni (în august 2021) și o serie de deplasări prin țară și prin județ cu spectacolele pe care le avem deja. Voi coordona un proiect care unește o serie de jurnaliste din țară și vreo cinci actori de la Frilensăr în crearea unui podcast despre relații. Și știu că voi mai avea încă vreo 4-5 proiecte pe lângă acestea. La nivel de revoluții pentru 2021… O revoluție ar fi dacă am ști cum să ne apropiem de public dincolo de scenă. Dar să ne apropiem pe bune, nu steril și pe modelul „noi vă dăm, voi consumați”.

Suntem la un nou început de an. Unul despre care nu știm mare lucru, dar care ne sperie pe toți în continuare. Îl vezi ca pe un sfârșit sau ca pe un nou început?

Îl văd ca pe o continuare. Da, ni s-au modificat viețile sociale, unii au trecut prin momente foarte grele, s-a adunat multă angoasă, unii și-au modificat modul de a se raporta la sănătate, familie, prieteni, pentru alții nu s-a schimbat absolut nimic, dar dincolo de toate astea lumea nu s-a terminat și nici nu s-a născut din nou. Nu, e tot aici spre o degradare lentă. Doar învățăm skill-uri noi și ne adaptam.

Cum reușim să mai credem în puterea teatrului într-o perioadă în care ni s-au schimbat prioritățile și ne-am îndepărtat de sala de spectacol?

Eu cred că teatru e sinonim cu iubirea. Adică dacă ai iubit sau iubești teatrul, indiferent că nu-l vezi o perioadă, indiferent că e o distanță, că te-ai despărțit, că te-a înșelat, că mai știu eu ce treabă lumească apare, cred că sentimentul rămâne. Se mai transformă și el nițel, dar rămâne. Asta privind idilic. Practic, cred că e de datoria celor care alcătuiesc partea asta fizică a teatrului de acum, nu neapărat a ideii de teatru, actori, regizori, scenografi, compozitori, luminiști, mașiniști etc., cei care se declară așa acum, să vină în întâmpinarea publicului, să nu caute facilul, să nu se arunce orbește în online. Eu cred că efortul, onestitatea, iubirea împărtășită, iubirea egală, ajută.

Care sunt, acum și dintotdeauna, credințele tale, care te motivează și îți stimulează creativitatea?

Nu știu dacă pot numi curiozitatea o credință, dar cred că pe undeva, dacă nu aș fi fost curios, nu aș fi reușit să acționez în lumea asta. Curiozitatea vine la pachet cu cheful de joacă pe care mi-l traduc uneori drept „zgândărire” sau „provocare”. Atât a unor lucruri cu care intru în contact, cât și a mea. Și mai e faptul că mă iau la întrebări. Mă întreb cum aș putea să fac o chestie sau alta. Cum aș putea să scriu o piesă? Să zic o poezie? Să dau admitere la teatru? Să regizez? Mă întreb și apoi încerc. De multe ori nu sunt sigur pe ceea ce fac și mi se pare că o fac dintr-o nebunie, că mă arunc așa cu capul înainte fie ce o fi. Mi se întâmplă asta destul de des, pentru că simt că mai am enorm de învățat. Da, poate am acolo un bob de creativitate, dar fără informații pe care să se sprijine, bobul ăsta ori se stinge, ori îngheață, ori plesnește de la soare. Prin urmare, în momentul ăsta cred că studiul e o altă credință care îmi stimulează creativitatea. Și poate cea mai importantă.

În luna octombrie 2020 ai lansat online un vis performativ în 11 tablouri pandemice, „Iregretabila retragere a unui actor la tinerețe”. E un monolog extrem de personal și de sincer, dureros și realist, în același timp. Ideea a apărut ca o reacție la situația pe care o trăim sau își trage seva din alte timpuri?

Uite că mă surprinde faptul că îl consideri dureros. Poate că e și așa. Inițial mi l-am imaginat ca pe o radiografiere personală a sistemului teatral. (Doamne, ce dubios sună!) Dar pe drum am picat în poezie și, iată, după cum puteți vedea „c’est la vie toujours parchive”. Inevitabil am ținut cont și de actuala situație, dar mai degrabă la nivel de expresie artistică pentru că teatrul e acum și aici. Deocamdată.

Imagine din performance-ul „Iregretabila retragere a unui actor la tinerete”

Este o consecință a perioadei de reflecție și de (psih)analiză pe care am avut-o din cauza / datorită pandemiei?

Nu chiar. Pentru mine anul trecut a fost unul extrem de încărcat, am lucrat în vreo 12 proiecte artistice, deci perioadele de reflecție sau de autoanaliză au fost pe fugă așa. E mai degrabă consecința discuțiilor cu Ștefan Lupu, ce s-au întins pe vreo 4 luni. Am povestit împreună despre teatru, deziderate, idei, situații, până am obosit, și din oboseala asta a curs ce a fost de curs.

Performance-ul este, mai degrabă, o despărțire de actorie și o declarație de dragoste pentru dramaturgie?

Habar n-am dacă este o despărțire de actorie. Ce am făcut noi prin „Iregretabila retragere a unui actor la tinerețe”, deși nu cred că a ajuns la multă lume, și poate că și la cei la care a ajuns, a ajuns într-o perioadă în care oamenii erau saturați de produse teatrale online, are mai degrabă legătură cu încheierea unui ciclu. Cel puțin pentru mine. Simt că așa e. Simt că m-am detașat de bagajul ăsta al actorului care a terminat facultatea la Iași și a venit în București să încerce industria cu degetul. Cât despre declarații de dragoste, nu cred că au legătură cu dramaturgia. Nu iubesc să fiu actor, dramaturg, regizor sau manager cultural, nu iubesc un anumit rol sau altul, ci mă regăsesc în mediul ăsta, simt că locul meu e aici, că intuitiv percep și procesez niște lucruri de interior, că sunt în continuare curios și că voi încerca să acumulez și să scot din mine atât cât e.

Tu ai debutat ca actor. Când s-a produs întâlnirea cu dramaturgia și de ce te regăsești mai mult în această postură?

Am devenit dramaturg din intuiție și nevoie, ordinea fiind aleatorie, și am regăsit în scrisul de piese plăcerea compunerilor din clasa a cincea. A fost o încercare cu o primă piesă creată alături de colegii mei de clasă (și ulterior de trupă). Voiam să facem un spectacol împreună, voiam ceva al nostru; mie nu mi-a plăcut un text scris de Ștefan Peca și le-am promis că o să încerc eu ceva. Am scris un text care se numește „Frilensăr” și de acolo a început nebunia. Feedback-ul a fost pozitiv, sau așa l-am perceput eu și, fără prea multe gânduri parazitare, am continuat să scriu pentru cei din trupă. Pot să adaug, prin urmare, că am devenit dramaturg și cu ajutorul colegilor mei de la Frilensăr, care au avut încredere în propunerile mele. Una e să scrii și să nu fii jucat, alta e să scrii și imediat să ai premieră. E un lucru imens. Sau cel puțin așa a fost pentru mine. Nu știu dacă mă regăsesc mai mult în postura de dramaturg. De vreo patru ani scriu doar la comandă sau sub presiunea timpului ceea ce nu îmi mai place musai. Mă bucur că încă funcționează, că reușesc într-o formă sau alta să aduc în față o propunere viabilă, dar cred că încep să simt o nevoie mai mare de timp în ceea ce înseamnă scrisul. Aș vrea să-mi dau timp, să analizez mai mult ceea ce scriu.

Simți că dramaturgia îți oferă o putere în plus, pe care nu o deții ca actor?

Nu cred că mi-am judecat niciodată asumările în teatru așa. Fiecare parte are bucuria și atracția ei. Și nu mi-am orientat acțiunile în funcție de ce are un impact mai mare sau mai mic. Sunt bucurii și emoții specifice. Uite, într-unul din capitolele din „Iregretabila retragere a unui actor la tinerețe” mă cațăr pe un perete fără niciun punct clar de sprijin, iar în acest timp pe perete sunt proiectați politicieni. Pe filmare nu știu dacă se observă, dar eu sunt undeva la vreo 5-6 metri de sol, mă țin de un lambriu șubred fără să am vreo siguranță și încerc să ating fața politicienilor, încerc să ajung la ei. Eu asta nu am scris în text, dar în acel moment avem o stare fantastică, și am făcut-o, aveam impresia că pot să ajung până la tavan și că gestul meu e în sine unul subversiv, și că am găsit o formă prin care să transmit exact nesiguranța pe care o simt unii artiști de la noi. Bucuria momentului de acolo nu poate fi comparată cu ce se întâmplă când scriu. Cum nici starea de pilot automat de atunci când scriu, când capul îmi pare direct legat de litere, pauze și expresii, nu se poate compara cu vreun moment din scenă. Bucurii și bucurii.

Fiind structurat pe episoade, performance-ul poate fi vizionat în maraton sau pe capitole, fiecare având autonomie. De ce ai ales acest concept?

Subiectul spectacolului cred că are vreo patru forme de reprezentare. Am discutat cu Ștefan Lupu aceste variante și am început să ne adaptăm tuturor schimbărilor. Erau unele teatre care acceptau să jucăm în sală și altele care nu. Sau aveam o serie de acorduri cu teatre care nu ne-au mai răspuns apoi. Inițial, trebuia să construim un spectacol de o oră. Dar cum se întâmplă la noi, nu am găsit un spațiu care să-și dorească să fie co-producător. Mai exact, nu am găsit un teatru care să fie dispus să accepte subiectul, banii de producție, dramaturgia, regia, decorul, coregrafia, muzica, actoria mea, costurile zero pentru drepturile de autor, în schimbul unui spațiu de repetiții, unui spațiu de joc și a punerii la dispoziție a atelierelor de producție și a unui eventual mijloc de transport (dacă exista) pentru turneu. Timpul ne presa, așa că a trebuit să gândim o variantă de turneu, pentru că proiectul avea și un turneu programat în minim 10 localități din țară, și am zis că cea mai simplă variantă este să-l construim în capitole cu subiecte distincte în cadrul unei singure teme mari: teatrul din România. A treia tranșă de restricții ne-a făcut să ne imaginăm totul pentru exterior, așa că ne-am propus să jucăm pe teatre, în fața teatrelor, pe fațadele teatrelor, balcoane, orice avea legătură cu clădirile teatrelor partenere, dar în aer liber. Am pus cap la cap conceptele pentru fiecare teatru în parte, după care a venit a patra tranșă de restricții cu vreo 14 zile înainte de a pleca în turneu. Și-așa am ajuns la această variantă, una în care am adaptat tot ce am construit pentru un spațiu interior din București. Deși pe undeva pare că am fost în permanență îngrădiți, am ajuns la concluzia că, pentru vremurile pe care le trăim, a fost până la urmă una din cele mai bune variante pe care ni le puteam imagina.

Textul are un ecou foarte puternic în sufletele celor care urmăresc mini-seria. Ai creat acest proiect cu gândul la o anumită categorie de public? Pare destul de bine direcționat…

Poate că la început, în tendințele mele revoluționare, îmi imaginam că o să fac și o să dreg, că o să bat obrazul, lucruri din astea. Odată ce am ajuns în sală, odată ce a început toată perioada respectivă, am făcut totul numai și numai pentru mine. Da, am fost egoist, și știu că mi-am spus asta atunci. A fost doar pentru mine și limitele mele pentru că în momentul în care trebuie să faci teatru, tu cu corpul tău, dar mai ai și o serie de camere pe tine, și încă vreo 10 perechi de ochi care judecă involuntar ce e bine, ce e „artsy”, ce e corect și ce nu, totul într-un timp limitat, devine extrem de greu să-ți mai pese pe cine atingi sau la cine ajunge. Pe lângă testarea capacităților mele tehnice, a fost și un demers analitic. Pentru că începeam să mă întreb: băi, dar eu chiar cred ce zic aici? adică știu că am scris-o, dar eu chiar cred până la capăt ce zic aici sau e de suprafață? Iar asta m-a ajutat.

@Marius Sumlea

Cred că fiecare dintre cei care au văzut performance-ul s-au regăsit în povestea ta. L-au trăit, l-au simțit, l-au rumegat. Pentru că e despre visuri, neîmpliniri, dureri, frustrări, frici, nesiguranțe. Crezi că, după ce se va termina această perioadă a distanțărilor de tot felul, vor fi rămas mai puțini artiști în lumea teatrului?

Îmi este greu să apreciez acum aceste lucruri, pentru că la noi nu ai analize reale asupra numărului de artiști, asupra veniturilor, drept dovadă, guvernul a aflat extrem de târziu că există teatre independente care fac teatru. Mă tem doar că vor fi câteva generații de sacrificiu, studenți care nu au prilejul să vadă spectacole, pentru că dacă nu ai norocul unei clase bune sau unui profesor bun, mersul și descoperitul te salvează uneori. Dar ei sunt privați și de aceste lucruri.

Faci parte din trupa Frilensăr, alături de care ai creat spectacole pe mai multe scene independente din București și din țară. Sunteți o familie devotată și inventivă. Din experiența ta destul de vastă de până acum, cât de negru intuiești că va fi scenariul anilor următori pentru sectorul independent?

Cred că următorii ani vor fi negri pentru toată lumea, nu numai pentru sectorul independent. Dar n-aș judeca în negru și alb pentru că sunt plusuri și minusuri de toate părțile. Cred că anii de muncă din sectorul independent au creat grupuri puternice și pregătite de orice. Viața asta grea dusă de teatrul independent a format niște oameni și i-a împins să se dezvolte atât în zona tehnică (management), cât și în cea artistică. Iar în perioade dificile, astfel de oameni au capacitatea de a găsi soluții. Mi-e doar teamă să nu aibă șansa să găsească soluții. Dar poate că aici mai evoluăm și noi din punct de vedere guvernamental. Cred că dacă se continuă discuțiile dintre sectorul guvernamental și sectorul independent, există o șansă bună de dezvoltare.

Crezi în minuni?

Mai mă gândesc dacă da sau nu (zâmbește).

De ce ar fi nevoie ca ele să se întâmple pentru independenți?

Independenții n-au nevoie de minuni, au nevoie de respectarea constituțiilor și a acordurilor internaționale în ceea ce privește cultura și educația.

Ești un scriitor excelent și necesar pentru dramaturgia românească. Despre ce sau cum trebuie să fie astăzi teatrul românesc contemporan?

Mulțumesc frumos de apreciere, dar deocamdată nu reușesc să mă împac cu astfel de remarci cu privire la ce scriu. Mi se par cuvinte mari și care li se cuvin celor care au deja un număr important de ani și niște valori estetice autentice. Deocamdată mi se pare că încerc marea cu degetul și că textele mele nu sunt atât de importante fără regia de pe urmă. Cât despre teatrul contemporan de la noi și în general, habar n-am. Simt că la fel ca mulți alții, și eu trăiesc într-o bulă a mea. Încerc să o împing, să-i mut granițele cât mai departe, dar știu că nu știu o mulțime de lucruri. Cum pot să știu eu cum trebuie să fie sau despre ce să fie, când eu nu știu tot ce se petrece în teatrul contemporan?

S-a tot enunțat o „criză” a dramaturgiei în prezent. Cum arată lucrurile din perspectiva ta?

Am mai auzit eu treaba asta cu „criza dramaturgiei în prezent” și n-am înțeles-o. Eu aș vrea să știu cam când a început criza? De la Mihail Sebastian încoace sau mai devreme? Plus că mai e un vector important. Timpul. Eu știu câțiva dramaturgi și regizori din țara noastră care erau făcuți cu ou și cu oțet în perioadele lor de început, dar mai apoi cei care învârteau oul și oțetul s-au apropiat și-au înțeles că viața e complexă și are multe aspecte. Eu știu doar că sunt greu convins de un text contemporan, dar asta nu pentru că nu ar avea valoare, ci pentru că uneori textele contemporane conțin o regie a lor care nu apare la citire. Da, poate să te atragă o temă, un limbaj, un personaj, dar eu funcționez destul de mult în raport cu propriile texte și le gândesc la pachet cu tot cu regie. De aceea nu cred că sunt în măsură să judec dacă e criză, dacă e prost ce se scrie, dacă e bine, rău etc.

Teatrul a fost dintotdeauna despre actualitate, despre a vorbi, pe diverse voci, despre ceea ce ni se întâmplă. Are dramaturgia românească contemporană capacitatea de a contura verosimil realitatea zilelor noastre?

Din ce știu cam asta face mare parte din dramaturgia contemporană, încearcă așa cum poate să contureze realitatea zilelor noastre. Că e verosimil sau nu, aici nu mai știu. Depinde cine se uită, ce caută, ce înțelege și cu ce se identifică.

Despre ce simți tu nevoia să vorbești acum?

Cred că sunt într-o etapă mai melancolică a existenței mele (râde). Îmi vine să spun că vreau să vorbesc de legături umane, dar asta e vag și pe undeva sclifosit, și prăfuit. Dar rămân la asta. Cred că simt să vorbesc despre legăturile dintre oameni și cum ne influențăm unii pe alții, cum ne modificăm, cum ne învățăm, dresăm, așteptăm, iubim, simțim. Asta așa, la modul general. În detaliu, evident, despre realitatea zilelor noastre, așa pe contemporan (râde).

Intuiești că există vreun soi de „cenzură” care se practică în teatrul românesc astăzi? Ne cenzurăm în a spune lucrurilor pe nume, de teamă că vom deranja pe cineva?

Există și cenzură, și, mai ales, autocenzură. Avem o frică dată de cei șapte ani de acasă ceva de speriat. Să nu se supere, să nu zică c-aș fi rău gratuit, să nu mă înțeleagă greșit. Băltește la noi de așa ceva, de la cel mai mic, până la cel mai mare. Trăim într-o lume mică care-și are propria măsură, trăim în grupuri grupulețe, ne enervăm enorm, dar analizăm puțin, nu suntem echilibrați, și poate că nici nu trebuie. Avem spirit revoluționar când vedem că e safe să fim revoluționari sau când e trend pe un subiect ca să fim revoluționari. Mă sperie că uneori ne pierdem până la orbire spiritul critic și, vorba aia, avem la mijloc „oameni care a pus mâna pe carte”, oameni care ne arată adevărata față a oamenilor și a slăbiciunilor umane. A nu se înțelege că mă sustrag. Nu, nu. Știu că am făcut, că încerc să nu mai fac, dar, cu toate astea, probabil că o să o mai fac din ce în ce mai rar, de preferabil spre niciodată.

În ultimele luni au avut premiera numeroase proiecte online, create în timpul pandemiei. Asemenea performance-ului tău, unele dintre ele au abordat limbaje artistice inedite. Crezi că odată cu aceste încercări s-a deschis o nouă direcție pentru teatrul experimental în România?

Cred că suntem atât de dezorganizați la nivel de sistem, încât nu putem vorbi de o nouă direcție. Cred că vom putea vorbi de unii artiști la individual, care vor continua cercetarea acestei zone, dar în rest, mâine dacă se dă drumul peste tot la întreaga capacitate, în cel puțin șase luni vor fi uitate aceste proiecte sau aceste direcții. Cum vor fi uitate și filmările de calitate pentru spectacolele create sau arhivarea lor. Din păcate, avem puține spații în România care iau în serios arhivarea și cercetarea teatrală.