Există o modă care se extinde cu o viteză teribilă în teatrul românesc. Moda textelor „necesare”. De fapt, e o modă a cuvintelor pompos corect politice, de import, o nouă limbă de lemn care dă semne că ar deveni din ce în ce mai puternică.
Contextul e unul limpede. Pentru a se opune unor așa-zise realități asociate mai mult sau mai puțin forțat cu diverse forme de festivism anacronic, o „lume nouă” agresivă și deținătoare de adevăruri absolute opune un alt fel de „festivism”, cum mult mai periculos. Și nu e un secret pentru nimeni că, în ultimii ani, mare parte din mediul artistic – cu precădere teatrul și filmul – și-a însușit un tip de agendă socială și politică agresivă, transformându-se în mijloace de propagandă din ce în ce mai bine susținută. Și așa au apărut în teatru „textele necesare”… eventual „necesare și obligatorii”… Și, desigur, spectacolele „necesare”.
Și cum cea mai adânc înfiptă în realitățile sociale dintre toate artele e teatrul – asta, de când există și lumea, și teatrul – el ia cel mai bine pulsul a ceea ce se întâmplă lângă noi. De obicei, o face firesc, de la sine, crește și se dezvoltă în paralel cu viața, cu războiul, cu pacea, cu crizele, cu pandemiile… Reflectă marile sau micile mișcări de mase, arată cu degetul, caricaturizează, e o formă de rezistență în dictaturi, e formă de luptă subversivă în diverse tipuri de societate. Iar azi e cea mai bună măsură a superficialității noastre cu tot ce presupune ea… De la inconsistența de idei la incomunicarea răsdiscutată, dar tratată cel mai adesea la primul nivel, de la liniaritatea la care suntem reduși la umorul vulgar, de la schematism la celebra „corectitudine politică” și la așa-zisele toleranță și libertate de exprimare.
Între timp, moda ideii de „necesar” – azi totul e „necesar”, necesar precum detergentul de vase sau absorbantele, azi nu ne mai permitem luxul dulcii inutilități a artei, azi totul e bine așezat în cutiuța lui, fiecare minut e „dedicat”, azi și odihna și relaxarea sunt ceva ce ne trecem în planul „necesar” – ei bine, moda asta a ajuns și la noi în teatru, unde începe să se contureze încet, încet, o formă periculoasă de intoleranță în numele toleranței și de atitudine de tip proletcultist, de sorginte nouă. Un fel de reeducare a omului de către om… În stil socialist sadea. Iar „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Cine nu crede ca noi crede greșit… Un soi de direcționare a mesajului teatral, care trebuie să fie musai unul „politically correct”, funcționează mai nou, împlinind ceea ce n-a reușit nici măcar comunismul, spectacolele care „nu se încadrează” și nu sunt „necesare”, fiind desființate. Teatrul trebuie „să se alinieze” și să militeze… pentru ceva și împotriva a altceva. La urma urmei, e imaginea vie a lumii noastre în care ne împărțim în militanți – pro sau contra. E dictatura superficialității, care se insinuează încet și sigur într-o lume care i se supune, având iluzia că deține puterea absolută.
În acest context, textele „necesare” și spectacolele „necesare” – „urâtă vorbă, proastă vorbă”, ca să citez dintr-un clasic care e departe de a mai fi necesar – câștigă teren. Și promotorii lor sunt atât de vocali, încât dacă ți-ar trece cumva prin cap că nu e chiar așa și că menstruația, poluarea, balenele, exploatarea pădurilor, gropile, încălzirea globală etc. etc. etc nu sunt neapărat subiecte pentru teatru, așa, în sine, și că e nevoie de ceva mai mult pentru ca un subiect să devină text dramatic, brusc te inhibi și nu mai îndrăznești să deschizi gura pentru a nu fi pus la panoul rușinii de vocalii lor susținători. Și dacă îți trece cumva prin cap că în lipsa unei „povești” – da, știu, sună învechit rău – un astfel de subiect ar trebui mai degrabă discutat într-o conferință, dezvoltat în cadrul unui reportaj jurnalistic, sigur e mai bine să taci și să nu spui asta cu voce tare, pentru că sigur o să fii catalogat drept retrograd, neimplicat etc. și iarăși vei fi pus la panoul rușinii.
Și uite-așa toate „textele necesare” vor ajunge să semene între ele până ajungi la sațietate – structură schematică, lipsă de consistență, clișee, clișee, clișee, personaje zero.
Trendul general e cam așa? Cine mai are azi nevoie de Cehov? Sau de Shakespeare? Sau de Pirandello? Ce e mai „necesar”? „Pescărușul” sau un proiect despre… drepturile femeilor? Etc., etc., etc.
Și, uite-așa, moda textelor „necesare” pune stăpânire pe mica noastră lume teatrală, tulbure și agitată, până când – mă întreb câți ani va dura asta? poate 5, poate 10? – va sufoca încet-încet tot ceea ce nu e „necesar”. Model spre care tind oricum viețile noastre, cu atât mai mult acum, în plină pandemie, când recomandările sunt să facem doar ceea ce e absolut necesar, să ne deplasăm doar unde e necesar, să cumpărăm doar ce e necesar, să respirăm doar cât e necesar… La urma urmei, e necesar să călătorim de plăcere?! E necesar să mergem la restaurant? E necesar să mergem la teatru?!
Să faci artă de dragul artei a început să devină ceva nu atât perimat, cât lipsit de necesitate, ceea ce e chiar mai trist și mai periculos, pentru că asta se reduce, în fapt, la înregimentarea artei. „Arta necesară” e un nonsens, pentru că arta este în sine cea mai necesară dintre toate „inutilitățile” care ne transformă în oameni.
