Consistență și rigoare – ele se numără printre principiile actorului Adrian Nicolae, pe care l-ați văzut în teatrele bucureștene în spectacole precum „Mobilă și durere”, „Steaua fără nume”, „Tartuffe”, „Hamlet”, „A douăsprezecea noapte”, „Amadeus”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Familia Tót” etc. Ele sunt esențiale într-un parcurs presărat cu frustrări și plăceri. Frământări, dorințe și multe întrebări. Ele toate fac parte din prezentul creatorilor de teatru, care se întorc pe scenă, după o perioadă de distanțare impusă de restricțiile de limitare a pandemiei. În așteptarea reîntâlnirii cu publicul, sub semnul interogației despre sensurile artei performative, un dialog purtat pornind de la un spectacol nou, pus în scenă la Centrul Cultural LUMINA, care-l readuce în prim-plan pe Molière, privind spre o lume care ar putea fi a noastră…
V-a lipsit întâlnirea cu spectatorii în toată această perioadă?
Mi-a lipsit foarte tare. Pandemia e, sigur, un prilej bun pentru reflecție, pentru recuperarea unor lecturi etc., dar mai degrabă pentru alt tip de creator decât pentru interpreți. După trei săptămâni de pauză, deja era mult… De când am început facultatea, a fost cea mai lungă pauză pe care am avut-o vreodată. Dar o pauză care s-a dovedit a fi un prilej bun pentru lucrul la niște texte, în frunte cu „Școala nevestelor”. E drept că, având timp, am putut să fiu mai relaxat și să încep o rescriere completă a textului.
„Școala nevestelor” v-a solicitat din mai multe puncte de vedere. Mai întâi ca stilistician. Cum ați gândit această rescriere în versuri?
Este prima rescriere totală pe care am făcut-o în colaborarea mea cu domnul Victor Ioan Frunză, dar și în povestea mea de autor de dramaturgie. Este prima piesă pe care am rescris-o. Împreună cu colaboratorul meu Bogdan Theodor Olteanu am scris două piese de teatru, dar un efort de genul ăsta, de asemenea dimensiuni, acela de a scrie „în maniera lui…”, n-am mai făcut. Prin natura muncii mele cu primul și cel mai statornic colaborator al meu într-ale rescrierii, deseori a trebuit, ca să vin în întâmpinarea propunerii regizorale, să scriu calupuri mari de text în maniera respectivului autor. Asta a constituit un exercițiu. Acum a fost vorba despre a rescrie complet, a muta accente, a elimina personaje, a reface relații între personaje, astfel încât să nu trădezi premisa de la care ai pornit și opera lui Molière și să păstrezi un soi de reverență. Cea mai mare deviație, dincolo de elemente de structură dramaturgică, a fost limbajul, care și-a propus să fie unul foarte proaspăt și actual, fără a depăși granițele vorbirii de personaj, fără a șoca de dragul șocului, și să păstreze pur și simplu mai multe feluri de a vorbi – de la un țăran parvenit la un intelectual rasat, păstrându-i fiecăruia culorile necesare, ancorate în actual. Împreună cu domnul Victor Ioan Frunză, am convenit că nu suntem în 2021, ci, cum am făcut și la „Hamlet”, în spectacolul de la Teatrul Metropolis, cândva într-un incert 1960-1970, astfel încât avem posibilitatea ca personajele să se deplaseze cu mașini, dar în continuare ne lăsăm bilete. E un tip foarte particular de atemporal care, vestimentar și ca recuzită, e situat cândva într-un incert secol XX. Nu mi-am propus o contemporaneizare în care, în registru aluziv, să facem legătura cu evenimente curente. Ca atare, nu se aude acolo cum ne-au bătut jandarmii pe 10 august, nu există elemente proprii unei contemporaneizări forțate.
Această premieră din viața dvs. artistică vine într-un moment foarte dificil pentru societate și pentru teatru. S-a reconfigurat ceva în gândurile dumneavoastră despre teatru?
La nivel personal, e vorba acum despre o mare lipsă. Am văzut întâmplându-se cu mine ceea ce s-a întâmplat și cu mulți dintre colegii mei actori, colegi în sensul general al cuvântului. Când s-au apucat de meseria asta, oamenii au îmbrățișat-o și dintr-un soi de exhibiționism. E nevoie de un tip particular de fire ca să poți să accepți și privațiunile meseriei, dar să te și bucuri de frumusețile ei. Faptul că li s-a luat această „jucărie”, că li s-a luat contextul în care pot beneficia de atenție, i-a făcut să încerce canale alternative de a obține atenție, în mare măsură nefericite, după gustul meu. Oamenii au simțit nevoia să aducă publicul în intimitatea lor, să le povestească ce stări îi încearcă, să le arate ce au prin casă, cum își petrec timpul etc. Dar pentru mine, tipul ăsta de comunicare nu era o variantă. Am mai făcut podcasturi cu prietenii mei entertaineri, produse conexe meseriei mele de actor, dar am simțit, ca și ei, aceeași presiune psihologică, această lipsă uriașă a obiectului muncii.
Resping spectacolele care, în loc să pună în dezbatere, afirmă teze. Nu le pot urmări. În momentul în care actorii vin și mă ceartă ca să trezească în mine conștiințe civice, politice, ecologice ș.a.m.d., mă simt insultat. Mi se pare că se putea rezolva asta printr-un email. Spectacolele care m-au provocat întotdeauna, din postura de spectator, au fost spectacolele despre oameni, în care firea omului e pusă în dezbatere. La ele mă duc cu plăcere pentru că mă provoacă și intelectual, și dincolo de intelectual.
În ce mă măsură îl sperie nesiguranța provocată de pandemie pe un actor independent, care trăiește într-o nesiguranță perpetuă? V-ați simțit într-un film SF în această perioadă?
Da. Mai cu seamă după lockdown, când împărtășeam cu toții aceeași soartă, în momentul în care lucrurile au început să se relaxeze și tot mai multe categorii de oameni își reluau activitatea, iar viața cu anumite restricții intra pe făgaș normal. Nu pentru noi. „Acum poate și pentru noi…” „A, nu, nu e și pentru noi…” Viața nesigură a artiștilor, care n-au o predictibilitate foarte mare, e dintotdeauna. Ai zice că te imunizează la șocuri de genul ăsta, dar… Da, am avut de multe ori senzația că trăiesc într-un soi de distopie. E ca și cum ți-ai imagina că a venit un dictator și a interzis toate formele de artă performativă. Nedreptatea sigur că n-o poți atribui unei persoane sau unui sistem. Artiștii din toată lumea trăiesc aceste vremuri grele. Nedreptatea e ca atunci când te îmbolnăvești și te întrebi de ce tocmai tu. Sigur, nu e pe viață și pe moarte în sens literal, dar e urât. E din ce în ce mai urât pe măsură ce perspectivele sunt din ce în ce mai șubrede. Altfel, nu am făcut o reevaluare a misiunii teatrului și a ceea ce înseamnă, pentru mine, puterea unui teatru direct, nemijlocit, cu spectatori și actori laolaltă într-o încăpere. Nu mi s-a modificat optica. În continuare nu cred că „teatrul online” e o alternativă. Îi înțeleg necesitatea în vreme de restriște, dar aș vrea să se termine și restriștea, și teatrul online.
Ce rezonanțe ar putea avea la publicul nostru, în acest context, montarea cu textul după Molière?
Molière stă în picioare și singur. N-a avut nevoie să-i umblu eu la vocabular! El stă în picioare prin natura personajelor și prin întâmplări. Un comerciant matur pune ochii pe o fată de 14 ani și își crește o nevastă, privând-o de educație, pentru că are această teorie retrogradă că educația face din femei bestii infidele. Cu cât sunt mai educate, cu atât sunt mai predispuse să-și înșele bărbații! Or, dacă-mi spuneți că asta nu rezonează la publicul român din 2021, eu nu văd cred!
Vă revine și rolul principal într-un spectacol lucrat într-un an dificil și construiți un personaj cu mai multe fațete. De fapt, cine este domnul acesta care „își crește nevasta”?
În momentul în care lucram la text, nu știam că-l voi și interpreta. Dar când rescriu lucruri încerc să fac un atu din faptul că am o oarecare experiență de interpret. Aducându-mi aminte de propriile plăceri și frustrări de la teatru, încerc ca fiecare personaj să aibă o savoare care să-l facă pe interpretul lui să-l joace cu drag. Deseori dramaturgii sau scenariștii sunt mai puțin preocupați de această dimensiune, teatrul și filmul fiind în general populate de foarte multe personaje cu o funcție precisă. Dar preocuparea mea se îndreaptă și către această zonă – să nu existe personaje cu apariții doar funcționărești. De aceea, în acest protagonist al spectacolului am încercat să presar din scriitură și argumentele pentru care el a ajuns la această concepție despre viață. N-am vrut să fac un personaj schematic, pe care să-l urăști sau să-l disprețuiești de când intră în scenă. Am vrut ca el să aibă, ca noi, oamenii, tot felul de lumini și de umbre. Când mi s-a cerut să-l interpretez, mi-a venit destul de ușor în ceea ce privește înțelegerea din prima etapă. Resorturile le aveam. Dar, ca atunci când te apleci asupra rolului, le uiți și începi să iscodești după chestii noi. Ajutat și de regie, am găsit și această duioșie a omului ridicol care, cu cât e mai înalt în concepțiile lui, cu atât are de unde să cadă mai tare când e ridiculizat de viață. Cu cât construiești un om să-i fie frică mai mare de ridicol, cu atât ridicolul va fi mai dureros, ceea ce va fi resimțit și de spectatori. Am fost întotdeauna preocupat, pe parcursul spectacolului, ca personajul meu să aibă multe ape în care să se scalde. Cred că, în momentul în care e pedepsit, măcar un pic de milă tot stârnește.
Într-un peisaj în care sunt la modă trupe unite de ideologie sau de conjunctură, eu fac parte dintr-o trupă care, prin adăugiri succesive, a adunat laolaltă oameni care, în rest, sunt de așa o diversitate – ideologic, politic etc. –, încât singurul numitor comun este un gust pentru un tip particular de teatru, care nu înșală omul. Pe mine această valoare fundamentală mă face un apărător al ideii de trupă.
Apropo de spectatori, să aștepte ei acum, după acest prelungit moment pandemic, altceva de la teatru?
Nu mi-aș permite să vorbesc despre un public omogen. Sunt multe publicuri de teatru. Sunt convins că unii spectatori așteaptă revederea, contactul direct cu ceea ce așteaptă cel mai tare, acest tip de magie de care și eu îmi aduc aminte ca fiind una dintre primele seducții ale teatrului. Pe vremea aceea erau foarte populare spectacolele cu cortină. Mă holbam la cortină și încercam să fac un pariu cu mine: ce o să fie în spate când se ridică? Știu momentul acela de așteptare și trepidația de când se stinge lumina. Eu cred că tipul ăsta de magie e așteptat de un segment foarte mare din public. Nu-mi dau seama ce schimbare ar putea cineva să aștepte de la ceva ce i-a fost interzis. Nu cred că foarte mulți oameni au stat să-și formuleze așteptări diferite. Ăsta e rolul artiștilor, ceea ce se va vedea când oferta teatrală va avea posibilitatea să se desfășoare. Și eu am curiozități cu privire la procesele prin care au trecut colegii meu de breaslă. Și eu cred că nimeni nu mai e la fel. Dar nu cred că oamenii nu mai sunt la fel pentru că au avut căutări programatice de „forme noi”. Cred că au avut loc sedimentări și că această traumă se va vedea diferit la fiecare. Și eu aștept, mai ales de la cei care susțin că teatrul trebuie reinventat, să văd această formă nouă.
Dacă tot a fost pandemia o ocazie impusă de reflecție, ce ați descoperit despre felul cum v-a schimbat teatrul? Ce ați pierdut, ce ați câștigat făcând teatru?
Cred că am pierdut din entuziasmul amatorului, care e ceva foarte frumos ce, odată pierdut, nu se recuperează. Să te acrești e periculos. O parte mare din cariera mea de actor, atât cât a fost până acum, vorbeam despre lucruri pe care nu le trăisem și pe care mi le imaginam. E foarte stranie condiția studentului la actorie, pus să efectueze niște acțiuni și să se proiecteze în situații în care nu s-a aflat niciodată, ceea ce, sigur, va face toată viața. În ceea ce privește experiența de viață, e o așa de mare savoare să vorbești despre lucruri pe care nu ți le-ai imaginat, ci le-ai consumat, într-un fel, încât îmi dau seama că o mare parte din ceea ce numim talent e și capacitatea de a trăi în rest, de a te pune în situații diverse și de a le încapsula cumva ca să le poți folosi pe scenă. Nu cred că un actor bun e un actor cu o modestă experiență de viață. De exemplu, trebuie să joci un conflict în cuplu. Când au de făcut o scenă care presupune un conflict în cuplu, amatorii sau începătorii sunt predispuși să ilustreze o ceartă. Or, o ceartă în cuplu nu va avea niciodată consistența unui conflict temeinic în cuplu, în care dedesubturile sunt mai valoroase decât ceea ce se spune. Dacă joacă un personaj autoritar, un amator va fi tentat să ridice vocea etc. Și pentru că n-a condus niciodată și nu știe că autoritatea nu se impune prin voce. Am evoluat de la a-mi imagina situații și a mă strădui ca ele să fie verosimile și interesante la a putea să interpretez situații inspirate din ce am trăit. E o diferență de consistență uriașă. Simt că eu, cel de acum, față de eu, cel de când am terminat facultatea, sunt mai puțin entuziast, dar mai consistent.
Ce fel de teatru vă place să faceți?
Nu am o grilă estetică prin care judec teatrul. Eventual, resping anumite estetici, incoerente sau inconsecvente. Nu am rațiuni estetice când mă duc la teatru. Am rațiuni de tipul: autenticitate versus impostură, consistență versus baliverne etc. Resping spectacolele care, în loc să pună în dezbatere, afirmă teze. Nu le pot urmări. În momentul în care actorii vin și mă ceartă ca să trezească în mine conștiințe civice, politice, ecologice ș.a.m.d., mă simt insultat. Mi se pare că se putea rezolva asta printr-un email. Spectacolele care m-au provocat întotdeauna, din postura de spectator, au fost spectacolele despre oameni, în care firea omului e pusă în dezbatere. La ele mă duc cu plăcere pentru că mă provoacă și intelectual, și dincolo de intelectual.
Spuneați într-un interviu din 2012 că, pentru un actor, cel mai mare pericol este autosuficiența și explicați: „Mai ales pentru un actor tânăr. Şi autosuficienţa apare fie în situaţia în care <ai împuşcat-o> şi eşti apreciat, pentru că atunci ai impresia că eşti stăpânul unei reţete. Fie în situaţia în care „n-ai împuşcat-o” şi te străduieşti s-o împuşti şi ajungi la concluzia că toţi sunt proşti şi nimeni nu înţelege ce faci tu”. Cum vă feriți de acest pericol?
Mă uit cu o invidie benefică profesional la oameni valoroși, care fac lucruri pe care eu nu pot să le fac. Încerc să îmi fixez ținte mari și în timpul ăsta să nu mă adumbresc când nu le nimeresc din prima.
Faceți parte dintr-una dintre foarte puținele trupe de la noi într-o perioadă când trupa e o structură pierdută, iar spiritul de trupă e o valoare dispărută. Ce înseamnă spirit de trupă?
Întotdeauna voi fi recunoscător șansei că am putut să trăiesc asta. Trupa noastră e o trupă coagulată de un gust comun pentru teatru și de un soi de rigoare împărtășită de toți membrii trupei. Într-un peisaj în care sunt la modă trupe unite de ideologie sau de conjunctură (membrii unei promoții care au ales să rămână împreună), eu fac parte dintr-o trupă care, prin adăugiri succesive, a adunat laolaltă oameni care, în rest, sunt de așa o diversitate – ideologic, politic etc. –, încât singurul numitor comun este un gust pentru un tip particular de teatru, care nu înșală omul. Pe mine această valoare fundamentală mă face un apărător al ideii de trupă.
