Stimați cititori și iubitori ai Thaliei, vă propun să faceți următoarea experiență. Mergeți pe oricare peron de gară, faceți abstracție că e mizer, că mustește de murdărie, că nu a mai fost renovat din anii ’70 ai secolului XX, uitați pentru o clipă că s-ar putea să păreți ridicoli și strigați „Domn șef!”.
Veți fi uimiți mai mult ca sigur de faptul că toți angajații CFR-ului, cu rost sau fără rost aflați prin preajmă, vor întoarce instantaneu capul.
Din păcate, ceva asemănător se întâmplă, și nu de ieri, de azi, în teatrul românesc. Plouă cu maeștri și maestre, cu doamne și seniori, cu valori nenumărate. Orice slujitor al teatrului care a jucat în două-trei spectacole, care a obținut un premiu la unul dintre festivalurile la care selecția se face, așa cum arătam într-un comentariu anterior, după modelul și pe calapodul răposatului CAER, este automat apelat cu măgulitorul „maestre!”. Este socotit „valoare”. Este situat în vecinătatea unor adevărați mari actori așa cum sunt, și dau numai câteva exemple, Mariana Mihuț, Ion Caramitru sau Victor Rebengiuc. În consecință, s-ar cuveni să i se acorde obligatoriu și cât mai repede posibil indemnizație de merit. Iar criticul cutare trebuie să se simtă obligat să îi dedice „maestrului” o carte cu caracter biografic. Care, în paranteză fie spus, s-au înmulțit și ele precum ciupercile după ploaie, amplificând confuzia valorică. Fiindcă, nu-i așa?, ai carte, ai parte!
Orice premieră este catalogată adesea pe neve și foarte frecvent nu doar de bloggerii animați de bune sentimente ori de scriitorii pe facebook care profită de faptul că internetul suportă orice, ci și de inși care au ajuns, numai bunul Dumnezeu, ei și șefii lor știu cum, să scrie și să aibă rubrică „de specialitate” la nu știu ce gazetă, drept spectacol-eveniment. Despre orice insignifiant turneu peste hotare, săvârșit la schimb și consumat într-o biată săliță prost aerisită, slab luminată și sumar dotată, situată în nu știu ce biet subsol insalubru, la care au fost maximum 20 de spectatori în sală, ni se spune că ar fi reprezentat un mare succes. Or, în realitate, el are cam tot aceeași valoare precum aveau în anii comunismului soliile de pace ale lui Nicolae Ceaușescu în țările lumii a treia.
O diplomă de participare ori chiar și un așa-zis premiu primit de la festivalul anual din nu știu ce comună mai acătării din Turcia sau Italia, primite doar fiindcă autorul piesei jucate acum în românește era „din zonă” și tocmai a trecut în „lumea drepților” este arătată presei locale și șefilor forului tutelar care, ahtiați la rându-le după succese, înghit pe nemestecate gălușca. Socotind că astfel au dovada că au procedat bine, înțelept, când l-au înlocuit pe managerul anterior cu cel de acum, numit, cum altfel?, pe criterii politice.
Aceste însemnări de critic cârcotaș nu vor să strice bucuria celor care s-au obișnuit cu iluzia că ar fi maeștri și valori. Nici a acelor manageri care socotesc că le-a mai ieșit o dată păcăleala și că nu știu ce încropeală anartistică plimbată prin festivaluri de mâna a doua precum sfintele moaște ar fi un spectacol important. Ci doar să atragă atenția asupra confuziei astfel create. Care nu e deloc în favoarea teatrului românesc. Al celui adevărat, desigur. Care are urgentă nevoie de luciditate.
