Denisa Nicolae și Liviu Romanescu s-au cunoscut la facultate și sunt împreună de 11 ani. Împreună pe scenă, împreună în cadrul Asociației Vanner Collective și împreună în cel mai frumos sens. O actriță și un actor, unici, inconfundabili, cu o energie aparte, care și-au creat singuri „drumul” pe care să meargă în industria teatrului independent. „Am găsit în închistarea asta, în această cameră sumbră, care e viața artistului independent necontractat permanent, am găsit libertatea de care am avut nevoie și bucuria să facem lucruri care ne-au interesat și intrigat”. Cam așa au stat lucrurile în cazul lor. Viața lor înseamnă teatru, muzică, scris, tradus, gândit și depus proiecte la fiecare finanțare AFCN. Ca să îi cunoașteți pe Denisa și Liviu, atunci când teatrele independente își vor putea relua și ele activitatea, mergeți să-i vedeți în „Lemons.Lemons.Lemons” (Unteatru) sau în „Lungs” (Teatrul Act). Până atunci, puteți afla mai multe despre cum arată prezentul lor, care le sunt rezoluțiile pentru anul 2021, cum au decurs repetițiile în plină pandemie și despre cât de mult s-a schimbat teatrul românesc în ultimii zeci ani. Toate le găsiți în dialogul de mai jos. Plus multe altele.

Încă suntem într-o perioadă complicată, plină de incertitudini. Cum arată prezentul vostru? Cum supraviețuiți după primul an al pandemiei?

Denisa Nicolae: Îmi place foarte mult că ai zis de prezent. M-ai prins într-o perioadă în care explorez foarte mult tot ceea ce înseamnă „a fi în prezent”. Pentru că mi-am dat seama cât de mult ne poate modifica și afecta trecutul, iar viitorul – mai ales în perioada asta – când nu poți să prevezi ce se întâmplă, ne poate anxia. De aceea, cred că cel mai bine este să te ocupi de prezent. Și asta a fost „lupta” noastră  în această perioadă. Aici am venit cu atitudini puțin diferite. Eu am avut o liniște, și nu-mi dau seama de unde a venit liniștea asta, poate că a fost auto-impusă sau poate din cărțile citite în perioada asta, dar pur și simplu nu am avut nicio grijă. Îmi dau seama că nu mi-am făcut cu adevărat griji legate de: „Cum o să arate viitorul nostru? Ce o să facem? Va trebui să ne repoziționăm, să ne recalibrăm? Va mai exista teatru?”. Pur și simplu, o zonă din creier a refuzat să-și facă proiecțiile astea și chestia asta mi-a dat o liniște grozavă.

Liviu Romanescu: De fapt, pentru mine, perioada asta a fost punerea față-n față cu un moment în care lucrurile se reașază. Și nu știi cum se reașază și atunci apare, cel puțin la mine, dorința de a le pune într-un mod care să fie constructiv, care să ajute pe viitor. A fost o perioadă în care am testat multe lucruri: de la nivel creativ, la nivel personal, la nivel de reacție în fața unor provocări. A apărut dialogul cu „Ce are sens?” și s-a manifestat și la nivel de Liviu-actorul cu viața lui profesională, și la nivel de Liviu-omul, care a zis: „Ia stai puțin. Ce mă face fericit? Ce mă face să cresc?”. Da, pentru mine a fost perioada care cumva m-a spălat.

Suntem (încă) la început de an. Chiar dacă e februarie, nu știm mare lucru de cum vor decurge lucrurile. Cum se anunță pentru voi, actori independenți, rezoluțiile pentru anul 2021? 

D.N.: Rezoluțiile mele țin foarte mult de zona personală. Tot în perioada asta, mi-am dat seama că îmi doresc să scriu și mi-ar plăcea foarte tare să scap de niște „pitici” din capul meu (râde) și de niște preconcepții și pur și simplu să o fac! Am început de luni de zile un exercițiu foarte bun. Dimineața, primul lucru pe care-l fac, e să scriu trei pagini imediat ce mă trezesc, când mintea nu e întinată de alte gânduri și de alte proiecții sau griji. Bineînțeles că tot intervine frica: „Dar dacă nu sunt suficient de bună?”, „Dacă scriu un rahat?”, „Stai să mă mai documentez!”. Eu sunt o persoană care vrea să fie foarte pregătită. Trebuie să citesc 7000 de cărți despre cum se face un lucru, trebuie să văd 7000 de masterclass-uri, iar când toate planetele se aliniază și eu știu exact despre ce vreau să scriu, abia atunci mă voi apuca. De chestia asta vreau să scap. Vreau, pur și simplu, să mă apuc să scriu.

A doua rezoluție ar fi pe partea de muzică. Eu cânt de mulți ani și relația mea cu muzica e una foarte specială. De foarte multe ori mi-am zis că, dacă aș fi fost mai înzestrată, aș fi ales muzica în fața teatrului. Dar întotdeauna mi-a fost frică să cânt singură. Acum m-am înscris la niște cursuri de acordeon. De ce acordeon? Pentru că mi se pare sexy (râde) și pentru că voiam să învăț un instrument. O altă rezoluție ar fi pe partea de mișcare și de dans. Iar ultima rezoluție e legată de un copil pe care ni-l dorim foarte tare. Și lucrăm la el. Atât.

L.R.: La mine lucrurile pleacă destul de relaxat. Povesteam de anxietăți de la începutul anului. Probabil că era instinctul de „Domne’, trebuie să existe un plan, ce se întâmplă anul ăsta?!”. Anul ăsta se întâmplă ce-o să se întâmple. Ce-mi doresc este ca legătura între acțiune și rezultat să fie trecută prin fericirea mea. Îmi doresc pe plan profesional să fiu mai focusat către direcția în care mă dezvolt. Îmi doresc să fac mai mult film, vreau să-mi clarific partea de prezentare, vreau să lucrez mai mult în direcția aceea. În rest, bebe. Rezoluția anului.

@Șerban Vasilescu

În luna noiembrie 2020 ați lansat online spectacolul „Masculin”. E un spectacol extrem de personal și de sincer, vorbește despre asumare, vulnerabilitate, curaj. Ideea a fost una mai veche sau a apărut ca o reacție la situația pe care o trăim acum?

L.R.: E de dinainte de pandemie. Noi am tatonat zona asta de stigmă asociată bolilor mintale și prin „Tot ce-i minunat în lume”. Plus că, în familia mea, a existat partea asta de depresie, de afecțiune mintală și am văzut foarte clar impactul pe care-l poate avea și impactul pe care-l are neadresarea la timp și ulterior frica de a te mai adresa. Și atunci am zis: „Băi, e foarte periculos, e foarte nesănătos și teama este unul dintre cele mai distructive elemente”. A existat o sursă de inspirație venită din Anglia, ne-a plăcut foarte tare și am construit pornind de acolo și așa am generat proiectul ăsta pe care l-am gândit pe finalul anului 2019 și ne-am apucat să-l dezvoltăm în plină pandemie.

Și, cum au decurs repetițiile?

D.N.: Am avut o primă întâlnire creativă undeva la mijlocul lunii februarie. Noi aveam un deadline final în toamnă, dar ne propuseserăm să-l scoatem în primăvară. Odată ce ne-au închis și neștiind când se vor redeschide teatrele, ne-am gândit să continuăm reîntâlnirile și să vedem ce putem să explorăm fiecare de acasă, ce putem să construim pe text, pe mișcare, să rămânem într-un mood de lucru. Și uite-așa au început repetițiile zilnice cu Ștefan Lupu și cu Tudor Lucanu. Cu Tudor lucram pe partea de text și cu Ștefan începuserăm antrenamentul. Ne-a plăcut foarte tare. A fost un antrenament foarte bun, care ne-a prins bine tuturor. Cum am lucrat la „Masculin”, aia a fost o experiență fantastică! E experiența despre care aș povesti.

L.R.: Cred că la finalul lui martie am vrut să încercăm să facem spectacolul în casă…

D.N.: Demers care nu s-a întâmplat și pe care îl regret și îl voi regretaaa…

L.R.: Până la adânci bătrâneți (râde)…

L.R.: Adevărul e că elementul tehnic ne-a speriat… Ca să îți povestim puțin. Cristina Milea a început să facă scenografia de-acasă, s-a apucat să coasă, să lipească, materiale aveau întârzieri de o lună, pentru că depozitele erau închise… Ștefan Lupu făcea cu noi dimineața antrenament, după care începeam să gândim cu Tudor niște cadre și niște poziționări ale camerei, să lucrăm coregrafiile în diverse spații ale apartamentului nostru.

D.N.: Am construit în sufragerie, dar când ne-am dat seama că o anumită scenă funcționează pe hol, toată scena respectivă am construit-o pe hol. Și cu antrenamentul vocal a fost destul de dificil aș spune, pentru că exista un delay  și o admir extrem de tare pe Oana Pușcatu pentru răbdarea ei. Ea ne auzea cu întârziere și se concentra foarte tare să vadă dacă noi cântăm bine. Chiar a fost destul de dificil.

L.R.: Sunetul de pian venea de la ea, vocea venea de la noi. Nu se sincroniza nimic cu nimic. Dar, cred că pentru toată lumea, faptul că a existat igiena asta a unei jumătăți de zi în care se întâmplau lucruri cu sens, într-o direcție, și exista o evoluție, chestia asta a scăpat și ajutat pe toată lumea.

D.N.: Ne-a ținut foarte bine pe toți și a fost de bun augur că am putut să lucrăm în perioada aia. Și chiar am lucrat prolific! În prima întâlnire din iunie pe care am avut-o cu Ștefan, ne-am dat seama că avem puțin de lucru pentru că materialul deja îl aveam și atunci doar trebuia să ne raportăm la un spațiu mult mai mare, să ne jucăm un pic cu distanțele.

@Alex Gâlmeanu

Denisa, te-ai născut în Târgoviște, unde teatrul a apărut abia prin 2000, într-o familie de economiști. Cum ai descoperit tu pasiunea pentru teatru? Când te-ai decis că ăsta e drumul pe care vrei să-l urmezi?

D.N.: Prima interacțiune a fost când aveam în jur de 4-5 ani și ai noștri ne-au dus la „Tache, Ianke și Cadîr”. Pe mine m-a fascinat toată lumea aia. Ulterior, am aflat că era cu Dem Rădulescu. Dar sincer, nici nu mai știu dacă mi-am imaginat. Poate că era o șușă care funcționa prin țară, că cine naiba venea la Târgoviște în 1992?! (râde) Apoi, în gimnaziu, profesorii mă tot puneau să recit, să fac tot felul de personaje cu accente moldovenești – deși n-aveam nicio treabă – dar mie îmi plăcea să cercetez și să mă joc cu diverse roluri. Plus că îmi plăcea să fiu în centrul atenției. Îmi plăcea să inventez povești despre mine și despre familia mea. Și poți să zici că eram mincinoasă (râde), dar construiam poveștile alea cu foarte multă încredere. Pe urmă, în clasa a VI-a, sora mea a intrat într-o trupă de teatru de amatori din Târgoviște. Se întâmpla în 2000, când era campania cu „Spune nu drogurilor!”. Ei bine, trupa aia de teatru, care era formată și din adulți, a construit un spectacol așa frumos, un spectacol de care-mi aduc aminte și-acum. Îmi doream atât de tare să mă ia și pe mine, dar eram prea mică să spun poveștile alea… Și din momentul ăla am zis că asta vreau să fac! Apoi în clasa IX-a, s-a deschis Teatrul „Tony Bulandra” în Târgoviște. Am fost la toate spectacolele, eram nelipsită, voiam să-mi fac abonament, voiam să fac voluntariat, aș fi făcut orice să fiu cât se poate de des în teatru, pentru că știam deja că spre asta mă îndrept.

Uitându-mă acum în spate, mi se pare responsabil și fain că n-am avut drept model actorii de la Hollywood. Nu din cauza aia, la 12 ani, m-am gândit că o să mă fac actriță. Din fericire, am fost destul de ancorată în sărăcie (râde). M-am pregătit. Ai mei erau foarte preocupați că n-o să am o familie. Deși m-au încurajat întotdeauna și nu mi-au impus niciodată nimic, îmi aduc aminte că asta era percepția lor de atunci: că actorii călătoresc mult și nu se pot așeza la casa lor (râde).

Acum, după atâția ani, crezi că ai fi putut face altceva în afară de teatru?

D.N.: Da, sigur aș fi putut face, dar cred că m-aș fi întors la un moment dat tot la teatru. Eu am o poveste pe care m-am tot ferit să o spun… pentru că a fost un moment traumatic pentru mine. N-am intrat din prima la Actorie, la UNATC, și asta a săpat în mine o traumă. Acum am reușit să depășesc momentul și să mă uit la el din altă perspectivă. Dar pentru un om care n-a visat altceva decât asta, care nu avea alternativă, alt plan, o altă facultate, acea cădere pentru mine a fost foarte mare. Pentru că eram convinsă că voi intra. Aveam și încurajarea unui actor care mă văzuse – și care mi-a fost profesor la facultate ulterior – iar el îmi crescuse foarte mult încrederea, de aceea m-am dus pe cai mari. Acolo, în timpul probei, nici acum nu știu ce s-a întâmplat… Bref: un an de zile m-am dus la Galați și apoi m-am transferat la București.

@Alex Gâlmeanu

Dar în viața ta, Liviu, cum a intrat teatrul? Când ai simțit că tu chiar vrei să fii actor?

L.R.: Eu am făcut tenis de masă de prin clasa I, iar pe perioada școlii primare s-a transformat într-o activitate profesionistă, astfel încât atunci când eram a V-a se punea problema să plec către lot. Iar aici s-a terminat povestea. Și practic m-am trezit deodată într-un gol. Pentru că jumătate de zi eram la școala, iar jumătate de zi la antrenamente. Am simțit nevoia de o nouă activitate, iar în școala în care intrasem era o trupă mică de teatru și una de liceu. Am făcut un spectacol la trupa mică, iar după experiența asta am primit invitația să merg cu trupa mare la festival. Așa se face că de prin clasa a VI-a, am început să merg la festivalurile de prin țară. Toată lumea era de liceu, eu eram ăla mic, mascoțica, cel băgat în seamă, în fine, înțelegem exact ce s-a întâmplat acolo (râde)…  Și așa am început să fac teatru. Iar undeva prin clasa a X-a, mi-a fost clar că asta vreau să fac. Au fost discuții în casă, oamenii din familie inițial nu au vrut, a existat perioada de contre, de „Ești sigur? Dar cât de sigur?”. Și-așa am ajuns să dau la teatru. Sunt mândru de mine și de acest parcurs din liceu, pentru că așa mi-am găsit direcția și încrederea.

Un parcurs care te-a condus spre înființarea Asociației Vanner Collective. Cum a luat naștere această asociație și care-i crezul vostru aici?

L.R.: A luat naștere undeva prin Anglia, dintr-o dorință de-a mea și a lui Crissy O’Donovan de a crea produse teatrale cu relevanță. Venea în urma unei etape în care văzusem mult teatru irelevant – irelevant pentru creatori – și sesizam și modul în care se coagulau atunci unii actori în jurul unor produse, și vedeam ceva messy și nealiniat. După puțin timp, eu mi-am dorit întoarcerea în țară. Și timp de un an și ceva asociația a continuat pe plan România – Marea Britanie, iar ușor-ușor lucrurile s-au transferat în România. Elemente dinspre Anglia au continuat să vină: de la texte, la propuneri, feedback-uri. Noi am rămas în contact cu oamenii de acolo și mi-aș dori, mai ales acum, în perioada post-pandemie, să ne întoarcem la o punte peste hotare. Simt că și dincolo, pe partea artistică, lucrurile încep să se mai deschidă. Pentru că și ei și-au resetat unele lucruri, iar situația e mai puțin roz decât la noi…

D.N.: Din punct de vedere al crezului artistic, mergem foarte mult pe povești puternice. Și sigur, ai putea să spui: „Dar nu asta e definiția teatrului? Cu ce te diferențiezi tu?”, dar cred că am fost întotdeauna atenți atunci când am ales textele să ne vorbească foarte tare despre o realitate contemporană, să fie scris într-un mod autentic și să aibă teme de importanță prezentă: depresia, masculinitatea toxică, comunicarea/necomunicarea în cuplu, cenzurarea politică… Credem în poveşti spuse cu tot sufletul.

L.R.: E o încredere și o nefugă de ce pare a fi inconfortabil. E ceva în care credem și care aduce ceva foarte real. Și ce se întâmplă în timpul spectacolului e ceva important și pentru spectator, și pentru performer.

D.N.: Pe mine mă interesează foarte mult artiștii și actorii care nu își construiesc o aură (râde) și care sunt pur și simplu oameni puși în situația de a spune o poveste, care te poate interesa sau nu, care te poate atinge sau nu. Dar pentru că pe mine ca actor mă atinge și investesc atât de mult în a spune povestea, cred cu tărie că nu poți rămâne indiferent. Credem în poveşti spuse cu sufletul.

@teatrulact

Cum funcționează asociația voastră? Cât de greu e să o țineți în viață?

D.N: Noi funcționăm ca o asociație culturală care gândește și depune proiecte în fiecare sesiune la AFCN. Uneori luam finanțarea, alteori nu. Finanțări din care rezultă niște spectacole de care noi suntem mândri și care rămân într-un teatru – care e mai mult decât gazdă, devine co-producător – și care se joacă recurent. Noi, fiind niște nomazi, trebuie să avem un loc de desfacere pentru produsul pe care-l putem face și-atunci ținem foarte mult la tot ce înseamnă co-producție, de aceea gândim proiectele cu spațiile independente. Nu ne-am dus niciodată în zona teatrului de stat…

L.R.: Orice proiect cu care am aplicat, fie că a luat sau nu finanțare, a avut un demers real. Și revenind la: cât te costă? Ne costă mult. Și-atunci încercăm să găsim rețetele și soluțiile care să aibă valoare reală. E un minus faptul că suntem mai mici, mai reduși ca număr și resurse, dar pe de altă parte încercăm să suplinim minusul ăsta cu interesul real. Cât ne arde, cât vrem să facem treaba aia să fie relevantă și să aibă impact. Și încercăm. E un dialog real care se întâmplă.

Dar de ce ați ales, de la bun început, drumul ăsta? De ce nu v-ați îndreptat, și ca actori, dar și ca asociație, către teatre de stat?

D.N.: Noi, ca asociație, n-am avut dialog cu teatrele de stat decât în momentul în care am plecat cu spectacolul în turneu. Și-atunci există o oportunitate, o deschidere și e foarte frumos. Dar ca un proiect să capete viață lungă, el trebuie să fie așezat într-un teatru. Iar în teatrele de stat, cu actori colaboratori și cu un spectacol gata făcut, lucrurile sunt mai greu de făcut.

L.R.: Eu am înțeles destul de repede un lucru: că dacă nu există ceva sau dacă nu e cum ai vrea tu să fie, creează-l tu! Pur și simplu, fă-o! Atunci am negociat destul de rapid chestia asta. Nu există o infrastructură, o creezi. Îți faci oportunitățile prin care să realizezi ceea ce vrei, ceea ce simți. Cine vrea să te urmărească te urmărește, cine nu, nu. Și am găsit în închistarea asta, în această cameră foarte sumbră, care e viața unui artist independent, necontractat permanent, am găsit libertatea de care am avut nevoie și bucuria să facem lucruri care ne-au interesat și ne-au intrigat.

D.N.: Din punct de vedere al actorului neangajat, nu ne-am ferit să ne angajam. Sigur, poate nici n-am făcut toate demersurile – oricare ar fi ele. Nu știu care e rețeta să te angajezi (râde). Acolo unde se iveau concursuri pentru toată lumea, am participat și nu le-am luat. Atât de simplu. Bine, la unele concursuri am fost, la altele am zis pas. Dar nu am refuzat pentru că n-aș vreau să fiu asociată cu un teatru de stat. Dacă se scot posturi în instituții cu colectiv și manager fain, în care credem, eu personal n-o să rămân cu independența în mână (râde). Plus că mi se pare foarte provocator să te pregătești pentru o probă. Uneori nu mă duceam de teamă sau nu mă duceam cu 100% încredere. Și-am învățat în ultimii ani că trebuie să te pui în situații în care să te provoci. Și să accepți și eșecurile. Iar ele să te împingă mai departe, să te facă să crești, nu să te crispeze sau să te facă să nu mai vrei să mergi, pentru că ai avut o experiență proastă.

Ce credeți că s-a schimbat în teatrul românesc de când ați început voi să faceți teatru?

L.R.: Noi am început să facem teatru de o perioadă de timp care ar fi considerată medie, cam zece ani. S-au modificat câteva lucruri. A crescut foarte mult interesul artiștilor angajați de a colabora cu spațiul independent. Și asta nu se întâmpla la fel de mult înainte. Oamenii nu aveau încrederea că, în afara instituțiilor cunoscute, spectatorii vor fi la fel de atenți la tine ca atunci când se duc la acel teatru cunoscut. În perioada aia a cam început să capete un fel de expansiune zona de antreprenoriat cultural. Știm că erau Act-ul, Green-ul, dar cam în 2010 au început ușor-ușor să apară mai mulți agenți mai mici. Au început proaspeții absolvenți să se gândească deja serios cum pot crește un loc în care să își facă treaba. Iar înainte asta nu era, să știi. Oamenii erau demoralizați că teatrele stau închise. Atunci a fost primul val. A fost un tip de switch…

D.N.: De la maleabilitate, de a nu rămâne încrâncenat în ceva și a-l aștepta pe Dumnezeu, la a face niște pași, la o deschidere. De la a aștepta la a acționa. Cred că atunci, într-adevăr, nu era atât de vizibilă și puterea teatrului independent. Asta a crescut cu timpul și așa s-a schimbat și statutul actorului independent – de la acest șomer, fraier, netalentat, care nu e integrat în mașinăria teatrului de stat, la o apreciere reală și la un schimb între actorii independenți și cei angajați.

@Vlad Catană

„Lungs” pare genul de text care se potrivește 100% cu crezul artistic al Vanner Collective. Vreau să-mi povestiți puțin despre cum l-ați descoperit.

D.N.: Pentru mine e o poveste foarte emoțională, emoționantă și personală și orice ar urma, și sper că vom face foarte multe spectacole de aici înainte, pentru mine „Lungs” rămâne cel mai apropiat de sufletul meu. Tocmai pentru că a fost primul spectacol al asociației din România și pentru că descoperirea lui a fost extrem de puternică din punct de vedere emoțional. Liviu a primit recomandarea textului de la prietenul, omologul nostru, actor din Anglia, l-a citit și a zis să îl citesc și eu. Eram la mare cu gașca și eu am luat acest text pe plajă să-l citesc, neștiind în ce mă bag (râde). Am început lectura, la un moment dat toată gașca era „hai să mergem la masă!”, eu mai aveam zece pagini și pur și simplu nu puteam să-l las din mână, așa că, în timp ce mergeam spre masă, citeam. A fost atât de puternic la nivel emoțional încât atunci când am închis cartea, m-am întors la Liviu și i-am zis: „Trebuie să zicem povestea asta! Trebuie să facem textul ăsta noi doi!”.

L.R.: Eu eram foarte relaxat, eram la mare… (râde).

D.N.: Eu plângeam. Adică pentru mine nu mai era nimic amuzant și relaxant. M-a lovit extrem de puternic și mi-a plăcut atât de mult. Dincolo de faptul că a fost o provocare la nivel intelectual să-l citesc, pentru că textul nu are semne de punctuație, sunt pur și simplu replicile, dar nu există scene delimitate, nu există punctuație. Dar, la nivel de poveste, a fost cutremurător și m-a lovit direct în plex. Nu mai vorbim aici de intelect, vorbim de emoții viscerale, d-alea puternice.

Spectacolul ăsta a devenit și mai special pentru tine, pentru voi, atunci când, în 2016, Liviu te-a cerut de soție în timpul unei reprezentații de la Ideo Ideis. Cum te-ai decis să faci asta, Liviu?

L.R.: A fost o circumstanță bună, pur și simplu. (râde). Nu m-am gândit foarte mult. Cumva mi-a fost confortabil și faptul că momentul în care puteam să o cer era către finalul spectacolului.

D.N.: Da, mai erau zece minute. Era ultima scenă cu noi doi și după aia rămâneam eu în monolog.

Și ai mai putut să rămâi în monolog?

D.N.: O să fiu foarte sinceră. Cred că am fost jumătate off, jumătate mi se părea că fiecare cuvânt din monolog începea să aibă sens. Acum aveam un inel pe deget și când am pus mâna pe el și l-am simțit… m-a bușit plânsul. M-a bușit plânsul urât, n-am fost o prințesă deloc (râde).

Dar credeți că a fost afectat actul artistic cu acest moment?

D.N.: Eu am fost atât de șocată și de emoționată de gestul lui, încât înainte să zic „DA”, am zis „Ai stricat spectacolul!”. Publicul s-a prins că e o cerere în căsătorie când el mi-a zis „Deni”, adică pe nume și s-a întors spre mine. Eu mi-am zis: „OMG, ce face?! Ce e asta?!” și nu mai știu ce am zis. Trebuie să mă uit pe filmare…

O poveste foarte simpatică e că, în anul acela, a venit la Ideo Ideis, regizorul și scriitorul Toby Clarke, care întâmplător e amic cu Duncan Macmillan. Știa foarte bine textul și a zis că vrea să vadă spectacolul. Și a nimerit fix la reprezentația asta. Iar după spectacol i-a scris lui Duncan și i-a zis : „Am văzut cel mai tare spectacol cu  Lungs ever; îmi place ce ai făcut tu, montarea ta, dar sunt aștia din România ceva… iar la final a cerut-o pe bune în căsătorie!, iar ea i-a zis ai stricat spectacolul!. Iar Duncan i-a răspuns: „Păi, are dreptate fata. A stricat spectacolul!”. Și uite așa, am ajuns și pe la Duncan Macmillan cu „Lungs”-ul nostru.

Lui Liviu i-a reușit. A făcut o cerere în căsătorie memorabilă.

D.N.: O să intre în istoria teatrului românesc! (râde)