Vlad Bălan e actor, dar și creator, mai ales atunci când meșterește la stâlpii tari ai unui spectacol, căutând structura fixă care să poată țină povestea în picioare. De la idealism la realism, de la prejudecăți la un act autentic, de la adolescența jocului la maturitatea profesionalismului, de la copiii din sala de clasă ai unui profesor de dramă la scena înconjurată de spectatori, Vlad Bălan trece prin culisele amintirilor și povestește cine e și cine n-ar putea fi. Despre regulile libertății, despre maximele riguroase ale facultății, despre neliniște și fascinație, despre limbajele și mecanismele care fac din seducție o artă, despre toate astea Vlad Bălan vorbește cu blândețe și un soi de curiozitate, aducând discursul mai aproape de confesiune. Pe Vlad Bălan îl puteți vedea pe scena Teatrului „Nottara”, unde este actor angajat, în: „Oglinda neagră”, „Molière/ Eréilom”, „Cum vă place”, „Hamlet în sos picant”, „Fiul cel mare” și în curând în „Albina din capul meu” și „Liniște în culise”, dar și pe scena Unteatru, în spectacolul „Yonkers”. În primăvara acestui an, pregătește primul spectacol în regie proprie, „The Effect”, la Unteatru, un spectacol despre modul în care substanțele din creier influențează emoțiile și comportamentul oamenilor.

Am traversat o perioadă care va rămâne în amintirile tuturor, cel puțin pentru generația tânără, care nu a cunoscut până acum limitările libertății, drept o perioadă nefericită, plină de goluri. Cu toate astea, de când s-au deschis teatrele, oamenii nu au ezitat să intre în sală. De unde nevoia asta? De ce crezi tu că vin oamenii la teatru?

E bună întrebarea. Eu cred că trăim într-o eră a poveștilor și, din fericire, poveștile sunt infinite. Netflixul e și el plin de povești, HBO, Live Streaming, la fel, dar toate la un loc nu pot suplini ce se întâmplă pe scenă. Și evident că există mai multe categorii de public: unii care vin dintr-o nevoie, hm, „burgheză”, se îmbracă frumos și la final vorbesc despre „maiestrul” cutare. Alții care vin dintr-o nevoie mai exotică, cărora teatrul le face viața mai picantă. Alții care sunt deja spectatori fideli și deja iau contact cu o mulțime de limbaje teatrale, dar toți găsesc în teatru mijloace de seducție pe care nu le regăsesc nicăieri altundeva. Plus că intervine și magia locului (își lasă haina la garderobă, cumpără loc la lojă, se aude gongul, maestrul e în față, actorii sunt prezenți și asta e drăguț cumva). La teatru, magia e mai imersivă. Când un spectacol e bine făcut, te obligă altfel să-l vezi, să-l simți, să fii prezent alături de alții și, uite așa, parcă devenim o masă amorfă care se numește generic „public”, o combinație de carne, ochi și emoție, și toți avem reacții simultane, se petrece un soi de recunoaștere, un feeling direct că undeva fundamental ceva e interconectat la noi, ceva din mine se regăsește și-n tine și nu suntem singuri.

Să fie ăsta plusul teatrului față de literatură, faptul că ne aduce împreună?

Da, poate că da. Chiar dacă discuți cu un prieten despre o carte, în realitate nu ați trăit exact aceeași experiență. Eu, în adolescență, aveam constant senzația că trăiesc în comun cu alți oameni. Eram într-o trupă de teatru, mergeam la festivaluri, beam împreună, trăiam experiențe de dragoste împreună, dar, pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că, de fapt, avem niște vieți destul de separate, că suntem singuri, fiecare e singur în felul lui. Boala secolului e asta, fix bolul ăsta de însingurare. Se întâmplă să ne mai lovim și de o depresie. Eu, în momentele depresive, parcă știam un adevăr teribil de crunt despre viață, că toți murim, că totul e în zadar, și parcă îmi dădeam seama că și restul oamenilor din jurul meu simt la fel, dar că se amăgesc zâmbind sau se prefac că se distrează. E o formă teribilă de însingurare.

Se spune că teatrul e și o formă de terapie. Așa e și pentru tine?

Nu cred că teatrul îmi rezolvă mie problemele, ba chiar cred că le acutizează uneori. Sigur că există o zonă frumoasă, evident, dar ea se petrece în adolescență, când mergi în festivaluri, faci exerciții senzoriale, îți cunoști altfel corpul, înveți principiile de bază ale unui grup, faci mărturisiri, iar la final pleci fericit și mulțumit de experiență. Eu așa am descoperit teatrul și a fost o descoperire mare atunci, am accesat niște zone la care singur, de capul meu, n-aș fi ajuns. Nu aș zice că a fost terapie, ci o revelație, am descoperit niște resorturi ale corpului, ale minții, ale imaginației. Apoi, la maturitate, când îți spui că vrei să devii actor profesionist, te lovești de alți actori profesioniști, dai castinguri, trebuie să accepți refuzuri, chiar dacă tu te credeai potrivit într-un anume rol, și asta se întâmplă foarte des, până când te tăbăcești. Uneori iei și poziția de domnișoară care așteaptă să fie invitată la dans sau trebuie să faci compromisuri și toate astea îți mănâncă nervii și sufletul (râde). Dacă joci într-un spectacol prost și tu știi că-i prost, asta nu are cum să fie deloc terapeutic, din contră, te frustrează. Eu d-aia cred că nu sunt făcut până la capăt pentru meseria asta.

Cum așa?

Păi, am avut o revelație când am intrat la facultate, mi-am dat seama că în câțiva ani trebuie să mă întrețin din asta. Când ajungi să te gândești în felul ăsta, totul devine un chin (râde). În ochii tăi, ceilalți devin niște competitori, te maturizezi abrupt și dacă ajungi pe panta asta descendentă, pe care ești constant speriat de ce o să urmeze, inevitabil te întrebi: eu oi fi bun pentru meseria asta? Și începi să romanțezi! (râde) Țin minte că aveam dimineți când îmi imaginam cum ar fi fost să lucrez într-o corporație, ce frumos trebuie să fie, să ai biroul tău, un program exact, săptămâna fructelor (râde), să participi la teambuilding-uri și, în final, să ai un loc în lume. Într-adevăr, la asta mă gândeam în perioadele mele low, că n-am niciun loc în lume. Teatrul nu m-a salvat. M-a salvat tocmai faptul că mi-am dat seama că teatrul nu-i atât de important, că există și alte lucruri pentru care merită să trăiești. În facultate ni se spunea că trebuie să ne sacrificăm pe altarul artei, dar la final m-am simțit păcălit cumva.

Păcălit de ce? De teatru sau de așteptările tale?

Undeva, fundamental, sunt încrâncenat și există în mine un om mic și egoist, care vrea gloria, admirația și invidia tuturor și, eventual, bani. Acel om mic și egoist a luat la facultatea la care voia să intre, în sfârșit a devenit responsabil pentru ceva, dar a avut deseori impresia că nu e destul de bun pentru meseria pe care și-a ales-o. Ei bine, după gândul ăsta a urmat un șir nesfârșit de negări. Știu că la un moment dat îmi apăruse o gâlmă pe față și când am auzit de operație, m-am speriat, fiindcă nu-mi permiteam o rană pe față, eu știam de la profesorii mei că instrumentul actorului este corpul, care trebuie să fie frumos și îngrijit. Și uite așa am ajuns într-un soi de marasm, de obsesie, când nu mai știam să pun limite.

E ușor de zis că trebuie să ai o busolă interioară și că trebuie să selectezi informațiile, dar dacă unul din branșă care e apreciat zice despre tine că nu ești bun, te respinge la un casting, tu, inevitabil, încerci să exiști mai departe cu respingerea omului respectiv. Dar branșa e mică, deci te simți, până la urmă, băgat în ultima bancă. Salvarea mea personală a fost pedagogia, mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram în anul întâi, mă gândeam cum să dau un upgrade exercițiilor învățate, să le fac mai tari, să le pun într-o structură nouă. Prin niște conjuncturi am ajuns să lucrez cu liceeni, după care cu copii mai mici, timp de aproape cinci ani.

Cum ai ajuns să lucrezi cu copiii?

Am dat un interviu pentru profesor de „drama” (râde). Inițial m-am gândit că fac niște bani, era un salariu OK, eu eram abia la master pe atunci și trebuia să predau 10 ore pe săptămână. M-am dus acolo și cu un idealism al meu, evident. Ajungi la o vârstă și respingi cumva modul în care ai fost tu educat, îți spui că nu vei face așa sub nicio formă, dar uite că m-am lovit destul de repede de modelele care mi-au fost implementate (râde) – să ridic degetul, să ridic tonul, să spun și eu, la rândul meu, „nu ți-e rușine?” La final de an, trebuia să fac serbări cu ei în engleză, de 25 minute, deci 10 spectacole mici, iar eu, la început, nu reușeam să-i pun nici măcar să stea în linie (râde). Dar în timp am reușit să-mi găsesc niște mijloace de seducție care să nu implice acel deget ridicat, să-mi fac singur un barometru între regulă și libertate, să nu-i traumatizez, pentru că, în raport cu copiii, nu văd cum n-ai putea greși oricum, și ani buni asta am făcut, am rescris basme, astfel încât să-i cuceresc pe ei. Plus că toată treaba asta mi-a dat un soi de liniște, aveam plasa mea de siguranță și-mi plăcea ce fac. Țin minte că m-am dus la școală în perioada Crăciunului, după serbări, și am trecut prin clase. I-am găsit pe copii decupând brăduleți, învățătoarele puseseră colinde și am simțit așa o liniște atunci, încât mi-am zis: băi, eu aș putea să am viața asta, să trăiesc cu ei aici, să fiu profesorul lor. Nu înseamnă că m-am ratat ca actor, înseamnă doar că atunci am avut un sentiment de bine, de foarte bine.

Când te-ai angajat ca profesor, ai simțit că ai făcut un compromis?

Îți dai seama că atunci eram mai mic și mă raportam la tot felul de frici, de nesiguranțe ale mele: eu sunt actor, oare nu cumva bag prea multă energie în asta, nu cumva eu devin doar atât? Ca și cum „doar atât” era ceva greșit. Ca și cum felul ăsta de a trăi n-ar putea fi plin de descoperiri și realizări. După ce m-am obișnuit cu postura asta, după ce am început să-mi dau seama cum funcționează lucrurile, am ajuns să mă bucur într-un fel complementar. De un an și ceva nu am mai avut timp să mă dedic la fel de mult, dar pentru mine important a fost drumul, mă fascina felul în care lucram cu ei și modul în care trebuia să mă repliez pe înțelegerea lor, fiindcă mi-am dezvoltat un soi de sistem tehnic de lucru, îmi plăcea să scriu piesele alea de copii, să le regizez, să-i văd cum se bucură, să reușesc să-i pun pe fiecare în valoare.

@Mihaela Subtirica

Dar experiența asta cu copiii nu te-a ajutat și pe tine, ca actor?

Dincolo de relaxarea pe care ți-o dădea existența unei plase de siguranță, ca profesor tu ești obligat cumva să țeși și o aură de magie, să dezvolți un soi de atenție pe care să îl poți folosi și în scenă. Iar când ești pus în fața actului de a scrie, de a crea ceva, indiferent că vorbim de o serbărică, inevitabil te întrebi ce merge și ce nu, îți faci niște calcule, aduci un univers. Sigur, nu vorbim de capodopere, dar e nevoie ca piesa să fie scrisă onest, să aibă o structură. Cam așa m-a ajutat experiența asta la nivel artistic. În schimb, la nivel uman, pentru că vezi niște manifestări ieșite din fașă, ceva cu care nu te-ai mai întâlnit, ești obligat să treci prin emoții noi, care te dezvoltă altfel. Orice copil are niște mecanisme ale lui prin care caută recunoașterea, atenția, iubirea și când vezi că orice copil e așa, nu te mai simți parcă prost că și tu cauți iubire, recunoaștere și atenție. În teatru, de exemplu, eu am crescut cu doctrina „faci pentru tine, pentru artă, nu cauți validare”. Dar eu am nevoie de validare, de iubire, am nevoie să văd că oamenii sunt bine, că aplaudă, că le place. Eu nu cred că ar trebui să știrbesc dorința asta din mine, ci dimpotrivă, ar trebui să-i găsesc niște locuri în care ea să se manifeste fără să-i tulbure pe alții. Așa că bucuria asta pot să mi-o iau nu numai din teatru, ci și din relația cu copiii, cu iubita, cu prietenii sau cu studenții cu care lucrez.

Și în teatru ce te preocupă? Ce te neliniștește?

Eu sunt un tip conservator, care crede în structura unui act artistic. De-asta mi se pare periculos să ne ducem într-o zonă de „orice e posibil”, fiindcă ăsta nu mai e un act de comunicare, de fapt. Dacă bat toba pe o floare și ăsta e performence-ul meu timp de două ore, fără structură sau coerență, și dacă mai găsesc încă șapte cărora le place și ne situăm față de ceilalți superior, cu o atitudine de „băi, voi n-ați înțeles”, mi se pare că aici intervine un soi de ruptură mentală. E ca și cum într-un dialog eu i-aș da o palmă celui care mă ascultă. El se supără, evident, dar eu insist că așa sunt, așa salut eu, unde-i problema?! Dacă într-un act artistic nu ții cont de niște legi tacite, care s-au cimentat de la greci încoace și au fost formulate apoi de Propp, în Morfologia basmului, apoi de structuraliști și de atâția oameni care au studiat teatrul îndeaproape, legi care și ele, desigur, s-au mai modificat cu timpul, e absurd să crezi că tu știi mai bine și că noi toți, restul, nu înțelegem nimic.

În condițiile astea, cum mai definim libertatea, care e în sine o trăsătură a teatrului?

Pe mine mă interesează foarte tare ideea de joc. Asta am studiat și la doctorat (și l-am luaaat, ieeei) (râde). Am făcut doctoratul nu pentru că sunt la vârsta marii înțelepciuni în teatru, ci pentru că m-a interesat să studiez o temă mai mult pedagogică. M-a interesat cum pot să fac eu ca niște oameni la început de drum să înțeleagă ce presupune meseria asta. A fost ca un dialog cu mine, cel din primul an de facultate. Studiind jocul, m-am gândit că toată lumea vorbește de libertatea acestuia. Ce act liber e! Dar, în sine, jocul are o structură extrem de regimentată: regula e asta, toți facem asta și, totuși, în acele momente ne simțim liberi. Nu cred că ideea de regulă e total antagonică ideii de libertate. Dimpotrivă, e vorba de libertatea de a intra într-un loc cu reguli. Libertatea de a-ți organiza o strategie în funcție de normele respective. La de-a v-ați ascunselea, dacă tu te ascunzi lângă cel care te caută și te „scuipi” repede, tu nu ai încălcat regulile, ci ai fost viclean în regulile jocului, ai fost iscusit. Dacă, în schimb, negi regulile, ești liber, dar nu joci jocul. Sunt două moduri complet diferite de a fi liber.

Și ce te fascinează în teatru?

Mă fascinează predispoziția pe care o avem noi, ca ființe, pentru ideea de poveste, o avem dinainte s-o definească clar ceva, din moși strămoși. Așadar, în structura noastră internă, știm ce e o poveste și ce nu e. Simțim asta. Poate tocmai de aceea uneori e dificil să rezistăm la un spectacol fără un fir epic.

Pentru tine când devine un spectacol bun?

Eu mă raportez mereu la varianta mică din mine, nu știu cum să zic, la ceva care e apropiat unui copil. N-am ascultat dintotdeauna Chopin și Bach, ci Eminem și B.U.G. Mafia, nu m-am uitat numai la Tarkovski și Fellini, dar, în același timp, uite, există unele filme pe care mi le amintesc de mic: Léon, Pulp Fiction, American Beauty – aveam 8 ani pe atunci și mă uitam îngrozit. Și așa îngrozit cum eram, l-am văzut de două ori, fiindcă acolo exista o poveste puternică. Asta e o lege care reflectă destul de bine ce vreau eu să fac. Pentru mine, mai presus de toate e povestea. Ea constituie acel prim layer, are un soi de recognoscibilitate, de relatable, știi cum e să îți placă de cineva în supermarket, de exemplu, e o poveste simplă despre îndrăgostire și ne privește pe noi toți. Evident, există artiști care lucrează fără elementele astea și cărora le iese, dar nu toți putem fi geniali. Al doilea layer e „piesa ascunsă”, un fel de câmp magic, o invitație ca tu, spectatorul, să-ți imaginezi, să te lași în mrejele misterului, să gândești, astfel încât finalul să deschidă, de fapt, o nouă poveste, povestea ta. Codul ăsta ascuns se reduce, de fapt, la momentul în care îți dai seama că platforma de bază a poveștii pe care ai văzut-o e mult mai profundă, că povestea aia vorbește indirect despre niște lucruri universale, pe care tu oricum în viața de zi cu zi le problematizezi, le chestionezi. Tocmai de aceea acest al doilea layer este interpretabil, fiecare e liber să înțeleagă ce vrea. Însă chiar și acest layer e înșurubat într-un fir epic al dracului de bine pus la punct.

Și, atunci, cum privești spectacolele care au la bază o documentare mai riguroasă și care devin implicit demonstrative? Cele care îți spun, de fapt, care e situația în lume și pentru tine, ca spectator, trag un semnal de alarmă?

Depinde de spectacol. Sunt unele spectacole ale genului care sunt destul de puternice. Deși se bazează pe o documentare, pe un caz real, au forme de exprimare pur artistice. Ce a făcut Eugen Jebeleanu la „Itinerarii”, de exemplu. Un spectacol despre poveștile actorilor, cu tezele lor, evident, dar, în sine, contextul în care sunt puse acestea nu e deloc tezist și are și acel element magic, profund teatral. Astfel, lasă loc de întrebări, de reflecție, punând la bătaie o mulțime de mijloace de expresie specifice artei, nu tezei. Spectacolele bune trec dincolo de „îți spun o poveste tristă, fii atent!” Sigur că și un moment de pe stradă poate deveni un moment teatral, poate deveni imediat o fază dintr-un film, dar cred că nu orice caz nefericit are acea suflare și nu orice tip de discurs are acea suflare. Repet, trebuie, înainte de toate, să existe o structură epică clară, altfel totul devine ușor atacabil, se clatină. Or, dacă spectacolul propus rămâne neînțeles de ceilalți, vina nu e a spectatorului, pentru că tu, ca artist, trebuie să propui un act de comunicare, să-l farmeci pe spectator. Îmi aduc aminte de un tip de pe net care explica ce e muzica clasică. Pornind de la o arie, el îți arăta cum melodia începe cu o notă, pentru ca mai apoi, la final, să ajungă la aceeași notă. Spunea că aria e ca un lung drum pe care un om l-a făcut ca să ajungă înapoi acasă, fiindcă cu toții știm unde e acasă. Eu cred că așa stă treaba și la spectacole. Cu toții știm ce e o poveste, cu toții știm ce nu e. Până și copiii știu să recunoască o poveste. Tocmai de aceea, în contrast cu povestea, un mesaj devine perisabil.

@Irina Arteni

Și sigur că fiecare poveste are o morală, dar ea își capătă forța întocmai când noi, spectatorii, ascultătorii, ne lăsăm seduși de ea, când o recompunem în plan personal, unind niște subtilități…

Da, fiindcă, uite, vremurile în care povestea era doar „morală” sunt considerate vremuri negre ale culturii. Dacă stau să mă gândesc bine, nu e vorba doar de morală sau de educație, ci de modul în care le povestești. Nu e de ajuns să zici „nu fura!” Și nu întotdeauna te pot seduce ideile, ci situațiile, contextele, senzaționalul din ele. Dar dacă inventez o poveste doar ca să spun „nu fura”, acea poveste, din punctul meu de vedere, rămâne puțin șchioapă. Marile mituri, marile basme, toate sunt create dincolo de un singur fir, sunt ample și profunde într-o multitudine de sensuri, ca un centru din care se ramifică sute de brațe.

Cum ai reușit să lucrezi în teatru perioada asta, date fiind circumstanțele? Cum ai ajuns la brațele care se ramifică dintr-o poveste? Știu că ați repetat la „Albina din capul meu”, în regia lui Cristi Juncu.

Eu voiam de mult să lucrez cu el, mă bucur enorm de întâlnirea asta, fiindcă multe spectacole de-ale lui mi se par conforme cu ideea mea de demers onest, cinstit. Lucrul la spectacolul ăsta a fost ciudat, am repetat pe Zoom, dar chiar și așa am putut să intrăm până la urmă în universul acela senzorial. Eu aici trebuie să fiu un storyteller și am aflat că m-a ales pe mine tocmai pentru că am lucrat cu copiii, pentru că în spectacolul ăsta trebuie să te raportezi la cei din jur ca la niște copii, să ai o anumită cadență, o anumită blândețe. După toate repetițiile online, când am ajuns la scenă m-am trezit în fața unui microfon, aveam vocea schimbată, exista muzică, pe care Cristina Juncu o lucrase în paralel cu noi, a trebuit să construiesc fix atunci o mișcare care să completeze intențiile textului, a trebuit să fac în așa fel încât povestea să ajungă în planul meu personal.

Dar ce crezi că s-ar întâmpla dacă dintr-odată, într-un scenariu fantastic, absurd, toată lumea și-ar da seama că se poate și așa și se va ajunge la concluzia ca teatrul să fie exclusiv online?

Cred că multe industrii sunt afectate în felul ăsta, nu numai teatrul. Mie, într-o notă mai pozitivă, mi se pare fascinant că lucrurile rezistă chiar și așa. În primele două luni de pandemie părea imposibil, dar uite că, scrâșnit, toate s-au așezat cât de cât. Lumea asta capitalistă, unde centrii de putere migrează dintr-o parte în alta, totuși rezistă, deși există industrii profund avariate, dar nu s-a dat șurubul peste cap până la capăt. Ca să-ți răspund la întrebare, sigur, unele texte se pretează și pentru online. Ideea de om adaptabil din mine ar căuta undeva să se dezvolte într-o direcție nouă, aș deveni interesat de formele astea, pentru că orice formă de constrângere te provoacă să fii creativ și asta e bine, nu? Acum, desigur, nu putem adapta la online sau în aer liber orice. Mi s-a întâmplat să văd spectacole în aer liber, spectacole care știam că sunt bune, dar de la care m-am ridicat și am plecat. Nu se pretau. Era ca și cum te-ai fi dus pe o scenă de commedia dell’arte ca să joci Ibsen, nu funcționa pur și simplu.

Pentru voi cum a fost să jucați afară „Oglinda neagră”?

Eu cred că a fost bine, chiar dacă erau niște ciori acolo care croncăneau (râde). Noi nu ne-am propus ca prin spectacolul ăsta să reformăm arta, ci să aducem niște componente comerciale, astfel încât omul obișnuit să se distreze, să le recunoască. Propunerea noastră a fost să atingem o gamă cât mai variată de oameni, să placă, atât pentru connaisseuri, că e Caragiale, cât și pentru publicul larg, că tot Caragiale e. De aici lungimea spectacolului, tipul de muzică, adaptarea pieselor și tot așa. Cristina a făcut o muzică foarte mișto, iar în combinație cu Sever, care i-a dat o notă de beat, a ieșit un spectacol fix pentru toată lumea. Am încercat și noi să ne adaptăm la vremurile pe care le trăim. Altfel, era simplu să stau și să mă gândesc în toată perioada asta ce mare rol aș fi făcut eu la Andrei Șerban, dar păcat că e pandemie (râde). Sigur, fiind Caragiale, toată lumea are o părere, toată lumea știe cum ar trebui să fie. Îmi aduc aminte când a făcut Alex Mâzgăreanu „O noapte furtunoasă” la Nottara, dusese spectacolul într-o zonă atipică, a la Pintilie, foarte mișto, și toată critica a luat foc, pentru că e Caragiale și Caragiale trebuie să arate într-un anume fel, chipurile. Eu nu cred că e așa.

Dar tu cum te raportezi la părerile oamenilor în fața cărora ești, practic, expus, și ca spectator, și ca artist, creator de limbaj? Ce înseamnă azi cenzura în teatru?

O neînțelegere, cred. Dacă într-un spectacol apare un viol și se spune că artistul, regizorul instigă la viol sau că e misogin înseamnă că n-ai înțeles despre ce e vorba. Morala unei povești stă dincolo de momentul acela culminant. E o eroare profundă de gândire, nu e normal să scoți din context niște vorbe și să le livrezi ca atare. Pășim într-un imperiu al subiectivismului, unde și un „Bună dimineața” poate deveni subiect de controversă, chiar dacă pentru mine nu conține nimic ofensator. Iar în acest subiectivism, putem să ne radicalizăm foarte tare în opinii și nu mi se pare OK. Când vorbim unii cu alții, ar trebui să pornim de la premisa că eu pot să-mi imaginez condiția ta și tu poți să ți-o imaginezi pe a mea. Eu cu mintea mea încerc să cuprind experiența ta, chiar dacă nu o cunosc, asta e minunea care se numește comunicare. Nu-mi spune încă de la început, pe un ton acuzator, „tu nu știi cum e”. Da, așa e, nici n-aș avea de unde să știu. Dar comunicarea presupune să încercăm măcar să ne înțelegem unii pe alții. De multe ori ne aflăm pe un teren al impresiei: eu știu ce-i corect și celălalt e un ignorant rău intenționat. Eu lucrez cu studente care au 20 de ani și poate un comentariu la clasă s-ar putea să pară sexist. Din fericire nu am fost niciodată acuzat de asta, dar chiar îmi pun problema, cine știe?! S-ar putea ca cineva, la un moment dat, să aibă impresia că eu, de fapt, sunt misogin, dar impresiile sunt înșelătoare. De aceea trebuie să găsim un echilibru în a comunica și în a înțelege.

Cum ai regiza cea mai frumoasă zi din viața ta?

Eu am o chestie destul de infantilă, așa, cred că tocmai de aceea mă completez atât de bine cu iubita mea (râde). Ea organizează vacanța, face research, caută, se uită, îi face plăcere să se ocupe de toate și faptul că iese excursia pe ea o bucură. Raportarea mea e una de copil mic, nici nu vreau să văd poze, vreau să fiu surprins total, să mă ia cineva de mână și să mă ducă acolo. Așa, experiența are o altă calitate, se umple de dopamină. Deci aș pleca undeva în cea mai frumoasă zi din viața mea, dar s-o regizeze Cami (râde). În fine, hai să zic că există două scenarii. Unul e scenariul chill, o vacanță, o plajă, să vezi marea, să vezi vegetație, să stai să citești și să te simți prost că totul e atât de frumos în jurul tău. Pe mine mă binedispune și să beau ceva bun, să mănânc ceva bun, atât de simplu e. Al doilea scenariu ar fi să merg în junglă, să văd gazele și lei, să văd toată sălbăticia aia, chiar cred că mi-ar plăcea. Și vreau să-mi iau și brevet de scafandru, să fiu puțin mai aventuros, să fac tot ce nu trebuia să fac când eram mic (râde). Sau cum ar fi să țin un masterclass despre curățat cartofi și în jurul meu să fie oameni care mă ascultă fascinați? În New York m-aș duce să fac asta. Uaaau…