„Cu mine se petrece ceva: o viață de om.”

Un capriciu șoptit ca un dicteu aranjează câteva scaune în formă de semi-cerc. O poveste se cere a fi spusă. Dar despre cine sau despre ce? Despre suflet, se aude în cor. Dar cine face așa ceva, cine și-ar povesti despre propriul suflet unor scaune? Un singur om, cică, și acela ar fi Marin Sorescu.

Dacă ar mai fi fost o zi în plus în calendar în această lună, ar fi suflat în lumânări în cinstea celor 85 de primăveri. De fapt, ar fi suflat doar pentru 22 dintre ele, pentru că îmbătrânea doar odată la patru ani. Hazardul face să se nască pe data de 29 februarie a anului 1936, în singura zi din an care se ascunde.

Se naște, firește, într-un anumit timp, anumit spațiu, undeva prin Dolj, studiază, firește, în satul natal, ulterior la oraș și apoi plecă pe aripile vântului la Iași spre a-și lua diploma în filologie și limbi moderne. Mai devine membru al Academiei Române, mai scrie poezii, povești, eseuri și puțină dramaturgie. Și cam atât se învață la școală. Poate mai este antipatizat pe holuri, pentru că e autorul care a scris „Iona”. Dar cine să spunem că a mai fost? Pe lângă studii literare sau analize critice, cine a mai fost acest domn care pare că râdea de toți și se plângea pe sine?

„Poezia trebuie să fie scurtă, ca să aibă parte de o critică lungă”

La început de drum, ca orice om care vrea să-și câștige cititori și adorați, publică volumul „Singur printre poeți”, în care parodiază mai marii scriitori și poeți ai țării, dar și pe cei din afara ei. Cum altfel? Printre versuri îi găsim și pe Arghezi, și pe Maiakovski, dar și pe La Fontaine. Revoltă? Poate doar setea omului de nou. Nimic jignitor sau defăimător, doar mult ludic și ironii, o versiune nouă a unor versuri cunoscute. O variantă modernă a lumii poetice de cândva, într-un stil sorescian.

Aproape 24 de volume de poezie. Mult, puțin, nu contează. Lumea contemporană este surprinsă în multe feluri, pentru că prea multe schimbări au loc, dar și prea în urmă rămâne, iar omul prea are întrebări despre viață și despre moarte. Despre mitologia universală, creația lumii, artă și destin scria cu și mai multă ironie, dar și autoironie în volumul „Poeme”.

În postfața volumului „Tinerețea lui Don Juan”, Sorescu scria: Se scrie enorm. Trăim în epoca hârtiei scrise. Cum oamenii necivilizaţi nu puteau vieţui, acum 15 000 de ani, fără o piatră neşlefuită şi acum 12 000 de ani fără o piatră şlefuită, noi nu putem exista fără o bucată de hârtie plină de semne de exclamare, virgule, cuvinte. Şi se scrie tot mai grăbit. Cărţile sunt nişte propoziţii abia începute. Unele se opresc la adjectiv, altele la pro­nume. Foarte puţine ajung să descopere rădăcina unui verb. Acestea sunt gânduri care-i trec prin minte oricui are de gând să îmbogăţească patrimoniul literaturii cu o nouă carte. Mergi prin librării: gem de titluri noi. Mergi prin anticariate: gem de titluri vechi. Praful nu mai pridideşte să se depună pe in-folii, ediţii definitive, ediţii rare ori dese. Te apucă deznădejdea. Să te mai duci după asta acasă, să te aşezi la masa de lucru? Pentru cine să scrii? Publicul mai vrea ceva? Păi în asta constă absurdul, că publicul tot vrea, dar poate mai mult pentru a avea ce să critice, ce să mai judece, pe cine să mai arate cu degetul. Cine e rebelul din turmă care nu se înscrie în politic? Și tot așa…

Aș spune – ce bine că el rămâne singur printre poeți. Ce bine că el nu scrie pentru a lua o parte și pentru a judeca lumea nebună din jur. El doar se joacă cu metafore, nu cu comparații.

Puțin îmi pasă mie/ De noutățile voastre./ Eu vin cu noutățile mele. („Jurnal intim” – M. Sorescu)

Uneori poezia trebuie să rămână poezie. Nu motiv de analiză a figurilor de stil folosite sau subiect pentru examen. Este, la fel ca proza și textul dramatic, un gen literar, dar cred că poezia vorbește mai mult cu sufletul, nu cu materialul didactic. Poate că unele versuri trebuie citite cu portavoce în piața publică, sau altele rostite pe scenă, dar în mare pare, poezia lui Sorescu este o poezie intimă. Și nu pentru că ascunde tabuuri, ci pentru că ea conține ceva atât de frumos, încât o imitație de gradul doi, prin glas, i-ar anula inocența. Odată ce a fost scrisă pe hârtie, ea trebuie să rămână pe hârtie și citită în pântece.

„Scria cu dreapta și picta cu stânga”

Picta imagini frumoase în stihuri, dar nu era de ajuns. Dacă poemele le scria pentru că era nevoie de ele, pictura o făcea pentru că el avea nevoie de ea. Talentat sau nu, era doar o altă formă de a-și manifesta emoțiile: Pasiunile noastre îşi au sursa în copilărie şi ne urmăresc, apoi – în rafale, sau c-o intensitate egală – toată viaţa. Desenam, pentru că îmi plăcea conturul lucrurilor şi odată am întârziat mult lângă un zugrav din Vâlcea, care picta o troiţă, pentru fântâna „slobozită” de curând. Visam să ajung şi eu ca acel meşter, să mi se dea pe mână o troiţă, pentru răstignire. Nu pot uita mirosul de uleiuri şi luciul culorilor proaspete pe lemnul geluit. N-am avut timp să mă fac pictor, dar nici nu m-am lăsat de tot – iarăşi din lipsă de timp. Am rămas cu nostalgia muzeelor, cu nevoia contemplării marilor maeştri, bucuria studiului – o bucurie în sine, „albă”, în timp ce mâna a continuat, totuşi, să dea ocol lucrurilor. Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea aşternută pe pânză te izbeşte cu concreteţea ei şi e ca o durere imediată.

E frumos că nu-l vom cunoaște doar prin mirosul de hârtie dintr-o carte veche, ci și în muzeu, printre ramele răstignite de tavan, atât în orașul natal, Craiova, cât și în Brașov, în cele două expoziții dedicate „pictorului” Sorescu.

„Ceva e putred în lume”

…nu doar în Danemarca, îl corectează Sorescu pe Hamlet, în piesa de teatru „Vărul Shakespeare”. Teatrul lui Sorescu e diferit, ca toată opera lui. Nu poți să-l compari nici cu Brecht, nici cu Ionescu, deși se simt asemănări. Teatrul lui Sorescu e o poezie mai lungă cu o poveste mai profundă, cu un iz metaforic și tragism despre viață, recitat în note de comedie și melancolie. O parabolă personală despre om, despre artist.

În trilogia „Setea muntelui de sare”, care conține piesele de teatru „Iona”, „Paracliserul” și „Matca”, Sorescu găsește în cele trei personaje tema comună a sacrificiului: Iona spre a se regăsi pe sine, Paracliserul spre a se regăsi cu Divinitatea, iar Irina spre a menține viața-n matcă. Ele, au fost scrise, cred, mai mult pentru a fi citite în șoaptă, iar pe scenă jucate, poate, doar dacă ești geniu. Cum ai putea altfel să joci pe scenă un om care vorbește cu sine, fără a cădea în clișeul monologului sau al solilocviului? One-man-show? Fie, dar cum am zis – cu un geniu.

Sorescu chiar și atunci când nu pictează pe hârtie sau pe șevalet, el tot pictează – pe scenă, imagini care zguduie retina și care pot fi mai puternice decât orice altă indicație regizorală: Un domn, pe nume Vlad Țepeș, ajunge să fie prizonier, într-o închisoare, după ce toată viața lui trăgea în țeapă pe cine nu era cuminte, iar pentru că el avea mania asta, chiar și între ziduri reci, găsește suflete ce merită să fie judecate, iar ulterior trase în țeapă: șobolani care fură firimituri. Astfel, de-o parte a celulei, se poate vedea un cimitir de șobolani trași în țeapă. O estetică a grotescului pe care Sorescu o realizează fără prea multe mușamalizări în piesa „A treia țeapă”, una dintre piesele sale istorice, alături de „Răceala”. Dacă nu rămâi cu replici din dramaturgia soresciană (Mamă, mai naște-mă odată, Iona) rămâi cu imagini, puternicele imagini.

S-ar spune în limbaj colocvial că Marin Sorescu ar fi puțin cam „prea nebun”, ori puțin cam „prea poetic”. Ludicul și ironia – șarmul și pumnalul. El vine cu ceva nou, diferit, total opus față de ceea ce se obișnuia să se scrie, iar asta enerva pe toată lumea – că era doar el pentru el și împreună cu sine. Cu toate astea, el rămâne un punct de întoarcere pentru cei care vor să fie și ei altfel.

În final aș spune doar să ni-l amintim din când în când. Dar nu pentru un eseu la școală. Și nici ca pe autorul care a scris „textul în care trebuie să joc sâmbătă seară”. Să ni-l amintim așa, simplu, cu sufletul:

„Mă întorc cu faţa

Spre perete

Şi le spun prietenilor

Îndureraţi:

Mă întorc repede.”

Plecare – de M. Sorescu