Nu se ambiționează să schimbe lumea, nu se teme de ea, nu ține predici și nici nu privește înainte cu mânie, deși lumea de azi nu prea mai seamănă cu aceea în care a devenit vedetă.

Tinerețe fără bătrânețe… – sub aceste auspicii se desfășoară existența unei artiste autoeducate, care a trebuit să-și găsească propriile răspunsuri la întrebări și să-și caute un drum la vreme de război. Ajunsă la 86 de ani, cea mai iubită actriță italiancă din toate timpurile, diva care a fermecat generații întregi de creatori și de iubitori de artă, cucerind ecranul încă de la primele încercări adolescentine, Sophia Loren conciliază fericit contrariile: deși vulcanică, are calmul câștigătorului; deși volubilă, are tăcerea înțeleptului; deși impulsivă, mizează pe stăpânirea de sine și se impune printr-un echilibru care a contribuit decisiv la consolidarea unei cariere de invidiat, care a convertit minusurile în plusuri.

În vreme de război

Scobitoarea, așa cum era poreclită în copilărie, din cauza trupului firav, este eroina unei povești de succes în care se întâlnesc toate locurile comune din basme: frumusețea și bunătatea, sărăcia și absența tatălui, războiul, fuga din calea armelor și toate încercările presărate în calea unei ființe excepționale. „M-am născut pe 20 septembrie 1934, un bebeluș sfrijit și nu tocmai frumușel, într-o rezervă pentru mamele necăsătorite de la Clinica Santa Margherita din Roma. Cum spun mereu,  trusoul meu a fost un geamantan plin cu înțelepciune și sărăcie. Mammina a insistat să-mi pună o brățară la mână, să nu cumva să mă confunde cineva cu alt bebeluș”, povestește Sophia Loren în „Ieri. Azi. Mâine. O viață”, volumul său de memorii, apărut în 2016.

Ce ar rămâne azi, din copilăria ei pierdută? Sărăcia lucie, plecarea de la Roma într-un orășel de lângă Neapole, traiul într-o Italie minunată, dar neliniștită și săracă, deasupra căreia se adună, cum spune clișeul, norii negri ai războiului. Străbătând o Europă agitată, destinul actriței care avea să ajungă în curând la Hollywood trebuia să cunoască mai întâi cotidianul ce mai brutal, latura cea mai vulgară și cea mai violentă a vieții, partea cea mai dură a întregului care se descoperă pas cu pas, din toate unghiurile. Conglomeratul acesta dur al vieții a jucat un rol important în formarea unui caracter. Cartea de amintiri adună secvențe multiple ale începutului cenușiu. Printre ele, o lecție involuntară de supraviețuire într-o mărturisire francă: „Bombardamentele veneau pe neașteptate – sirena nu funcționa întotdeauna – și-mi era așa de frică, încât, în loc să mă îmbrac, începeam să mă dezbrac. Se repetau tot timpul, iar primele avioane m-au surprins în pielea goală, încă acasă. Fugeam într-un suflet la adăpost, cu mama. Într-o seară m-a lovit în bărbie un șrapnel de la o bombă. M-am speriat groaznic și a început să-mi curgă sânge. N-a fost nimic serios, dar am rămas cu o cicatrice. Peste câteva luni, ea avea să ne aducă, pe neașteptate un dar de hrană. Foamea a fost tema principală a copilăriei mele.”

Toate drumurile duc la Roma

… sau duc înapoi la Roma, unde adolescenta s-a întors cu mama să se înscrie la un concurs de frumusețe. Unul la care a câștigat locul al doilea și atenția aspiranților la gloria scenei și a ecranului, în căutare de rețete de succes ușor și repede de obținut.  Fascinați de film, încrâncenați să pătrundă într-o lume pe care n-o cunosc, aspirații visează să ajungă celebri și să schimbe istoria artei – în această ordine, nu invers. Cinemaul european are talente care au de spus povești și multă poezie. Arta e în căutare, iar geamantanul plin cu înțelepciune primit la naștere de Sofia Villani Sciocolone ascunde comori nebănuite.

După figurație în câteva filme, frumoasa venită cu mama la Roma, unde, se știe, duc toate drumurile, devine Sofia Lazzaro, iar în anii ’50 frumusețea ei cucerește deja teritorii. Iar în curând Sofia Lazzaro se transformă, grație intuiției și științei lui Carlo Ponti, impresarul care-i asigură un contract consistent și care-i va deveni soț, în Sophia Loren, care atrage atenția asupra calităților ei actoricești cu rolul Aida din filmul regizat în 1953 de Clemente Fracasi.

Și, pas cu pas, prințesa ajunge în sala de bal unde strălucește orbitor și povestea ei se scrie cu fiecare film, cu fiecare partener de joc, cu fiecare regizor care-i descoperă naturalețea, impulsivitatea, plăcerea de a juca și știința de a se struni, senzualitatea care o va face celebră și o corporalitate ce vor rămâne pe primul loc. Sex-simbol al anilor ’60, statut pe care îl împarte cu Brigitte Bardot, actrița e de neoprit începând cu „Ciociara” (ecranizarea celebră a romanului lui Alberto Moravia, realizată de Vittorio De Sica), rol cu care a câștigat în 1961 Premiul de interpretare la Cannes și un Oscar.

Fellini, Antonioni, Visconti și, în special, Da Sica, nume de rezonanță ale cinemaului italian, îi vor oferi partituri remarcabile, pe care le va concretiza de o manieră din ce în ce mai personală, punând din ce în ce mai multă „carne”. În șaizeci de ani de actorie, Sophia Loren a jucat în aproape o sută de filme, din palmares nelipsindu-i colaborarea cu aproape niciun regizor important al vremii de la George Cukor la Charlie Chaplin sau Robert Altman. Cu Clark Gable, Paul Newman, Cary Grant, Marlon Brando, Peter Sellers a contribuit la nașterea unor filme remarcabile, multe dintre ele rămase în istoria cinematografiei moderne. Lui Richard Burton i-a fost parteneră în „Il Viaggio” din 1974, ultimul film al lui Da Sica.

În 1954, când ascensiunea ei era în toi, a trăit o premieră care avea să însemne mult în drumul actriței: a jucat prima dată cu Marcello Mastroianni, cu care avea să colaboreze la câteva capodopere, începutul făcându-l filmul „Peccato che sia una canaglia”.  „Căsătorie în stil italian”, pentru care a primit o nominalizare la Oscar, sau „Ieri, azi, mâine”, ambele regizate de Vittorio da Sica, se numără printre creațiile de neuitat ale cuplului.

În 1958, odată deschis drumul spre Hollywood prin semnarea contractului cu Paramount, actrița privea deja spre orizonturi îndepărtate. Dragostea italienilor și admirația europenilor n-au mai avut granițe după prestația din „Ciociara”, pentru care avea să primească peste 20 de premii internaționale, inclusiv unul la Cannes și un Oscar, devenind prima italiancă recompensată cu mult râvnita statuetă.

Forța eternă a dimineții

Obraznică și modestă, naivă și cameleonică, feminitatea actriței conduce abil și prestația profesională a acestei italience care crede că frumusețea e 50% în ochii celorlați, 50% în noi înșine. Filmul o fascinează și o răsplătește urcând-o pe culmi, dar culmile n-o amețesc atât cât să rătăcească drumul. Deși sinuos, drumul ei e numai ascendent și-l face fără să joace niciodată rolul victimei în propria viață.

Minte limpede, care iubește dimineața și nu mai pierde de mulți ani nopțile, actrița urmărește curioasă lumea în care trăiește, în ultimii douăzeci de ani implicându-se doar în câteva proiecte cinematografice. Sophia Loren are patru Globuri de Aur, un Premiu BAFTA, șase Premii David di Donatello pentru cea mai bună actriță și un Oscar (1991) pentru întreaga carieră. Despre creatorii preferați vorbește rar, iar despre roluri, și mai rar, preferând discursul omului ce redescoperă lucrurile simple ale vieții de zi cu zi, iubind soarele italian, dar și răcoarea Elveției, unde are o reședință, luminile Mediteranei și deliciile gastronomiei italiene.

Despre actorie, unde a învățat de la alții fără să urmeze ceea ce se numește „școală”, nu emite „teorii” și nici despre intuiție, o forță cu ajutorul căreia a construit enorm, nu face afirmații grave. Forțele telurice deschise spre ce e dincolo de ele s-au strâns în această existență care, deși presărată cu episoade senzaționale, a ținut budoarul departe de ochii lacomi, pe care i-a atras spre strălucitele ficțiuni de pe ecran ale unor creatori fără de care filmul ar fi arătat, e limpede, altfel.