A venit anul 2021. Să zicem că studiezi artele vizuale și te interesează sculptura lui Auguste Rodin, dar și scrierile lui, sau cercetezi pictura lui Marc Chagall, al cărui jurnal ai vrea să-l citești în limba română. Ai nevoie, pentru un proiect sau altul, de piesele lui Henrik Ibsen sau Mihail Bulgakov. Poate studiezi coregrafia și ai vrea să vezi ce au scris Martha Graham sau Maurice Béjart, de-acum „clasici”. Sau poate ești student la Conservator și trebuie să parcurgi ce a scris un muzician ca Richard Wagner ori un compozitor ca Hector Berlioz. Cum procedezi?
Nu există decât două posibilități, ambele nesatisfăcătoare: ori cumperi de la anticariate edițiile publicate în plin comunism, acum jumătate de secol, de multe ori cenzurate, învechite din multe multe de vedere, create pentru oamenii altor vremuri, tipărite pe hârtie de-acum îngălbenită etc., ori folosești aceleași ediții, împrumutate/citite la diferite biblioteci. Studenții de azi citesc exemplarele pe care le-au parcurs studenții de acum treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. Cât despre scrierile contemporanilor de prim-plan, rar se întâmplă să apară o ediție românească, o taducere care să rămână într-o bibliotecă.
Situația e veche și arhicunoscută. Face parte din contradicțiile, chiar din paradoxurile prezentului. Trăim în cea mai avansată lume cu putință și, totuși, nenumărate rafturi din bibliotecile noastre, publice și private, rămân goale. Practic, creatorii de carte din România postdecembristă au neglijat constant o categorie deloc neglijabilă de cititori, cu toate că avertizează de ani buni cu privire la nenumărate lacune din educație – din educația generală și, deopotrivă, din cea profesională, specializată. Așa-numita categorie „carte educațională” s-a oprit, din rațiuni preponderent comerciale, la o accepțiune restrânsă: aceea de carte „școlară”. Ea „merge bine”, poate cel mai bine. Și, cu puține excepții, instituțiile de cultură de la noi nu sunt preocupate de editarea de publicații.
O bibliotecă, de orice fel, e întotdeauna o necesitate. Cu atât mai mult în vremuri instabile, oscilante, fluide, care te obligă neîncetat la reflecție. Cu atât mai mult într-o epocă în care cunoașterea suferă mutații semnificative. Să clădești o bibliotecă într-un fel de deșert autohton, unde e nevoie de ea, înseamnă în primul rând să deschizi un drum. Asta face BIBLIOTECA DE ARTE, a cărei poveste a început în urmă cu doi ani, dintr-o necsitate cât se poate de clară. Tocmai pentru că prezentul nu este al cărții, biblioteca se transformă, ca de atâtea alte ori în istorie, într-o formă de rezistență, jucând în același timp rolul clasic de instrument al progresului.
Proiect inițiat de Centrul Cultural LUMINA, BIBLIOTECA DE ARTE a deschis un drum, cu gândul la un public care, deși din ce în ce mai numeros, nu beneficiază de atenția editorilor. Și, de asemenea, cu gândul ispititor la un viitor în care cât mai multe instituții de cultură, universități, teatre, centre culturale, organizații etc. vor edita cât mai multe volume, cât mai multe publicații, de cât mai multe feluri. Sub semnul necesității, în spiritul începutului și al accesibilității, în speranța de a ajunge la cât mai multe categorii de cititori, s-au conturat trei direcții. Cititorilor din mileniul III, Seria Thalia le propune o incursiune în dramaturgia universală, pe care rarisim o vedem reprezentată în librării în ediții noi, deși ele sunt mai mult decât necesare. Și ce poate fi mai bun pentru început decât un „inovator” și un spirit incomod? Recitiți piesele lui Georg Bűchner și veți vedea. Axată pe scrieri esențiale din zona artelor spectacolului, Seria Amfiteatru a început cu o recuperare mai mult decât necesară într-o perioadă importantă pentru dans și, de asemenea, pentru arta feminină: „Viața mea” de Isadora Duncan. A continuat cu impresionantul volum de memorialistică semnat de Arthur Miller, dramaturg fundamental, publicat în premieră în România, și, la o sută de ani de la nașterea regizorului italian Giorgio Strehler, creator de instituție, cu celebra lui carte „Pentru un teatru al umanului”, tot un gest restitutiv și o premieră deopotrivă. Artes Mundi, a treia serie, inițiată într-o lume prin excelență a imaginii, privește spre civilizația diversă a imaginii. Lucrarea editată în deschidere, prețioasă sursă de idei, îi aparține unui reputat istoric al mentalităților francez, Georges Vigarello, și se intitulează „Istoria costumului feminin din Evul Mediu până astăzi”.
Un început, așadar. O cale deschisă spre o bibliotecă pe care putem măcar s-o visăm în compania altor biblioteci care se vor construi. Artele spectacolului merită cât mai multe biblioteci, cât mai diverse, cât mai aproape de cât mai multe tipuri de cititori, cât mai accesibile. Încetul cu încetul, deșertul în care s-a profilat o construcție ar putea deveni un alt fel de spațiu. Încetul cu încetul, „educația” ar putea deveni ceva din ce în ce mai concret, care se face cu lucruri concrete. Și, inevitabil, cu cărți.
