Am uitat să vorbim. Nu mai ştim. Cuvintele au devenit abrevieri care ne ajută doar să încurajăm şi să fim suporteri fără niciun discenrământ. „Te susţin!”. Adică ce anume faci mai exact? Am golit de sens expresii prin re-re-reutilizare şi ne-am dus în derizoriu sentimentele. „Sunt lângă tine” – de la mii de kilometri distanţă. Şi ne asumăm tot. Suntem o societate de asumaţi, nu de oameni. Şi nici oameni nu prea mai e în regulă să fim, ci persoane. Persoane asumate. Suporteri care susţin şi încurajează şi sunt… acolo. Acolo unde? „Imediat” a devenit o perioadă relativă undeva între câteva secunde şi câteva ore. Cuvântul dat e o glumă cam nesărată. Minunat e orice. Totul e minunat. Şi nimic nu mai e interesant de fapt, pentru că nu prea ne mai interesează mare lucru.

Suntem foarte atenţi şi încordaţi în spatele politeţii de plastic. Urechile ciulite la ce spune cel de la masa de alături; dacă îi scapă vreo remarcă nepotrivită suntem datori să ne jignim numaidecât şi să menţionăm cu o voce tânguită, asta ca să fie clar pentru toată lumea că ne revendicăm drepturile. Suntem obligaţi să luăm atitudine şi să ne apărăm cauza. Care dintre ele nici noi nu mai ştim. Important e să te faci auzit. Nu mai contează de mult ce anume spui. Doar să pari foarte sigur pe tine şi foarte documentat şi, mai ales, energic şi implicat. Dacă eşti şi inteligent, poţi foarte uşor să deturnezi orice subiect şi să muţi discuţia în zona fragilă a sensibilităţilor ce nu trebuiesc lezate şi atunci toate gurile se închid, şi minţile odată cu ele, şi o tăcere sinistru de speriată se aşază pentru a ţi se da cuvântul pe care îl mânuieşti atât de iscusit. Dar ce spui cu acel cuvânt primit pe tava de argnit? Mai nimic, pentru că în spatele formei elaborate, conţinutul e cam firav. Iar cuvintele sunt cam aceleaşi.

Cel mai rău pe lumea asta e să primeşti eticheta de hater. Dacă eşti aşa ceva, mai e doar un pas până când te transformi, ca în fimele horror cu buget redus, în nazist, fascist, ţi se pune anatema şi crucea de fier îţi e înfierată pe frunte şi adio viaţă socială. Iar hater e foarte simplu să fii. Trebuie doar să ai o umilă opinie care să se întrebe timid dacă nu cumva există posibilitatea ca adevărurile absolute şi nesusţinute de niciun argument să nu fie chiar atât de cimentate pentru eternitate. Dacă ai dubii şi cauţi să aplici o gândire critică eşti terminat. Dacă vrei să întorci o problemă şi pe altă faţă decât cea veşnic zâmbitoare, dictată şi învăţată pe de rost, e clar că eşti – ptiu, ptiu, ptiu – hater. Şi, deci, nazist şi fascist. Ce altceva ar putea să însemne actul tău de revoltă nemaipomenită de a te întreba subversiv şi păgân de-a dreptul: „Dar dacă…?”

Trebui să fii şi pozitiv. Să gândeşti doar în nuanţe pastelate şi să păstrezi energia sus. Să pluteşti pe luciul unui lac edenic de ignoranţă şi să nu îţi faci griji în avans. Dacă eşti „negativist”, aduci un vibe prost şi strici hype-ul. E cam grav să faci aşa ceva. Şi musai trebuie să îi încurajezi pe cei mai proşti din curtea şcolii. Care nu sunt, Doamne iartă-mă, aşa ceva, sunt doar speciali. A fi special e o binecuvântare. Cu cât eşti mai „special” cu atât eşti mai bun. Iar special poate însemna că ai orice beteşug mai sever sau mai puţin grav. Eşti special, deci automat eşti mai bun decât cel care nu a avut acest „noroc”. Indiferent de performanţă, indiferent de rezultat. Celebrăm tot ce faci, pentru că eşti special. Iar ce face ne-specialul, poate chiar cu adevărat meritoriu, poate fi dat uitării, pentru că el e oricum privilegiat. Prin această atitudine simplificantă şi simplistă „privilegiatul” capătă un handicap care îl discriminează în aceeaşi măsură pe care o condamnăm cu severitate. Şi atunci, unde mai e binele, unde mai e dreptatea?

Iar laudele au devenit clişee atât de banale, încât, dacă ai puţin simţ al ridicolului, te şi jenezi să le mai primeşti, mai ales când cantitatea lor depăşeşte cu mult meritele pe care, iarăşi – dacă ai un pic de simţ al realităţii – ştii şi singur dacă le ai sau nu. Nu mai ştim să spunem nici de ce apreciem ceva. Nu mai ştim nici să felicităm pe cineva. Rostogolim câteva bravo-uri, câteva minunat-uri, aplaudăm ca nişe foci dresate, zâmbim mai larg decât ne permit pomeţii, afişăm mai mulţi dinţi decât ar fi normal să avem şi ne piţigăiem vocile pentru a transmite entuziasmul pompat cu steroizi. Dar ce anume ne bucură într-atât? De ce e atât de bun ce spunem că e bun? „ De ce?” va deveni în curând o întrebare incorectă politic. E periculos să mai întrebi de ce – răspunsul presupune o argumentaţie. Iar argumentele ştim bine că ne duc pe calea pierzaniei, pentru că printre ele se poate strecura păcatul capital şi de moarte al nuanţării. Iar nuanţele sunt calea spre infernul gândirii personale – ptiu, ptiu, ptiu – nazisto-fascisto-hater te numeşti şi nu te mai spală niciun potop de eticheta asta.

Cei buni nu prea mai ştiu de ce sunt buni, doar că sunt. Şi cei mai mulţi sunt buni, pentru că oricum trebuiesc încurajaţi. Răi sunt doar privilegiaţii care, culmea, poate chiar ar fi avut şansa de a fi performanţi, dar nu ne trebuie performanţa lor. Mai bine eşecurile celor dezavantajaţi, pe care le vom celebra ca pe triumfuri. Şi vom fi bucuroşi în beatitudinea noastră pozitivă, lipsită de argumente şi nuanţe. Un roz uniform ne va înveli fricile şi frustrările pe care le vom trata cu pastiluţe la fel de roz, un parfum de vanilie ne va ameţi şi simţurile care vor şti doar să iubească superficial tot şi toate, o muzică de lift ne va deveni univers sonor al existenţelor perfecte şi speciale şi nimeni nu va mai vrea să exceleze, pentru că toţi, dar absolut toţi vom fi perfecţi. Mai puţin privilegiaţii de care ne vom feri cu amulete magice şi multă ură.