Ce se întâmplă, doctore, dacă teatrele se închid iar imediat după deschidere? Ce se întâmplă dacă în psihologia actorului se produc fisuri și scapă pe acolo, ca atunci când vrei să strângi apa în pumn, încrederea și curajul? Ce se întâmplă dacă ne blazăm cu toții, dacă ne plafonăm, dacă ne trezim prinși într-o menghină care sufocă orice intenție sau orice instinct? Ce se întâmplă atunci când mergi pe nisipuri mișcătoare, oare te afunzi? Ce se întâmplă dacă recunoaștem cu voce tare că fiecare soluție e masca unei măsuri disperate? Ce se întâmplă dacă ne spunem nouă înșine adevărul?

Iar în acest caz, adevărul devine, contrar definiției lui, un soi de dușman invizibil, căruia nu-i spunem pe nume doar pentru a nu-i da viață, ca în cazul zânelor – o simplă numire ne duce pe un tărâm magic, acceptăm convenția. Doar că tărâmul unde noi „rezistăm” acum e unul alunecos, perfid, deja compromis și fatalist. Fără testare, actorii joacă cu un gând în spatele minții, acela că se pot infecta ei înșiși sau că își vor infecta colegii. Părinții. Prietenii. Prietenele. Apropiații. Că apropierea întrerupe anumite gesturi la jumătatea arcului, tăindu-le din frumusețe. Se află, poate, din nou pe scenă, gândindu-se că nu-i corect, că nu așa arată dreptatea. Chestionând ideea de inutilitate, de asumare și neasumare, de „mai bine lasă”, de „ce putem să facem?”, de „n-avem încotro”, întregul act creator, deși sună grav, devenind din ce în ce mai riguros, mai calculat, mai rațional, implicând riscuri, consecințe și o vină care nu poate fi dată retur prin nicio teorie. Bucuria fiecărui spectacol jucat, cine știe până când, atârnă de firul subțire al speranței că nimeni nu are nimic, că toți sunt bine, că vor scăpa și de data asta.

„A scăpa și de data asta” poate fi privită ca o victorie, dar, mai trist, poate deveni într-un moment de luciditate amară ceva obscen și egoist. O ruletă rusească, un joc de cărți în care soluțiile efective și eficiente sunt, de fapt, niște jokeri care parcă nu ne pică nouă ca să câștigăm măcar mâna asta. Dacă până acum fiecare a încercat să rămână cât se poate de conectat, de înșurubat, folosindu-se de mici roți ajutătoare de moment, un fel de cârje temporare, acum pare că totul e un simulacru a ceea ce ar fi trebuit să însemne în mod normal teatrul. O hologramă mai grăbită, mai tonică, bifată, livrată și încasată, în care fiecare se convinge pe el însuși că atât s-a putut. Sigur că publicul e înțelegător, sigur că suntem toți o masă amorfă, iubind și suferind la unison, dar în aceste condiții nu cumva doar empatia ne aduce împreună? Oare ce mai face profesionalismul? Oare cum ne mai educăm unii pe alții, dincolo de măsurile de urgență și de proiectele în care ne luăm mult prea mult în serios, învățând cu pași repezi să supraviețuim, să fim oameni noi, să fim noul val, cei care se adaptează la orice? De ce punem semnul egalității doar ca să mascăm adevărul? Concret, cum ne mai apărăm valorile în fața nevoii?

Și, mă întreb, oare nu-i firesc așa? Oare nu cumva e inevitabilă o răsturnare de principii? Cine ar fi bănuit că ne vom raporta la situația dintr-un mall oarecare ca fiind mai puțin periculoasă decât vizionarea unui spectacol de teatru? Cine ar putea să judece sau să nu înțeleagă toată epuizarea psihică, fiecare nuanță întunecată care schimbă radical compoziția gândurilor, care ne aduce mai aproape de o indiferență blazată, mizantroapă chiar?

Cum se poate desăvârși un act artistic atunci când e coordonat de frică? Fiecare gând care urmează artei și care nu are nicio legătură cu arta îi știrbește puterea. Totul se transformă într-o afacere care trebuie să reziste cu orice preț. Să producă cu orice preț. Să plutească cu orice preț, chiar și în derivă. Câte valuri trebuie să spargă sensibilitatea artistului pentru a ajunge în final la țărm? De ce trebuie să fie o luptă atât de puțin artistică?

Adevăr sau provocare. Când se introduce testarea obligatorie în teatre?