Ce nu ne omoară, ne face mai puternici. Așa ar spune o vorbă din popor. Și iată că se adeverește puțin câte puțin. În urmă cu un an, unii au scris despre ce frumos ar fi putut să fie, dacă știau că se vor așeza pentru ultima dată pe scaunele de spectatori. Apoi, unii au scris despre cât le-a fost de dor după ce s-au întors, iar apoi cât de trist e că trebuie să pună stop pentru încă puțin. Timpul ne-a păcălit cum a vrut, a trecut pentru toți la fel, dar s-a simțit pentru fiecare diferit. Iar acum iată că, cu teamă și incertitudini mari, căutăm să ne simțim normali. În aceste căutări încercăm să găsim schimbarea, pentru că este absolut uman să o facem și ca aceasta să existe. E imposibil să fie altfel.

Până ca teatrul să ajungă să ne schimbe din nou, el însuși s-a schimbat puțin. Dar nu în rău, ci parcă este mai frumos ca niciodată, chiar dacă e puțin mai gol. Și chiar dacă poveștile parcă sunt puțin mai personale. Pentru un timp, e mai bine așa. Astfel, teatrul parcă a devenit puțin mai vizibil, mai apreciat. Pentru că nu am vrea să ajungem ca-n povestea soldatei Ami, care, chiar și cu cel mai amănunțit plan de apărare, tot nu a putut să-și apere bunica de inamicul cel mai mare al omului – moartea. Nu?

Spectacolul „Fetița Soldat” în regia Silviei Roman, după un text scris de Mihaela Michailov, de la Teatrul Național București, în programul 9G, este un spectacol pentru toată lumea, și nu pentru că este despre bunici sau pentru că te poate face să-i iubești mai mult sau să te gândești, să ți-i amintești cu mult dor. Este un spectacol pentru fiecare om, pentru că vorbește despre copilărie, acea parte din noi care nu o să moară niciodată. Și, deși a avut premiera în 2016, este un spectacol care vorbește la timpul prezent: 28.02.2021.

Cu parfumul mobilei vechi și magiunul de fructe, cu papucii de casă și capotul înflorat, cu durerea de șold și cutia cu medicamente, dar și cu mintea de pe alte vremuri, bunica este aurul oricărui copil.  Este comoara pe care o ții ascunsă în tine și doar tu știi unde este. Și nu pentru că este cine știe ce avere, ci pentru că ești prea egoist ca să o împarți cu toți. Bunica este ea însăși o carte cu povești, iar după ce le termină pe toate de zis, ea devine un basm. Iar toate aventurile ei sunt strict secrete, poate, doar, câțiva spectatori de pluș au voie să le audă.

Spectacolul devine povestea fetiței care voia să devină soldată pentru a-și apăra bunica de toate relele și durerile pământești. Cei 9 ani de viață nu înseamnă nimic, când dorința de salva este mai mare. Soldata Ami își construiește astfel o întreagă armată de soldați și soldate, având o misiune cu un scop clar: bunica nu trebuie să moară. Că doar amintirea o va putea salva, asta are să afle cu timpul…

Universul fetiței Ami, în micuța casă cu scară interioară, pe care bunica i l-a creat copilei, este imaginat ca raiul pe pământ. Decorul se poate să fie înfățișat ca un cufăr în care ascunzi orice și găsești tot: de la lampa cu abajur la luminițe și soldăței de lemn. Mulți soldăței de lemn. Iar în acest cufăr, tot de lemn, oriunde te-ai ascunde, fii sigur că n-ai unde, deoarece bunica vede și te găsește peste tot. Chiar și după ce ea va pleca, dacă Ami s-ar ascunde și după stele, tot i-ar vedea un colț de ureche. E o lume aproape magică, creată și imaginată de Ami și bunica ei. Iar când soldata rămâne fără de bunică, rămân doar ea, peștele auriu și vocea bunicii înregistrată pe casete.

Povestea lui Ami este redată de actrița Cristina Juncu cu multă, multă empatie. Fără exagerări – care pot fi la îndemână atunci când joci un copil – Cristina Juncu o păstrează pe Ami o fetiță foarte inteligentă pentru vârsta ei, rămânând totodată în acest cosmos al inocenței. Nu trece granița maturității, dar ne arată lumea unei copile, care, chiar dacă e mică, vrea să facă lucruri mari. Cristina Juncu reușește să se întoarcă la emoțiile copilăriei, păstrând pătrățica copilei care spune povestea, căci despre ea este vorba. Astfel, cu umor, stângăcii, copilării, explicații la cuvinte „grele”, dar și cu lacrimi, povestea capătă și substraturi psihologice.

Nu poți să nu observi cât de fragilă e viața sau cât de greșit primesc unii copii educația. Întrebarea veșnică: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, ar trebui să aibă ca răspuns o altă întrebare: „Tu te-ai făcut ce ți-ai dorit să fii când erai mic?” Sau, cel puțin, să nu mai fie cu variante de răspuns, ci să existe acea libertate de exprimare, fără râsete sub mustăți sau prejudecăți. Acest secol se crede că ar fi despre libertate, iar copiii, măcar ei, ar trebui să aibă parte de aceasta. Dar doar bunicii mai reușesc să construiască mici universuri din care nepoții să învețe tot ce e mai bun. Cum să nu-i aperi pe acești constructori de fericiri și zâmbete?

Astfel, spectacolul este despre durerile care nu au cuvinte, despre acele clipe când nu plângi când te doare. Despre momentul în care mori și niciun soldățel de lemn nu știe că trebuie să te apere, pentru că nu a auzi semnalul: Au! Este despre momentul în care bunica nu mai spune o poveste, ci devine una. Bunica urcă sus undeva ori poate nu ajunge sus că poate e prea aglomerat și o trimit înapoi. Ori de nu, o pun pe cer. Cine știe ce se întâmplă cu bunica? Doar că te vede de oriunde, atât.

Teatrul este încă și o căsuță cu povești. Una în care vrei să te identifici cu eroul sau eroina sau una în care vrei să plângi la final, fie că e cu happy end fie că e unul mai trist… Teatrul e ceva care nu trebuie să-și pună niciodată întrebarea: Ce se întâmplă cu teatrul, după…?

TNB – 9G

„Fetița soldat” de Mihaela Michailov

Regie: Silvia Roman

Scenografie: Bianca Veșteman și Sabina Veșteman

Asistent scenografie: Grigore Pușcariu

Muzica originală: Bogdan Balea

Sound design: Bogdan Balea

Video: Adi Bulboacă

Distribuție:

Fetița soldat: Silvana Mihai / Cristina Juncu

Vocea bunicii (înregistrare audio): Mariana Mihuț