Simte libertatea ca pe obligația, ca pe responsabilitatea de a da totul, de a oferi totul publicului. „Libertatea nu înseamnă să îți iei lumea în cap și să îți faci propriile legi. Ci să existe un schimb echitabil între tine și ceilalți”, asta crede Răzvan Mazilu, coregraf și regizor aflat în apogeul carierei. Numele lui se leagă în ultimii ani de spectacolul musical. Și se luptă cu prejudecățile legate de musical în România… Cum arată fericirea pentru el? „O casă albă, cu pisici, pe malul mării”. Și, din când în când, atunci când i se face dor, să facă un spectacol…

„Fericirea ar fi să locuiesc într-un musical”, spui într-o declarație, pe care o citez acum din caietul-program al spectacolului „Sunetul muzicii” de la Opera Comică pentru Copii. Ți-ai atins, oare, idealul în ultimii ani de când montezi musical în România?

Îmi pare, în orice caz, că totul începe să prindă sens. Nu e deloc simplu, dar nici zadarnic. Din ce în ce mai multe teatre mă solicită să montez musical, în unele teatre revin pentru o nouă producție, publicul iubește genul și sunt sigur că începe, ușor-ușor, să discearnă. Și un mare câștig îl consider evoluția interpreților de musical, faptul că aceștia evoluează având continuitate, având exercițiu (aproape) permanent.

Și o să merg chiar mai departe și o să te întreb indiscret: ești fericit? Dincolo de musical, ce înseamnă fericirea pentru omul Răzvan Mazilu? Cum arată o zi în care ești fericit? Sau un moment în care ești fericit?

Fericire cap-coadă e clar că nu există. Există momente de fericire mai mici, mai mari, în orice caz inegale. Fericirea nu ți-o propui, deși o dorești, dar nu te programezi. Fericirea vine peste tine, simți cum îți lăcrimează ochii, cum mi-au lăcrimat mie ieri când am privit niște copaci îmbrăcați în culorile toamnei, roșu-auriu, care parcă luaseră foc. Și acela a fost un moment de fericire. A durat câteva clipe. E puțin? E enorm. Dacă fericire e sinonim cu împlinire, da, sunt fericit pentru că sunt un artist împlinit.

În lumea în care trăiești, în acest nebun secol 21, ești fericit? Ce-ți lipsește? Ca om? Ca artist?

Dar și secolul 20 a fost nebun, și toată istoria lumii a fost nebună, nu știm dacă secolul 21 e mai nebun decât celelalte. Poate, din ce în ce mai des, simt nevoia unei comunicări firești, directe, autentice, cu oamenii, care sunt din ce în ce mai băgați în turnul lor de fildeș, în perimetrul lor, în telefonul lor.

Din ce în ce mai des, simt nevoia unei comunicări firești, directe, autentice, cu oamenii, care sunt din ce în ce mai băgați în turnul lor de fildeș, în perimetrul lor, în telefonul lor.

O altă lume, o altă epocă ți-ar fi asigurat mai degrabă accesul la fericire?

Aș fi tentat să spun că perioada interbelică, la Berlin, dacă tot vorbim de nebunia unei epoci, dar a durat puțin, a venit apoi nenorocirea. Nu știu, nu mai știu… uneori mă gândesc că poate un alt spațiu geografic m-ar fi avantajat mai mult, dar cine poate da un răspuns sigur? Încerc să mă obișnuiesc și cu acest mister și să îmi spun că, totuși, am trecut prin mai multe epoci, am prins comunismul, am trecut printr-o revoluție, apoi libertatea care, pentru mine, a venit la timp… deci nu m-am plictisit.

Și dacă tot suntem la fericire, care e musicalul în care te-ai muta, ca să fii fericit?

Am mai multe, din cele montate de mine: „Sunetul muzicii”, unde totul e foarte safe și idilic, „Femei în pragul unei crize de nervi”, unde umorul lui Almodovar soluționează situațiile cele mai absurde, „Familia Addams”, unde nonconformismul și „nebunia” sunt autentice… Sigur nu ar fi o dramă, pentru că tocmai asta mi se pare fascinant la musical, faptul că orice problemă se rezolva cu câteva note muzicale și în pași de dans. Mă topesc după tipul ăsta de convenție, de iluzie, unde totul e posibil. Măcar acolo, pe scenă sau pe pânza ecranului de cinema, să putem schimba realitatea crudă, nemiloasă, abjectă.

Există un eveniment în istoria lumii la care ai fi vrut să fii prezent? 

La moartea și la funeraliile actorului de film mut Rudolph Valentino, eveniment care a produs o isterie în masă, care a strâns peste 100.000 de oameni la înmormântare și a cauzat mai multe sinucideri printre femei și bărbați deopotrivă. La mormântul lui, o dată pe an, o femeie necunoscută, îmbrăcată în negru, venea să depună un singur trandafir roșu.

Să ne întoarcem la musical. Ce prejudecăți înfruntă musicalul la noi?

Aș putea scrie un întreg articol despre cele șapte prejudecăți capitale ale musicalului. Pentru că trăim într-un peisaj cultural închistat, autosuficient, în care chiar oamenii de cultură, de teatru, sunt lipsiți de deschidere și își refuză revelații, eu am numărat șapte prejudecăți capitale cu care musicalul are de luptat, dar sunt sigur că mai sunt și altele.

• Prejudecata entertainment-ului: musicalul e asociat cu simpla distracție și amuzamentul facil.
• Prejudecata profunzimii: textul, personajele, situațiile sunt schematice, lipsite de adâncimi psihologice.
• Prejudecata glamour-ului: musicalul e musai strălucitor și cu paiete, deci frivol și superficial.
• Prejudecata bugetului: producția e cu fast, costă mult, deci nu ne permitem, nu riscăm.
• Prejudecata problematicii sociale: musicalul nu se ocupă cu teme serioase, grave, vezi prejudecata nr. 1.
• Prejudecata formei fixe: prea multe francize, prea multe rigori, nu e loc de invenții, deci de originalitate.
• Prejudecata imposibilului: în România nu se poate monta ca în străinătate, pentru că nu avem tradiție, școală.

Prin musical retrăiesc, cumva, lupta pe care am dus-o ani buni, atunci când dansam, cu prejudecățile pe care le înfruntă dansul. Mai întâi baletul, apoi dansul contemporan. Deci sunt călit. Îi aștept la spectacole pe cei ce se hrănesc încă din prejudecăți.

Care a fost primul musical pe care l-ai văzut? Și ce ai simțit atunci? A fost dragoste „la prima vedere”?

Primul musical „serios”, adică bine făcut, pe care l-am văzut, a fost „Billy Elliot”, povestea băiețelului dintr-o localitate de mineri care a vrut să se facă balerin. Și a reușit. Eram într-o vacanță în Australia și, sincer, nu înțelegeam chiar tot ce se vorbea pe scenă, pentru că era cu dialect și vorbeau extrem de rapid, dar mi-au dat lacrimile, era minunat ce vedeam. Performanța naște emoție… A fost unul dintre declicurile care m-au determinat să mă orientez serios spre musical.

Ce înseamnă un musical reușit, din punctul tău de vedere?

O poveste care să intereseze cât mai multă lume. (De exemplu, cred că „The Book of Mormon” nu se potrivește publicului român.) Cel puțin un refren cu care spectatorii să plece pe buze, fredonându-l. Surprize peste surprize regizorale într-un carusel al emoțiilor puternice. Să nu am senzația că e făcut din sărăcie, chiar dacă nu a costat foarte mult. Sunt absolut convins că succesul unui musical nu stă în prezența vedetelor pe afiș, ci în calitatea și performanța interpreților. Un sound-design bun, care să nu submineze performanța vocală. Bucurie în interpretare, voluptate.

Ce ai descoperit despre tine, ca artist, ca om, lucrând la spectacole de tip musical?

Umorul. Ironia și autoironia. Rolul purificator al râsului inteligent. Eu vin din dansul contemporan, unde totul e mai dark, și nu credeam că am un organ prea dezvoltat pentru comedie. Când a apărut, genul era numit Musical Comedy și și-a rafinat în timp mijloacele, subtilitatea umorului, a replicii.

E, de altfel, alternativa pe care eu o propun la spectacolele de comedie românești, din ce în ce mai vulgare. E de-ajuns să privim zidurile orașului: sunt pline de afișe hidoase, cu nume mari. Spectacolele de comedie actuale nu sunt decât o adunătura de cioace, de parcă majoritatea actorilor au absolvit facultatea de cioace, nu de actorie.

Prin musical retrăiesc, cumva, lupta pe care am dus-o ani buni, atunci când dansam, cu prejudecățile pe care le înfruntă dansul. Mai întâi baletul, apoi dansul contemporan. Deci sunt călit. Îi aștept la spectacole pe cei ce se hrănesc încă din prejudecăți.

Unul dintre reproșurile care se aduc musicalului e acela că hrănește iluzia și că iluzia e o formă de manipulare…

Mie nu mi s-a reproșat până acum asta, dar, dacă s-ar întâmpla, aș răspunde că tot teatrul hrănește iluzia, cu excepția lui Brecht și a performance-ului. Musicalul nu creează mai multe utopii decât comedia sau teatrul lui Cehov, de pildă. Iar spectatorii chiar asta își doresc, să fie „manipulați”, să evadeze într-o lume posibil mai suportabilă decât banalitatea și agresivitatea din cotidian. Iar această „manipulare” nu are ca scop – nicio clipă, nici măcar inconștient – influențarea prin mijloace incorecte a opiniei publice.

În paradisul acesta iluzoriu, cum îl numești, sunt o mulțime de locuri comune, pe care, pe de o parte, publicul le așteaptă, dar, pe de altă parte, creatorii ar vrea adesea să le ocolească. Cât loc este în musical pentru inovație? În ce măsură permite musicalul, un gen cu multe rigori, așa-numita libertate creatoare?

Rigorile sunt impuse, în primul rând, de partitura muzicală, care trebuie respectată, nu poți să o aduci la tine, la ceea ce (nu) poți ca interpret, însă poți avea, evident, păreri personale, propria viziune în interpretare. Rețeta după care e construit textul unui musical (și nu, nu îmi e frică de cuvântul „rețetă”) e permisivă, lasă loc experimentului, inovației, se poate citi în profunzime. Putem vorbi chiar de o re-teatralizare a spectacolului de musical, așa cum se întâmplă de ceva vreme cu spectacolul de operă. Și nu mă refer doar la nivel vizual, la încercarea de descentralizare a unor forme consacrate, unele devenite chiar clișeu. Însă orice formulă de re-citire devine valabilă atâta timp cât valorifică și servește expresivitatea muzicii și spiritul textului.

Băieții care scriu musical știu foarte mult teatru și muzică, de toate genurile, din toate epocile, toate stilurile (la o prima audiție a „Familiei Addams”, la momentul logodnei Unchiului Fester cu Luna, mi se părea că aud ceva foarte cunoscut, și tot încercam să îmi amintesc de unde știu acele acorduri, apoi mi-am dat seama că era un citat din „Claire de lune” a lui Debussy, integrat perfect în partitura modernă a lui Andrew Lippa). Totul e matematic gândit și în toată această rigoare ai libertate totală de creație și asta face din musical o Opera aperta.

Ce e libertatea, din punctul tău de vedere? În viață, pe scenă… Trăiești într-o lume liberă? Simți vreo cenzură?

Ca om și ca artist, simt libertatea ca obligația, ca responsabilitatea de a da totul, de a gândi liber, dar ordonat, de a oferi totul publicului. Libertatea nu înseamnă să îți iei lumea în cap și să îți faci propriile legi. Ci să existe un schimb echitabil între tine și ceilalți. Ar fi culmea, ar fi un mare eșec ca acum, când suntem liberi – și să nu uităm că eu am crescut în comunism, deci știu să prețuiesc libertatea – să nu fim autentici, pe scenă și în viață. Majoritatea producțiilor mele sunt finanțate din bani publici, deci am responsabilitatea de a oferi tot ce știu mai bine. Cenzura? Nicidecum, poate propriile noastre limite și spaime să ne taie aripile.

Ar fi culmea, ar fi un mare eșec ca acum, când suntem liberi – și să nu uităm că eu am crescut în comunism, deci știu să prețuiesc libertatea – să nu fim autentici, pe scenă și în viață. Majoritatea producțiilor mele sunt finanțate din bani publici, deci am responsabilitatea de a oferi tot ce știu mai bine.

Ce anume îți propui să atingi în primul rând prin spectacolele tale? 

Îmi doresc ca spectacolele mele să nască, înainte de ridicarea cortinei, nerăbdare, insațietate. Febrilitatea aceea pe care o ai înaintea marilor întâlniri. Apoi adorație. Vreau să fiu iubit, eu și spectacolele mele. Pentru că și eu mă dăruiesc cu totul, atât cât sunt. Cum spune, obsesiv, personajul meu Anita Berber din spectacolul „Mon Cabaret Noir”: „Eu vreau doar să iubesc și să fiu iubit.” Apoi, spectacolul meu să atingă, în inima și în mintea oamenilor, corzi de sensibilitate neștiute sau adormite, senzații, flash-back-uri și revelații ca într-un montagne-russe de emoții peste emoții, iar fascinația să fie atât de puternică, încât spectatorii să își dorească să rupă convenția și să fugă în spectacol, să se ascundă în decor și să se nască astfel cel mai minunat haos, în acordurile muzicii care nu se va mai opri niciodată.

Vorbești de iubire, de sensibilitate. Ce e sufletul?

Dacă aș fi știut să răspund la această întrebare, probabil că aveam altă profesie, eram popa sau filosof. Toate spectacolele mele sunt pentru suflet și din suflet și, cu toate astea, nu aș putea să-l definesc.

Dar care e cel mai frumos vis al tău poți să-mi spui?

O casă albă, cu pisici, pe malul marii. Ok, din când în când, atunci când mi se face dor, să mai fac un spectacol.

Când începe bătrânețea pentru un om sau când se sfârșește tinerețea?

Nu știu, am acasă un tablou cu un portret al meu, ascuns într-o cameră secretă. Și chiar dacă nu am făcut niciun pact dubios, tabloul îmbătrânește în locul meu… Pentru mine, ca artist, tinerețea nu se sfârșește niciodată, pentru că viața, deci arta, se schimbă cu fiecare secundă, iar eu trebuie să rămân tânăr în spirit, racordat la prezent.

Pe cine ai vrut să întâlneşti în istoria lumii şi nu s-a întâmplat?

Nijinski, Diaghilev și alte personaje ale trupei Baletele Ruse. Niște monștri excesivi, fabuloși, geniali.

@Dani Ioniță

De ce faci teatru? De ce faci musical? S-a schimbat în vreun fel motivația de la momentul debutului și până azi?

Dorința, nevoia de a deveni din interpret, creator (regizor, coregraf) s-a conturat din primii ani de UNATC, când am debutat cu primul meu examen ca student cu „Casa Bernardei Alba” (cu care am luat primele premii naționale), creație gândită în numele sincretismului teatral: muzică, mișcare, cuvânt. În aproape trei decenii de carieră, schimbările au venit firesc, dar eu continui să mă întreb: „de ce fac asta?”, „de ce teatru?”, „de ce dans?”. Sunt întrebări pe care e necesar să ți le tot pui în perioade diferite din viață și toate răspunsurile duc către același sincretism care îmbracă azi forma musicalului. E genul cel mai complex, care îmi permite să mă manifest pe toate planurile, iar un atu în plus mi se pare faptul că regizorul e și coregraf, ba chiar și creatorul costumelor, și asta dă șansa spectacolului să fie și mai organic, mai rotund.

M-aș duce la întâlnirea cu Dumnezeu cum sunt acum, când vorbim, cum sunt în fiecare zi, pentru că El mă cunoaște foarte bine, cel mai bine. Probabil că și de data asta aș întârzia, pentru că eu sunt tot timpul în întârziere, peste tot, dar El m-ar ierta pentru că știe că e trafic și lipsa asta a mea de punctualitate e complet benignă.

Să încheiem cu un mic exercițiu de imaginație! Cine e Dumnezeu pentru tine? Și dacă ți-ai da întâlnire cu el la o cafea, cum te-ai duce pregătit? Te-ai duce mai devreme? Cum te-ai îmbrăca? I-ai duce un dar? Descrie-mi scena…

Ți-aș răspunde mai întâi cu un citat pe care îl am notat în agendă, am tot felul de agende în care notez chestii, desenez, schițez – să nu pierd nimic. E din „Zorba” lui Kazantzakis și mi se pare atât de frumos: „Dumnezeu își schimbă chipul în fiecare clipă. Odată e un pahar de apă rece, altă dată e un fiu care-ți sare pe genunchi sau o femeie seducătoare sau pur și simplu o plimbare matinală… Mă gândesc la Dumnezeu ca fiind exact ca mine. Doar mai mare, mai puternic, mai nebun. Și nemuritor.”

M-aș duce la întâlnire cum sunt acum, când vorbim, cum sunt în fiecare zi, pentru că El mă cunoaște foarte bine, cel mai bine. Probabil că și de data asta aș întârzia, pentru că eu sunt tot timpul în întârziere, peste tot, dar El m-ar ierta pentru că știe că e trafic și lipsa asta a mea de punctualitate e complet benignă.

Știi că există un musical, „Zorba”, chiar după roman? E foarte frumos. Mi-ar plăcea să îl montez într-o bună zi.