Pe scenă a debutat în rolul Sonia din „Unchiul Vanea”, la Teatrul din Ploiești. A intrat apoi, la scurt timp, în trupa lui Victor Ioan Frunză, unde joacă în mai multe spectacole, de la „Zbor deasupra unui cuib de cuci” la „Livada de vișini”, pe scena de la Teatrul Metropolis. În televiziune, Ana Crețu este deja celebră pentru rolurile din serialele de televiziune „Fructul oprit” și „Sacrificiul”. În curând, va putea fi văzută pe scenă în rolul Nora… Am stat de vorbă cu Ana Crețu despre teatru și televiziune, despre alegeri la început de carieră, despre profesionalism, un cuvânt-cheie în cariera ei aflată la început de drum. „Dacă aș putea să schimb lumea, aș schimba-o prin transformarea mea”, spune Ana Crețu. „Dincolo de Revoluții cred că schimbarea adevărată pe care poți s-o produci în exterior e din tine. La urma urmei, în noi sunt și lumina, și întunericul. Cu toții avem în noi toate lucrurile. Noi suntem tot.”

Cariera ta a început în forță, ești încă de la început o mică vedetă de televiziune. Cum e viața ta de vedetă?

O, Doamne, nu mă consider deloc o vedetă. Singurul lucru care s-a schimbat, și asta într-o mică măsură, e faptul că oamenii mă cunosc pe stradă și sunt mai drăguți cu mine. Alteori se comportă ciudat… Chiar azi eram cu o colegă la masă și am văzut cum cineva îmi făcea o poză cu telefonul pe ascuns. Foarte neplăcut…

De ce neplăcut? Cunosc o mulțime de actrițe care ar fi fost încântate…

Crezi? Mie mi s-ar părea interesant să vină să-mi spună ceva despre creația mea. Dar când cineva te consideră un obiect și vrea să facă o poză cu tine e cu totul altceva. Ideea era: „Uite-o pe aia din serial, hai să-i fac o poză”.

De ce te-a deranjat când am folosit cuvântul „vedetă”?

Pentru că el are ceva peiorativ acum în România. În teatru nu prea poți vorbi azi de vedete. Vedete creează televizorul, iar televizorul nu e deloc un punct de referință pentru mine.

Și atunci de ce te-ai dus să joci într-un serial TV?

Pentru că la început de drum nu-ți permiți să faci foarte multe alegeri… Prin clasa a X-a când deja eram eu înnebunită după teatru și voiam eu să ridic castele de nisip, îmi spuneam că în viața mea nu o să joc în telenovele. Dar apoi mi-am spus: „Dacă actori celebri ca Marian Râlea sau Maia Morgenstern fac telenovele, cine sunt eu să spun că nu vreau să joc în telenovele. Și, de fapt, cred că am avut mult de câștigat din experiența asta.

Ce anume?

Faptul că am cunoscut oameni. Să fiu aproape zilnic, pe platoul de filmare, lângă Marian Râlea, pe care îl știam de când eram mică…  Am învățat inevitabil. Și teatru înveți tot prin experiența directă. Eu nu făcusem film până atunci, îmi tremurau picioarele, m-am bâlbâit de nu știu câte ori la prima replică. Acum am ceva experiență, dar în ritm de serial TV, adică foarte, foarte alert. Acolo trebuie să fii extrem de rapid în construcția personajelor. Se filmează și 18-20 de secvențe pe zi, în condițiile în care la un film artistic se filmează 3-4 secvențe pe zi.

Dacă ar fi să rezumi ce ți-a adus acest gen de experiență?

Expunerea… Care e un cuțit cu două tăișuri. Oamenii știu acum cum mă cheamă. Iar asta e clar un mare plus. Pe de altă parte, mi-e puțin teamă, pentru că umblă vorba că dacă joci în seriale de televiziune nu te mai iau regizorii în filme artistice. Eu sper să nu fie așa…

Te-a motivat și partea financiară?

Normal că te motivează la 20 de ani când vrei să ai bani să plătești o chirie… Iar când, din 60 de colegi, maxim 15 lucrează în acest domeniu, cine sunt eu să refuz ceva care pentru alții ar însemna enorm?

Și dacă o să ți se ofere peste un an un rol principal într-un serial de televiziune, o să-l accepți sau o să-l refuzi?

Depinde cine îl face, pe ce post este, cine e regizorul…

Ce ai gândit când te-ai văzut prima dată în serial?

Nu m-am plăcut.

Asta înseamnă că nu prea te înțelegi cu tine…

Nu prea. Lucrez la asta de vreo jumătate de an, încerc să mă împac cu mine, cu fizicul, cu sufletul meu. Sunt momente când mă simt bine cu mine, dar altele când mă cert cu mine și multe momente de autosabotare.

Și care sunt certurile tale cele mai mari cu tine?

Când nu sunt destul de bună.

Ce înseamnă a fi destul de bună?

Da… ai dreptate. Asta ar trebui să învăț în primul rând, că nu există termen de comparație, mai ales în această meserie. Probabil destul de bună în raport cu ceea ce-mi proiectez eu despre rolul respectiv. Dar recunosc că mă influențează și ce cred oamenii.

Și ce anume îți validează părerea despre tine?

Vreau să ajung la înțelepciunea să fiu singurul meu validator și să nu mai conteze ce spun ceilalți. Să nu fiu așa, în bătaia vântului. Așa cum sunt acum… Însă am început să înțeleg că de multe ori e doar nesiguranța mea proiectată asupra celorlalți. Și nu e lucru ușor, pentru că în viața de actori depindem de validările celorlalți. De exemplu, eu, în liceu, eram într-o trupă de teatru și eram o mică vedetă. Și când am ajuns la facultate… toate astea au dispărut. Trei-patru ani n-am mai făcut nimic, n-am avut niciun proiect. E-adevărat că m-am gândit că e mai bine să stau să studiez și proiectele să vină la timpul lor, dar aveam colegi care lucrau din anul II.

Dar în facultate erai conștientă că după aceea urmează o mică junglă?

Poate sunt eu norocoasă, dar n-am simțit-o ca pe o luptă. Am avut ceva drame în anii facultății. Asta pentru că eram influențată de ceea ce se întâmpla în jur. Dar altfel eu nu m-am îndoit niciodată, visul meu era acolo și știam că o să ajung la el…

Era o chemare…

Așa am simțit. Chemarea asta e ca o liniște că ai ales drumul bun.

Cred că a fost un fel de predispoziție spre melancolie, spre dramă. Și acum sunt la fel. De curând mi-am descoperit și latura mea ludică. Dar când eram mică eram foarte dramatică. Și voiam să trăiesc la alte tensiuni, la alte cote. Parcă nu era de-ajuns ce aveam în viață și aveam nevoie de o experiență care să ridice nivelul emoției.

Dar când te-ai hotărât că e drumul bun presupun că au existat niște motivații interioare ceva mai nuanțate…

În primul rând am fost un spectator fervent. Din clasa a VII-a a început mama să mă ducă la teatru, apoi, prin clasa a VIII-a, am început să mă duc în fiecare seară la teatru. Pe urmă m-am dus la un liceu care avea o trupă de teatru. Încă nu eram sigură că vreau să fac asta, dar cu cât mergeam la teatru îmi dădeam seama că vreau să stau și mai în față, și mai aproape de actori. Îmi imaginam – și acum am această fantezie – că opresc spectacolul, voiam să sparg convenția… Nu știu de unde îmi venea asta. Voiam să mă ridic și să opresc povestea…

Și pe urmă, după ce o oprești, ce să se întâmple?

Nu știu. (râde) De fapt cred că îmi doream să fiu cu ei acolo. Asta a fost una din motivații, îmi doream să fiu cu acei oameni, mi se păreau speciali. Primele dăți când am fost la Ideo Ideis exact asta am simțit, că ei sunt oamenii mei, că eu cu ei aș vrea să fiu.

Nina Zarecinaia voia gloria. Tu ce voiai?

Nu gloria… Eu aveam o mare dorință de a fi iubită.

Ți-a lipsit asta?

Nu știu. Poate că da… De fapt, asta e o problemă pe care o am, să mă placă toată lumea, să mă iubească toată lumea. Până când mi-am dat seama că nu e despre asta, că unii oamenii pot să fie și în dezacord cu tine și e foarte ok că e așa. Așa e sănătos. Dar e greu să accepți asta. Iar pe lângă nevoia de a fi iubită cred că era și o doză de exhibiționism. De foarte mică, aveam foarte multe trăiri interioare care nu erau în concordanță cu ceea ce mi se întâmpla mie în viața reală. Adică nu aveam drame acasă, am avut o familie foarte normală…

Și te cam deranja normalitatea asta…

…(râde)da, da. Cred că a fost un fel de predispoziție spre melancolie, spre dramă. Și acum sunt la fel. De curând mi-am descoperit și latura mea ludică. Dar când eram mică eram foarte dramatică. Și voiam să trăiesc la alte tensiuni, la alte cote. Parcă nu era de-ajuns ce aveam în viață și aveam nevoie de o experiență care să ridice nivelul emoției.

Nu voiai să schimbi lumea prin teatru? N-aveai vise mărețe?

Nu… Cred că poți schimba doar mica lume a unui om, care poate fi foarte importantă. Pentru că lumea cea mare e formată din toate aceste mici lumi. Și apoi eu nu cred că e ceva egoist să faci ce-ți place în viață. Oamenii consideră adesea că după 20 de ani trebuie să te apuci de muncă și să faci ceva serios. Și de-asta 80 la sută din oamenii din societatea în care trăim nu văd în meseria lor ceva plăcut… Și aproape că te blamează că tu faci ceva ce-ți place.

Spui că ai vrea să schimbi mica lume a fiecărui spectator. Dar dacă te-aș întreba concret ce-ți dorești să se întâmple cu un spectator care vine și te vede în sala de teatru?

Să se bucure. Să-și pună întrebări, să râdă, să plângă, să se înfurie. Orice mișcă sufletul, mintea. Orice scoate omul din cotidian. Însă eu sunt doar o parte dintr-un spectacol și misiunea mea e să împlinesc cât mai plenar o viziune. Pentru mine e foarte important să fiu în spectacole în care cred și în care simt că se transmite mesajul cât mai aproape de ceea ce a vrut să spună dramaturgul. Și asta e marea mea bucurie că sunt în trupa lui Victor Ioan Frunză. Și așa mi s-a împlinit un vis, pentru că joc în spectacole în care cred. E foarte trist să fii în spectacole în care știi că nu e bine… Căci chiar dacă un actor e bun, când spectacolul nu e împlinit, spectatorul pleacă acasă tot neîmplinit.

Ce înseamnă din punctul tău de vedere un spectacol reușit?

Unu: viziunea regizorului să fie în comuniune și simbioză cu dramaturgul, să nu fie în contra lui. Doi: Nivelul de actorie să fie la toți actorii unul peste medie. Și, chiar dacă se respectă aceste prime două criterii, fără cel de-al treilea nu cred că ar funcționa. Am văzut multe spectacole în care simțeam că actori foarte mari erau fiecare în povestea lui. Ei bine, cred că cel mai important e ca toate energiile și toți actorii să gândească în aceeași direcție, să se ia de mână când spun acea poveste. Să nu fie despre eu, eu, eu, eu… Să fie mai mult despre poveste decât despre tine. Conexiunea între actori mi se pare esențială.

@Adriana Grand

Ce anume îți dorești tu de la un regizor?

Să fiu condusă fără să mă simt condusă…

Toate aceste lucruri despre care mi-ai vorbit legat de teatru, de emoția pe care o trezești într-un spectator, cât mai sunt valabile atunci când lucrezi la un serial de televiziune?

Segmentul de populație căruia i se adresează e în mare proporție din mediul rural, oameni mai simpli, care nu vin la teatru, dar care au în aceeași măsură nevoie de emoție. Iar tu, ca actor, nu faci actorie de mai proastă calitate.

Dar publicul care te vede acolo ar putea să vină la teatru pentru tine? Nu e un beneficiu în asta?

Nu știu dacă se întâmplă asta în mod real. Mi-ar plăcea să cred asta, dar sunt puțin circumspectă. Din păcate, simt că sunt două tipuri de public total diferite. Pe Instagram dacă pun o poză din serial primesc 3000 de like-uri, dacă postez una din teatru primesc 400-500… Dar da, mi-ar plăcea să am genul ăsta de influență și poate că ar trebui să lucrez la asta.

Ți-ai petrecut, deci, copilăria în București…

Da, a fost o copilărie banală. Am fost un copil prea cuminte. Eram tot timpul gata să îndeplinesc nevoile celorlalți. Și așa se face că nu am manifestat nicicum copilul ăsta revoltat din mine. Iar acum, copilul revoltat se manifestă pe scenă. Tot ce nu mi-am dat voie să fac când eram mică, pentru că voiam să fiu iubită și să nu supăr pe nimeni, acum o fac pe scenă tot pentru a fi iubită…

Care e prima amintire cu tine?

Eu dansând… Cred că a fost unul din primele mele contacte cu ființa mea, care se dorea creativă. Dansam și în fața mea era cineva care mă privea. Și era ceva în mine foarte treaz. Prin dans am făcut cunoștință cu mine și cu bucuria imensă pe care ți-o aduce a fi pe scenă. Mi-a luat ceva timp să găsesc această bucurie în teatru, pentru că mă încurcau cuvintele. Aveam senzația că, într-un fel, cuvântul mă limitează. Simțeam că nu ating acel nivel aproape de catharsis pe care-l atingeam atunci când dansam. Ceva îmi lipsea. Dar cu timpul am învățat să pun acea energie esențială în cuvânt.

Noi, actorii, avem noroc că, odată cu teatrul, facem și terapie. E unul din subiectele care mă pasionează: psihoterapia și tot ce ține de transformarea noastră ca oameni. Dacă aș putea să schimb lumea, aș schimba-o prin transformarea mea. Dincolo de Revoluții cred că schimbarea adevărată pe care poți s-o produci în exterior e din tine. La urma urmei, în noi sunt și lumina, și întunericul. Cu toții avem în noi toate lucrurile. Noi suntem tot. Iar ca actor, ca să fii autentic, trebuie să pornești de la tine.

Ce ai învățat cel mai important despre tine de când faci teatru?

Noi, actorii, avem noroc că, odată cu teatrul, facem și terapie. E unul din subiectele care mă pasionează: psihoterapia și tot ce ține de transformarea noastră ca oameni. Dacă aș putea să schimb lumea, aș schimba-o prin transformarea mea. Dincolo de Revoluții cred că schimbarea adevărată pe care poți s-o produci în exterior e din tine. La urma urmei, în noi sunt și lumina, și întunericul. Cu toții avem în noi toate lucrurile. Noi suntem tot. Iar ca actor, ca să fii autentic, trebuie să pornești de la tine.

Lucrezi acum la rolul Nora… Așadar, pornind de la tine, cum e Nora?

M-a cam răscolit povestea… Cum spuneam mai devreme, am fost tot timpul un copil care și-a dorit să facă ce vor ceilalți pentru a fi iubit. Așa că, pentru mine, Nora e un personaj care e închis. Închis într-o cușcă. Ea crede că i-au creat-o ceilalți, eu cred că și-a creat-o singură. Am încercat s-o privesc dincolo de ceea ce înseamnă ideea de eroină. Am încercat să iau mai degrabă povestea ei personală și mai puțin tot ce ține de aspectul ei feminist. Când încerci tot timpul să îndeplinești așteptările celorlalți, nu mai ești atent la tine.

Spuneai că un timp n-ai știut cine ești, dar acum ai început să găsești răspunsul la această întrebare. Deci cine ești?

Un om care a venit pe acest pământ ca să plece într-o formă mai evoluată. Și la asta mă ajută teatrul. Pentru că mă provoacă să caut în mine și să descopăr lucruri. Eu, la bază, sunt o persoană foarte confortabilă. Și atunci, încerc să mă pun în situații foarte incomode, de fapt teatrul mă pune în astfel de situații. Și ajungi să descoperi plăcerea de a fi pus în disconfort. E o plăcere imensă. De-acolo câștigi cele mai multe lucruri.

Care a fost momentul pe scenă care te-a făcut să simți cel mai puternic asta?

Mi s-a întâmplat de multe ori. Dar, de exemplu, în „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, stau în culise și ascult „Hello, darkness, my old friend…”, mă uit la Andrei Huțuleac care stă pe targă și cântă și acolo, în întuneric, simt că am cea mai frumoasă meserie din lume.

Ce e cel mai important pe scenă?

Să fii prezent sută la sută. O fracțiune de secundă dacă nu ești prezent pe scenă, s-a prăbușit tot. Și încerc ca această stare de prezență s-o aduc permanent în viața mea.

Vorbeai despre trupa lui Victor Ioan Frunză. Ce ai învățat despre tine lucrând cu această trupă care reprezintă un context foarte special în acest moment în teatrul românesc?

Sunt foarte norocoasă că fac parte din acest context care e unul dintre cele mai bune pentru un actor. E un loc unde profesionalismul este extrem de important. Noi facem repetiții înainte de fiecare spectacol, chiar dacă l-am jucat ieri… Și cred că asta contează foarte mult și se vede în calitatea de pe scenă. E foarte importantă conexiunea dintre noi, cei din trupă. Nimeni nu vrea să iasă în evidență și asta mi se pare minunat. Fiecare își asumă rotița din mecanism, o face cu același profesionalism indiferent dacă odată e vorba de un rol principal și altă dată de unul secundar. Toți o facem cu același entuziasm.

@Adriana Grand

Dacă ai putea să participi la un eveniment din istoria lumii, ce ai alege?

Al Doilea Război Mondial. Știu că sună groaznic… Dar e ceva mă atrage în zona aia, e ceva ce mă fascinează. De fapt, cred că m-ar fascina să văd mecanismul din spate, cum oameni atât de lipsiți de calități umane au ajuns să conducă lumea. Mi se pare incredibil. Și cum oamenii au fost îndrăgostiți, fascinați de acele personaje. Asta mi s-ar părea interesant să studiez la fața locului. Cum a reușit Hitler să hipnotizeze atât de mulți oameni.

Vorbești de cel de-al Doilea Război Mondial. Dar lumea în care trăim cum îți place?

Îmi place… Mă simt liberă, am o grămadă de oportunități. Ce poate fi un dezavantaj pe care uneori îl resimt e că atâta libertate uneori, paradoxal, te îngrădește. Cred că e una din problemele tinerilor: printre atâtea oportunități, atâtea lucruri din care poți să alegi, nu mai găsești busola.