Dacă ai ajuns deja la teatru după redeschiderea sălilor, îți mai amintești emoția din prima seară? Dacă nu ai văzut încă niciun spectacol, încearcă să îți imaginezi senzația. Într-un loc altădată familiar, acum simțim o îmbinare bizară între dor, precauție, teamă, fluturi în stomac. Undeva la granița dintre un ușor disconfort și o bucurie sinceră, suntem noi, spectatorii. Pe scenă, în lumina reflectoarelor, în fața ochilor noștri flămânzi, cu aceeași temere, dar cu entuziasmul reîntoarcerii, sunt ei, actorii. Reînvățăm să interacționăm, să lăsăm schimbul de energii să se producă.
Prima dată la teatru după pandemie. Poate e un moment despre care merită să vorbim. Despre cât de mult ne dăm voie să fim răscoliți, răvășiți, reconectați. La The Pub Universității e forfotă. În interior mesele sunt așezate la distanță corespunzătoare. Lumea începe să se adune și să își ocupe locurile timid. Pe terasă e agitație, cântă muzică bună și miroase a fum de țigară. Sunt aproape de scenă și mă simt expusă. Timp de aproape un an, am mai intrat doar de două ori într-o sală de spectacol. Pare totul foarte îndepărtat. Nu știu dacă să-mi scot masca sau nu. Câteva minute mai târziu, atmosfera capătă normalitate, amintirile încep să revină, mă cuprinde dorul și îmi dau seama că am ajuns în sfârșit la teatru. Îmi pun gândurile pe pauză și îmi propun să mă bucur de tot ce mi se întâmplă.
„Fata în blugi”, în regia lui Mike Săvuică, e un spectacol cu și pentru Ana-Maria Calița. Gândit și pus pe hârtie de actriță, textul are intimitatea unei file de jurnal. El spune povestea lui Alice, o femeie de 30 de ani care vrea să iubească și să fie iubită. Își pune întrebări, se aventurează în relații, are căutări pentru care găsește explicații și altele care nasc și mai multe enigme. Pare că viața ei a fost plină de întâmplări nefericite, pe care le îndulcește cu o ironie sau cu un zâmbet pierdut în colțul gurii. O descoperim pe Alice în relație cu terapeutul la care începe să meargă, interpretat de George Lungoci. Îi împărtășește chestiuni de rutină, apoi ni se devoalează tot mai mult și aflăm despre dramele pe care le trăiește, despre relațiile pe care nu le descurcă. Terapeutul o urmărește, până când devine personaj în propriul ei scenariu. Alice pictează și încearcă să-și transpună trăirile pe pânză, creând un tablou abstract, cu un amestec cald-rece de culori. Însă latura artistică a protagonistei nu e potențată suficient, rămânând o nuanță, o direcție care ar fi putut fi continuată.
Pe Ana-Maria Calița am văzut-o prima dată jucând. M-a surprins forța cu care a întâmpinat personajul scris de ea. Îi cunoșteam deja aptitudinile din momentele de stand-up comedy, dar nu o descoperisem pe scenă încă. Alice este puțin din fiecare dintre noi. Îmbrăcate în blugi, fără să ieșim prea mult în evidență, suntem prinse între clișee promovate pe social media, ursuleți și inimioare. În esență, avem nevoie de câteva lucruri primare: atenție, căldură și iubire. În întâmpinarea lui Alice, Ana-Maria Calița vine cu un arsenal de stări sufletești. La început rece și detașată, ea caută pe parcurs să foreze cât mai adânc în căutarea vulnerabilităților sale, a unei feminități delicate, a unei sensibilități care să o încarce pentru acest rol. Și reușește, pentru că în cele 50 de minute comprimă femeia-copil, femeia-artistă, femeia-matură. 30 de ani e doar un număr, dar poate fi un moment bun de pus în balanță reușite, eșecuri, obiective noi.
George Lungoci o acompaniază pe Ana-Maria Calița în procesul de introspecție. Actor de teatru și de film, om de televiziune și scenarist, George Lungoci este prezența masculină necesară în spectacol. Cu partituri dozate potrivit, el contribuie ca adjuvant în povestea lui Alice, asumându-și, pe rând, diferite roluri ale bărbaților din viața ei. Dincolo de convenție și de spațiul de joc, opțiunea pentru papucii Lidl pe care îi poartă actorul nu a fost prea inspirată. Iluzia creată își pierde din profunzime imediat ce ți-a sărit un ochi un astfel de element.
Selecția muzicală realizată de Andrei Duțu este destul de eclectică, fără să completeze neapărat spectacolul. În acest caz, funcția scurtelor fragmente melodice doar marchează secvențele care se succed. Parcă lipsește un lighting design care să construiască atmosfera tulbure pe care protagonista o construiește prin mărturisirile intime. Situațiile de lumini sunt statice și similare, nu pregătesc surprize și nu anticipează momentele de crescendo. Să nu uităm, însă, faptul că suntem într-un pub și poate nu există o aparatură foarte performantă.
Cu premisele unui spectacol în două personaje care ar putea rupe niște lacrimi serioase, prima reprezentație „Fata în blugi” a avut un ritm galopant. Sigur, un lucru de înțeles în condițiile date. În timp ce încercam mental să pun un efect de slow motion fiecărei scene ca să ascult cu atenție textul, să surprind toate gesturile și privirile, să las ideea piesei să sedimenteze, actorii păreau că își doresc să trăiască totul la intensitate cât mai mare. Replicile au curs fără suficiente momente de respiro, fără să apuci să le pătrunzi semnificația. Cu toate astea, finalul a venit pe neașteptate. Odată cu aplauzele, au ieșit la iveală și niște ochi înlăcrimați. Erau ai Anei-Maria Calița și, câțiva, ai noștri, ai celor din sală. Un moment puternic, care a marcat pozitiv spectacolul gândit de Mike Săvuică pe mica scenă de la The Pub. Ceea ce ne-a reamintit că magia teatrului vine din emoția vie pe care nu o poți trăi online.
Unfortunate Thespians
„Fata în blugi”
Text: Ana-Maria Calița
Regie: Mike Săvuică
Muzică: Andrei Duțu
Cu: Ana-Maria Calița și George Lungoci
Foto: Bianca Vlad
