Chiar dacă, tiptil, unul după altul, teatrele fizice, așa cum ni le amintim din copilăria noastră ante-douăzeci-douăzeci, încep să își descuie ușile și să șteargă praful de pe scene, gata să ne primească pe 30% dintre noi înapoi, un fenomen încă pregnant rămâne difuzarea spectacolelor în mediul online. Această mască de oxigen a susținut deopotrivă suflul consumatorilor fideli și un oarecare echilibru în finanțele teatrelor independente și ale actorilor colaboratori, o alternativă de moment care, însă, nu va fi înlăturată prea curând.
Ulterior și treptat, oferta de spectacole de teatru online în regim gratuit, inițial practică a teatrelor de stat, a fost înlocuită și ea cu această ultimă resursă a artiștilor fără sprijin garantat: biletul. Majoritatea teatrelor active în mediul online la acest moment, cu excepția celor independente, și-au început cariera de broadcasteri fără a percepe vreo taxă, însă, astăzi, odată cu perfecționarea modalităților de filmare, teatrul poate fi vândut din nou. Mutația a fost provocată în mare parte și de interesul sporit pentru spectacolele difuzate astfel.
Este, într-adevăr, un schimb de experiență cum n-a mai existat. Spectatorii au acces, ca niciodată, la un maraton de spectacole diverse pe care nu le-ar fi putut vedea fără o călătorie de cel puțin două ore cu trenul. Publicul clujean face cunoștință cu actorii craioveni. Spectacolele bucureștene nu mai sunt acea ocazie aproape festivă din cadrul unui turneu. În ciuda situației pandemice deloc confortabile, avem oportunitatea de a închide ochii și a ne imagina defilând, fără bilet de avion sau timp pierdut pe drum, în teatrele din Constanța, Târgu-Mureș, Timișoara sau Arad. Sediul Naționalului s-a mutat, pe cât se pare, în sufrageriile noastre. Există și o apropiere în această distanțare socială.
Și nu este neapărat rău. Nu este nici bine, pentru că această migrare a teatrului spre cinematografie golește teatrul de trăsăturile sale cele mai importante. Ochii noștri observă, dintr-odată, cât de static „se înalță” scena. Se pare că magia convenției teatrului nu trece prin ecrane și că nu ne putem lua ochii de la roșul cortinei, pe care nici nu îl observam în sala de spectacol. Stângăcia luminilor, în acest caz, nu mai maschează peretele de butaforie. Se creează, mai mult sau mai puțin, senzația de serbare școlară, indiferent de cât de pricepuți sunt actorii. Dar ne-am obișnuit și cu sunetul neclar, și cu filmările panoramice fără vreo pretenție la prim-planuri… Apoi, în parte, spectacolele au început să fie filmate și profesionist.
Păcălește o filmare bună? Nu tocmai, însă ne este suficientă această adaptare pe care o credeam una de moment. Problema apare atunci când directorii de teatru și producătorii de spectacole conștientizează că pot vinde o stagiune întreagă de bilete într-o seară dacă au două nume rezonante în distribuție. Pentru că, testat, se poate. Încă se vorbește la superlativ despre această reușită.
Acest fenomen de împrietenire excesivă cu mediul online a intensificat și tehnica nu tocmai nouă de promovare pe aceleași rețele. Ca niște adevărate teatre elisabetane, cu stegulețe și logo-uri, instituțiile și artiștii deopotrivă au început să se întreacă în poze, texte emoționante despre spectacole sau invitații hazlii de a lua bilete – fiecare după posibilitățile talentului său în marketing și după sonoritatea numelui pe platformă. Și e frumos… Aveam nevoie de o piață publică așa cum este Facebook-ul…
Însă ce se întâmplă atunci când întrecerea devine un concurs de popularitate? Atunci când o sută de spectatori (30%-ul la care putem aspira momentan) nu mai sunt suficienți după vânzarea spontană a mii de bilete pentru o singură reprezentație? Desigur, reticența față de deschiderea teatrelor are, să spunem, un fundament just. Actorii nu sunt protejați pe scenă și nici măcar nu li se asigură testele atât de necesare pentru a-și da jos măștile albastre (condiții mai mult decât discutabile, pentru un spectacol live, cu publicul departe), iar audiența fragmentată nu este un stimulent. Pe bună dreptate.
Cu toate acestea, este probabil să rămânem blocați în paradigma de teatru online și după ce va veni momentul mult așteptat. Premisa de a invita la teatru oameni din alte orașe sau alte țări decât cele în care se joacă spectacolul și chiar oameni care nu se pot deplasa într-un teatru fizic nu e de lepădat. Dar tot această premisă este o pantă alunecoasă care poate submina însuși teatrul.
Eliminăm riscurile impuse de pandemie (și foarte bine că le eliminăm), însă izolarea nu-și are locul în teatru. Teatrul, așa cum ni-l amintim din copilărie, cu aplauze și oameni. Teatrul cel viu și direct. Teatrul care încă nu era un cinema preistoric. Experiența spectacolului, nemijlocită de o conexiune mai bună sau mai puțin bună la internet, de un ecran mai mic sau mai mare sau de comoditatea deja plictisitoare a caselor noastre este însuși fundamentul acestei arte. Fără spectator, nu este chiar teatru, nu? Se vede distincția, în pofida faptului că se joacă în timp real, undeva într-un teatru, cu zăvorul tras, și că cineva, de acasă, privește, nu?
30% nu este o ofertă generoasă, însă e ceva ce poate funcționa în acest moment instabil. Toți căutăm căi de apropiere a vieții (așa cum este ea acum) de viață (așa cum era ea, atunci). Niciuna nu este ideală, iar cifrele sunt cu siguranță dezamăgitoare în comparație cu acest vlogging teatral. Nici el nu este rău, atunci când este aplicat cu măsură și atunci când ne mai amintim, din când în când, cum sună aplauzele cele reale și multe.
