Teatrul Improbabil este mai puțin o instituție cu pereți cojiți, dulapuri întregi de documente arhivate și steag la fereastră și mai mult o definiție a teatrului puțin actualizată pentru momentul pandemic în care ne aflăm. Dacă teatrele încearcă să înghesuie spectacole care umpleau scene întregi în ecrane de laptop, acest Teatru Improbabil este gândit întocmai pentru scena minții fiecăruia. Fără artificii, fără jumătăți de adaptări și cu un suflu nou, răcoritor, acest proiect își propune, prin spectacole gândite întocmai pentru spectatorii online ai unei pandemii, o experiență imersivă de teatru sonor. Mesajul, mai clar ca niciodată în cazul fenomenului teatrului online, nu se împiedică de lipsa vizualului, ci stârnește de la sine noi imagini, personale.

Cele două premiere de până acum au adunat, în parte, peste 1000 de vizionări în doar 24 de ore. Prima, „Minunea minunilor”, pornește de la un text de Alexandru Ivănoiu și ia viață în regia Andreei Lucaci, având în distribuție numele consacrat al doamnei Coca Bloos, alăturat numelor tinerilor actori Ștefan Iancu și Bogdan Tulbure. Aceasta este o radiografie acută a unei realități comune zilelor noastre: o serie de convorbiri telefonice dintre o bunică atehnică, dar a cărei iubire depășește semnalul telefonic, și un nepot plecat la muncă în străinătate, care visează să o ducă pe bătrână să vadă marea pentru prima oară în viața ei, dar care nu are încă timp să se întoarcă acasă de sărbători. Întâmplarea face ca Ștefan (Ștefan Iancu) să fie contemporanul nostru, iar ca zborul lui înapoi în România să fie anulat odată cu măsurile luate în urma pandemiei. Apăsând strategic toate butoanele care ne trezesc conștiința de nepoți, „Minunea minunilor” este acel reminder trist că a venit timpul să îți suni din nou bunicii.

Cel de-al doilea, „Camera albă”, un text de Mădălina Stoica, regizat de Irisz Kovacs, deschide o ușă fragilă, emoționantă, intimă, spre conversațiile unei tinere cu propriul corp după ce descoperă că este însărcinată. Astfel, actrițele Victoria Răileanu și Cabiria Morgenstern duc un dialog imaginar despre iubire oarbă, despre responsabilitate și prezență, despre sclipici, despre mare și despre acele decizii care trebuie luate de una singură, doar tu și buricul tău. Cu o sensibilitate extrem de lucidă, spectacolul audio „Camera albă” oferă, cu simplitate și un cumul de sentimente nerostite, interiorizate, o experiență solitară, personală, cu o abordare atât de sinceră și de vie în relație cu ceva încă nenăscut.

Acestea sunt doar prima pagină din albumul de spectacole ale Teatrului Improbabil, un proiect construit cu avânt și profesionalism de o echipă de tineri oameni de teatru. Cu acest prilej, am stat de vorbă cu fondatorul și directorul acestui Teatru Improbabil, Alexandru Ivănoiu. Acesta este un tânăr actor și dramaturg, în prezent student al Masterului de Scriere Dramatică din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. Cu deschidere, entuziasm și o gândire critică, Alexandru Ivănoiu ne-a împărtășit din intențiile și aspirațiile Teatrului Improbabil, așa cum a fost el conceput și, ulterior, clădit online.

Titlul este cel mai puternic factor despre Teatrul Improbabil, care îți captează atenția inițial. De la ce a pornit această improbabilitate?

Ideea titlului nu e a mea, ci a regizoarei Irisz Kovacs. E destul de ciudat că a fost ales întâi titlul, după care a venit toată motivația din spatele lui. Pentru că „improbabil” nu înseamnă „imposibil”. „Improbabil” trimite către lipsa probabilității de a se întâmpla ceva. Nu e o probabilitate să avem parte de teatru în perioada aceasta. Ne concentrăm intens pe cât de greu este să facem ceva în această perioadă și nu vedem acea componentă a limbajului teatral care este perfectă pentru situația pandemică. Teatrul radiofonic – și pe acest aspect se pliază ideea de improbabilitate. Chiar improbabil ca, în 2020, oamenii să fi ascultat teatru radiofonic dacă n-ar fi fost această pandemie. Până să fie ideea acestui proiect, mulți din echipă nu erau fani neapărat. Eu nu eram fan neapărat al teatrului radiofonic până când am lucrat în vară la un astfel de spectacol pentru festivalul Ideo Ideis, regizat de Ilinca Prisăcariu. Până atunci, mi se părea o treabă ușoară, și nu este deloc așa…

Toată componenta asta improbabilă vine și din perspectivele de muncă ale tinerilor din echipă. Suntem actori, regizori, dramaturgi care, în această perioadă, debutanți fiind, nu avem ce să facem. Nu au ce să facă marii actori, darămite noi. Și totuși, în marea aceasta de limitări, am găsit ceva pe care îl putem face cu toată libertatea din lume, fără să apelăm la resurse enorme. Singura resursă a fost cea umană. Și anume, pentru că oamenii au fost foarte deschiși să asculte, am reușit să facem ceva care era improbabil. E improbabil să faci un teatru. E improbabil ca eu, la 23 de ani, să fiu director de teatru, și iată să sunt. Hm!

Ce înseamnă acum, nu semantic, ci ca proiect, Teatrul Improbabil? Ce e el ca atare și ce e el pentru tine, pentru echipa ta?

Eu am o deviză de când eram mic, și cred că s-au născut proiecte uriașe de la deviza asta. Când n-ai un loc de joacă, ți-l faci. Pentru mine, Alexandru Ivănoiu, Teatrul Improbabil este un loc de joacă. Pentru mine și pentru oamenii în care cred, fie ei actori, dramaturgi, regizori sau doar oameni care vor să învețe altceva decât ce fac ei în mod obișnuit.

Ei cred foarte mult în asta. A fost un mare vot de încredere din partea unor oameni care nu s-au mai apropiat de teatrul radiofonic înainte. A fost o încercare, un risc imens. Ne gândeam… oare o să asculte cineva? Vorbeam cu o prietenă la un moment dat și îi povesteam de ideea proiectului, înainte să le spun și altora, și ne gândeam că da, proiectul e foarte drăguț, dar n-o să asculte nimeni. Și iată-ne astăzi, cu 1000 de ascultători activi în 24 de ore. Care da, comparând cu reach-ul unui influencer, de exemplu, nu e mult. Dar 1000 de oameni într-o sală de teatru este ceva ce reușești într-o stagiune întreagă. Mă rog, depinde de sală. În 10 spectacole, dacă ai o sală de 100 de locuri.

Și feedback-ul! Teatrul Improbabil înseamnă, în momentul ăsta, o promisiune, o alternativă, o declarație de dragoste față de teatru din partea celor tineri, care, dintre toți, ar fi cei mai deznădăjduiți de perioada asta. Că da, hai să fim serioși, actorii angajați stau acasă și primesc bani. Ei vor mai juca. Nu li se vor desface brusc contractele de muncă. Colaboratorii își vor relua spectacolele. Situația nu este ușoară nici pentru ei, dar pentru debutanți, care nu aveau siguranța viitorului nici înainte…

După părerea mea, pentru oricine de pe lumea asta, debutant fiind, Teatrul Improbabil e și o aducere aminte că se pot face lucruri chiar dacă ești tânăr, chiar dacă nu ai bani. Găsește-ți ideea, găsește-ți plaja, găsește-ți locul și fă-ți terenul tău de joacă. Asta înseamnă astăzi Teatrul Improbabil. Poate peste un an, dacă reluăm acest interviu, o să spun altceva.

Peste un an. Care sunt aspirațiile Teatrului Improbabil pentru peste un an?

Principala aspirație este să ajungem la cât mai mulți oameni. La una dintre primele întâlniri pe care le-am avut, ne-am gândit că aici nu vorbim despre un teatru local, ci de un teatru național, asta fără să aducem aspectul economic în discuție. E un teatru național, pentru că oricine de pe teritoriul țării poate fi în sala noastră de spectacol, împreună cu ceilalți. Ne dorim să ajungem la cât mai mulți ascultători: să ne dublăm, să ne triplăm cifrele. Ne dorim să engage-uim și mai mulți actori talentați, regizori, dramaturgi. Ne dorim să ne perfecționăm managementul, să fim și mai profesioniști, și mai bine organizați.

Ne dorim și țintim spre o platformă. Foarte mult țintim spre o platformă. Soluția YouTube este de moment. Noi ne dorim să livrăm spectatorilor o adevărată experiență teatrală și cred că YouTube-ul știrbește foarte mult din acest lucru, dar sincer, de când am început proiectul, lucrurile parcă se măresc de la sine. Echipa noastră de idei este realmente o rețea fluidă. Toți facem de toate, fără să fi făcut înainte. Sunt niște oameni care lucrează de ceva timp în modul ăsta, dar nu în zona aceasta, artistică. Și toți învățăm.

Apropo de echipă, am înțeles puțin din suflul acesteia, dar ce ne poți spune despre ei?

O să vorbesc puțin de echipa de organizare. 70% sunt femei, ceea ce e foarte politically correct din partea noastră. Arbitrar, că vorbeam mai devreme de Ilinca Prisăcariu, este regizoare, dramaturg, trainer în multe festivaluri. O admir personal de când eram în liceu, noi fiind în trupe de teatru diferite. Și anul trecut, am lucrat împreună la un spectacol. Este inteligentă, calmă și rezistă foarte bine la stres, ceea ce este un lucru extraordinar, de care ai nevoie. Pentru că eu sunt puțin mai zodia leu, am mai avut momente de panică și ea mereu intervenea și spunea „hai să le luăm pe rând”. Ea se ocupă de partea de fundraising, care este total în afara zonei sale de confort. Din ultimul proiect pe care l-a coordonat, și-a tras rădăcinile acestea economico-organizaționale.

După care ar mai fi Laura Fluture, creative director-ul nostru, care se ocupă să arate totul cum trebuie, să comunicăm totul cum trebuie. Ea vine dintr-o firmă destul de mare care se ocupă cu mai multe lucruri și are experiența aceasta organizațională. Și ea ne învață să fim mai profesioniști. Chiar aseară, vorbeam cu ea, că noi ne comportăm ca o corporație la nivel de eficiență – tragem ca lucrurile în spate să se miște clar, să comunicăm, să avem identitatea asta… căci oamenii cumpără o identitate. Ea se asigură că tot ceea ce livrăm noi face parte din această identitate. Când vezi, știi că este vorba de Teatrul Improbabil. Lucru de care e nevoie. Chiar dacă, uneori, publicul poate nu resimte aceste detalii, faptul că tu ai un anumit thumbnail, și nu altul, schimbă experiența. Pare că tot ce facem este mai bine decât e.

Mai e Ștefana Micu, colega mea de trupă. Noi ne știm de foarte mulți ani, iar ea este o fată foarte creativă și se ocupă de toată partea de comunicare și PR. Este foarte inteligentă și mereu și-a dorit proiecte de acest gen. Îi place ceea ce face și face bine ceea ce face.

Apoi, Elena Smîntînă. Când m-am apucat inițial de scris, scriam proză scurtă la LiterNet și ea îmi ilustra proza scurtă. Și cumva, privind înapoi la acest episod, ne place să glumim că ne-am lansat reciproc. Lumea vedea creațiile ei și a fost cooptată în mai multe locuri să facă ilustrații, și acum vezi „Elena Smîntînă” peste tot și zici „auăleu, iar fata asta cu desenele ei”. Este incredibil de talentată.

Eugen Munteanu e cel pe care îl cunosc cel mai puțin din echipă. Este un animator absolut talentat, uneori se mai supără pe mine că îi dau deadline-uri prea scurte.

Improbabile.

Da, da, da! Dar el cumva, reușește să le facă. E foarte talentat și foarte pasionat, și are multe idei. Pur și simplu, când primesc un mesaj de la el, îmi tresare inima, „ah, gata, e gata animația”. Și mă uit, și este incredibil ce face omul ăsta!

Ilinca Stihi, care este și mentorul nostru – noi îi spunem prieten, pentru că nu îi place denumirea de mentor… Dar mereu a fost acolo, și în perioada de scriere, iar regizorii au comunicat cu ea și a fost foarte bine. Și ea chiar era the inside person. Face acest lucru de mult timp și aveam nevoie de asta. Și ne-a primit cu încredere și căldură și a zis „da, faceți. Cum să nu vă susțin? Mă sunați.” Am avut profesori la facultate cărora le trimiteam texte și nu le citeau. Ea le citea! Și, vorba aia, ea este un regizor la nivel internațional. E un mare noroc și o mare generozitate din partea ei.

Nu în ultimul rând, este Karina Ganea, mâna mea stângă și mâna mea dreaptă, care e cumva, la fel ca mine, peste tot. În perioada asta, am făcut puțin din toate. Că, de fapt, managerul nu face nimic, doar face puțin din toate. Am încredere în Karina. E o fată foarte deșteaptă, are multă experiență pe partea de organizare și nu îi e teamă să fie onestă cu mine în momentele în care mă duc pe câmpii… că am nevoie să-mi spună cineva când fac asta.

Și asta e echipa improbabilă.

Ne pare bine să vă cunoaștem, chiar și așa, din spatele ecranelor. Care sunt persoanele care te-au ghidat în acest demers, care te-au inspirat?

Ei sunt inspirația. Faptul că am văzut spectacole făcute de regizorii cooptați în proiect sau am citit texte de la dramaturgi… ei m-au inspirat. E un loc pentru ei. Toți oamenii care m-au inspirat pentru acest proiect sunt în acest proiect. Simt că trebuie să ne ajutăm unii pe alții, artistic vorbind. Eu cred foarte tare în colaborare. Nu sunt genul de dramaturg care stă acasă, își scrie textul, după care îl pune pe o masă și se detașează de proiect. Uneori e greu. Ai și argumente aprinse și, cooptând atâția oameni care nu sunt doar colegi sau prieteni, situațiile tensionate au mai apărut. E greu să îi spui până și prietenului tău că un anumit lucru nu e tocmai cum ne dorim noi, la nivel de demers, să fie. Dar trebuie să o faci, iar prietenia înseamnă onestitate.

Să vorbim puțin despre spectacole, care sunt foarte diferite, de fapt, și ca subiect, și ca abordare. Ce v-a mânat să le aduceți împreună? Au vreo legătură, vreo tematică comună?

Pentru această primă stagiune, n-am vrut să impunem un orizont tematic foarte limitativ. Din contră, singurul lucru pe care l-am dorit a fost ca în toate aceste spectacole să existe niște personaje care și-au depășit limitele într-un fel sau altul. Spectacolele, da, sunt foarte diferite și mă bucură enorm că sunt atât de diferite. Primul spectacol este despre relația dintre o bunică și un nepot plecat în străinătate. Emigrare, familie… Al doilea spectacol este mult mai personal, este o femeie care vorbește cu corpul ei, care trece printr-o mare schimbare a propriei vieți, care își pune o uriașă întrebare.

Ca să dau și spoilere, al treilea spectacol este în zona unui… cum l-a numit regizorul, un basm brechtian. Este total în altă direcție. Al patrulea spectacol este mai pentru copii… și nu mai zic mai mult de atât. Mă bucură faptul că aceste spectacole și-au găsit propriile drumuri. Nu-mi doream o primă stagiune limitată. Pentru că tu, ca spectator, poți să vii și să spui că ți-a plăcut mai mult spectacolul al șaselea versus al doilea. Pentru că tu te regăsești diferit. Și, la început, ne-am dorit să fim deschiși către cât mai mulți oameni, nu să limităm totul și mai mult.

Astfel, spectacolele au apărut în urma colaborărilor regizor-dramaturg. Singurul lucru pe care l-am făcut eu, singurul merit de care pot să spun că sunt mândru și care e al meu, este că am adus oamenii potriviți aici. Am adus regizorii în care credeam și despre care știam că ar face asta pro bono, pentru moment. Am adus dramaturgii care ar face asta, după care am vorbit liber. Am discutat ce orizont tematic ne interesează pe fiecare și am făcut echipele. S-au stabilit niște deadline-uri: cine iese primul, al doilea, al treilea, în funcție de programele fiecăruia, și s-a început lucrul. Și acum, primele două spectacole au avut premierele, iar al treilea se pregătește, este montat, totul este gata. Și se va începe lucrul la următoarele două.

Așadar, toate aceste spectacole sunt concepute întocmai pentru Teatrul Improbabil, nu sunt adunate?

Frica legată de teatrul radiofonic și percepția oamenilor drept o chestie învechită pornește din aspectul ăsta. De multe ori, spectacolul de teatru radiofonic începe ca text scris pentru scenă, adaptat pentru radiofonic. Aici este aportul nostru, faptul că scriem exclusiv pentru audio. Dacă textele vor fi montate, eventual, pe o scenă, acolo va avea loc adaptarea. Dar noi ne-am dorit să ne concentrăm, ca dramaturgi și regizori, pe această experiență prin care trece spectatorul. Spectacolul nu este ceva ce se întâmplă în afara lui. Am mizat pe un soi de experiență imersivă, iar partea imersivă este la spectator, nu la noi. Spre deosebire de o sală de teatru, în care toată lumea se sperie de spectacolul participativ, în care vine actorul la tine cu microfonul să spui ceva și oamenii se crispează… nu. Tu stai la tine acasă și, dacă vrei, îți pui căștile, închizi ochii. Poți să nu închizi ochii. Poți să îl asculți în căști, poți să îl asculți la boxe. Poți să îl asculți pe munte. Poți să îl asculți oriunde. Tu îți faci spectacolul. De aceea, „Acum ești la teatru,”… că tu ești la teatru.

Cred că acest lucru este, de fapt, foarte valoros la proiectul vostru. Și se simte. Nu se confundă o secundă cu teatrul radiofonic convențional. Este o strategie faptul că ați presărat așa, câte un nume mare sau promițător în fiecare dintre spectacolele de până acum? Putem să ne așteptăm la aceeași abordare mai departe?

Da. Bineînțeles. Referitor la numele mari, noi nu am apelat la niște nume mari strict dintr-o gândire marketing, deși nu o excludem. Dar sunt oameni pe care ni i-am dorit în spectacolele respective și care își aveau locul în spectacolele respective. Adică, eu pe doamna Coca Bloos o cunosc de când eram mic. Când am scris textul și am discutat cu Andreea Lucaci, regizoarea spectacolului, nu ne-am putut gândi la altcineva, nu pentru că Coca Bloos este Coca Bloos, ci pentru că știam că va avea generozitatea și va înțelege ceea ce personajul pe care noi l-am construit trăiește. Sunt oameni apropiați și mare noroc este că au avut generozitatea să ajute un proiect tânăr. Chiar mă plimbam prin Cișmigiu cu doamna Bloos și povesteam despre proiect și mi-a zis: „Păi da, mamă, asta e și datoria noastră, a ăstora mai bătrâni, să vă ajutăm, să vă împingem în față pe voi, ăia mai tineri.” Și, pornind de la acest mod de a gândi, au lucrat toate aceste nume mari, cărora li s-au adăugat colegi de-ai noștri actori, despre care noi credem că trebuie să fie văzuți. Și, mă rog… auziți.

În al treilea spectacol, la un moment dat, apare Andreea Esca. Nu pentru că voiam noi să o avem pe Andreea Esca… (râde)

Urmează întrebarea cu steluță, poate puțin inconfortabilă… dar cum va ieși Teatrul Improbabil din pandemie (în speranța că noi toți vom ieși cu bine din această situație, la un moment dat)?

Pe de-o parte, o să deschid discuția spunând că învățăm pe măsură ce ne lovim de mai multe, dar cred că ceea ce s-a întâmplat până acum și sper să se întâmple în continuare este că am deschis apetitul unor oameni pentru un teatru sonor. Cred că sunt niște oameni care ne-ar urmări și dacă ar avea posibilitatea să se ducă la teatru fizic. Nu cred că ele se exclud. Nu cred că în momentul în care am reveni la normal, oamenii care au fost câștigați sau cărora le-a plăcut ideea de teatru audio vor renunța complet.

Ne gândim. Ne vom adapta. Vom face mai multe evenimente live. E mult mai asemănător cu cinema-ul în câteva privințe teatrul sonor, dar, și acolo… una este să mă uit la un film, la ecranul meu de laptop acasă, alta este să fiu într-o sală. Chiar dacă ne uităm la același lucru, chiar dacă nu e live, nu e viu, în fața ta, relația dintre tine și ceilalți spectatori rămâne vie. Chiar dacă eu sunt cu căștile și, la doi metri, în dreapta mea, este altcineva cu căști, experiența noastră este una vie.

Unul dintre cele mai puternice argumente pentru teatrul audio este că antrenează un mușchi pe care entertainment-ul actual îl inhibă. Sunt obișnuit să mă uit la Netflix, să las filmul să ruleze, să nu gândesc nimic. Partea pe care teatrul audio o fură de la lectură este că eu îmi imaginez tot acel univers. Acest mușchi al imaginației este ceva pe care noi vrem să îl antrenăm, noi ca demers, ca proiect.

Și cred că, chiar de ne vom întoarce la normal – și sper, pentru că sunt un mare iubitor de teatru și de oameni în jurul meu, să fie cât mai rapid – nu cred că va fi cazul ca Teatrul Improbabil să moară. Dar, de când sunt coordonator al acestui proiect, m-am obișnuit să fac și planul B, și planul C, și planul D, și planul F. În situația în care am descoperi, deci, că oamenii nu mai sunt interesați de spectacolele noastre, vom pune frumos, demn și cu căldură, punct unei etape din viața noastră. Și vom spune că ok, Teatrul Improbabil s-a întins de aici până aici. A însemnat enorm pentru toți oamenii ăștia. Legăturile dintre oameni vor rămâne. Legăturile dintre spectatori și oamenii ăștia vor rămâne, chiar dacă, să zicem, nu vor mai asculta spectacolele audio ale lui Irisz Kovacs, când vor vedea că Irisz Kovacs a montat un spectacol la un teatru, se vor duce. Și asta e, probabil, cel mai mare câștig, că facem publicului larg cunoscuți niște tineri artiști.