Suntem un popor eminamente vesel. Hazul de necaz „şi când o fi mai rău aşa să ne fie” sunt păturile de consolări care ne învelesc neputinţele şi neajunsurile de tot felul. Râdem mult şi uneori terapeutic ca nişte jokeri danubiano-pontici nici talentaţi precum Joaquin Phoenix, nici geniali preacum personajul DC. Doar puţin avariaţi de nişte vieţi absurde cărora le găsim puţin sens cu o glumă sau un icnet pufnit amuzat-amar. Râdem de noi înşine mai abitir. Ne luăm defectele în răspăr şi sărim noi cu glume mai inspirate sau mai „de autobază” despre cât de urâţi, graşi, slabi, infideli, friaeri sau săraci suntem. Şi nu prea ne jignim uşor. Avem simţurile tăbăcite şi nu suntem aşa pufoşi precum degrabă scandalizaţii de peste mări şi ţări care se atacă şi de la un compliment. Dacă gluma e bună râdem din tot sufletul şi o ducem mai departe până când o epuizăm sau o stricăm. Şi tot nu ne supărăm. „Mişto”-ul autohton e antidotul nostru cel mai eficient pentru tot şi toate. Chiar şi nemulţumirile pe care ni le revendicăm cu revoltă în proteste au un pic de ironie şi mesajele noastre nu se poate să nu conţină o şopârliţă sau un carambol.

Aşadar, suntem şi uşor de amuzat. Nu e greu să râdem. Ba chiar sunt muţi care râd şi atunci când li se arată un deget. Arătătorul, de exemplu, fără nicio altă conotaţie. Râdem din nevoia de a nu mai sta încruntaţi de gândurile care nu ne cer voie să ne sperie în asalturi de griji şi imperative. Aşa că e foarte posibil să râdem necontrolat şi haotic şi din te miri ce. Doar aşa se poate explica standardul foarte precar al conceptului de comedie care umple săile de teatru şi, mai ales, grilele tv. Comediile anunţate cu litere colorate şi forme cât mai fluide apelează la gaguri cu pantaloni cărora le sar nasturii lăsându-şi purtătorul în chiloţi, uşi trântite care accidentează capete, împiedicări de covoare şi fel de fel de sunete scoase de eliminarea unor substanţe în diverse stări de agregare din organism. Sunetul apei care curăţă vasul de toaletă este prezent în universul sonor a 90% din spectacolele care se încadrează în acest gen. Dacă se întâmplă ca cel care tocmai a vizitat locul unde s-a auzit acest zgomot uşor recognoscibil să aibă şi o fâşie suficient de lungă de hârtie roz lipită de talpă cu atât mai mare deliciul.

Publicul nu e vinovat pentru această primire excesiv de călduroasă a umorului ne-elevat. Îşi are motivele lui pentru care simte nevoia să râdă cu orice preţ. Şi nu ţine neapărat de numărul de şcoli absolvite; e foarte posibil ca un eminent savant să se amuze la împiedicături pe coji de banană. Şi tot el să prindă din zbor o aluzie subtilă dintr-un joc de cuvinte inteligent. Publicul râde pentru că e în căutare continuă de comedie, de relaxare. O decompresie neinvazivă a reţelei suprasolicitate de sinapse ţinute mereu în priza fuxului de tipul problemă-soluţie e oricând bine venită, sub orice formă.

Calitatea umorului furnizat, însă, nu trebuie neapărat să regreseze cu fiecare nou/vechi format introdus odată cu schimbarea grilei canalelor tv. Producătorii şi creatorii de spectacole basic level în ceea ce priveşte calitatea umorului pe scenele de teatru au oricând o motivaţie pertinentă pregătită: concurăm cu televiziunea, publicul e obişnuit cu ce vede la televizor, „ăsta e nivelul”. Doar că nivelul de la tv nu mai e chiar „ăsta” unanim. Pentru rating deşănţat mai dezbrăcăm o vedetă, mai punem altă vedetă să pupe femei random, mai reşapăm comedianţi de succes ai anilor ’90 şi ne prefacem că râdem cu îngăduinţă, deşi de câţiva ani ne-am mutat pe youtube şi suntem subscriberi fideli ai lui Mircea Bravo şi o placem sincer pe bunica lui. Aceste derapaje continuă să existe ca plăceri vinovate, cârlige care să te facă să mai deschizi televizorul dacă vrei să îţi ocupi mintea cu altceva decât to do list-uri şi deadline-uri. Dar pădurea din spatele acestor uscături s-a schimbat de când o ştiam noi populată de o faună alcătuită exclusiv din familia Vacanţa Mare şi Trăsniţi în Nato. Oferta s-a mai diversificat chiar şi la tv şi chiar dacă tot de ecosistemul rural râdem, o facem datorită unor replici şi situaţii mai inspirate.

Aşadar scuza „gustului periclitat de tv” nu prea mai are aceeaşi validitate. E posibil să upgradămoferta şi să ne raportăm nu la vârfurile de audienţă, ci de calitate şi decenţă şi să oferim posibilitatea unui râs din ce în ce mai smart, mai autentic şi mai cool. Mereu vor exista motive de râs. Important e să le oferim pe cele care nu se găsesc la orice scară de bloc plutind peste covorul de seminţe, în aburii berilor în sticlă de plastic.